ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1535/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 03.05.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune din cadrul Ministerului Justiției, anularea dispozițiilor din Ordinul Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului, obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin în ceea ce îl privește, prin care să fie stabilite drepturile salariale ale reclamantului în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv la salariul de bază ce i-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Justiției (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcției Naționale de Probațiune (în calitate de ordonator secundar de credite) sumele necesare plății drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, în conformitate cu dispozițiile noului ordin de salarizare ce va fi emis în temeiul hotărârii care va fi pronunțată în acest dosar, precum și a dobânzilor legale și a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflației. Totodată, reclamantul a solicitat și obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariate ale acestuia, în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflației, obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) și alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5107 din data de 6 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea privind pe reclamantul A. și pe pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor salariale dintre veniturile încasate efectiv și venitul calculat conform Ordinului M.J. nr. 3396/C/30.08.2018, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărui venit salarial până la data plății efective. Totodată, instanța de fond a respins primele două capete de cerere, ca rămase fără obiect și a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, invocând motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând instanței de control judiciar admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Susține recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluția de actualizare a diferențelor de drepturi cu rata inflației și cea de plată a dobânzii legale, potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, respectiv că au fost încălcate dispozițiile art. 1357 alin. (1), art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile având în vedere recunoașterea de către pârâți a pretențiilor reclamantei.

Mai arată că raportat la prevederile Legii nr. 554/2004 în cauză nu poate fi reținută întrunirea condițiilor răspunderii autorității administrative pentru repararea pagubei.

Astfel, susține recurenta că OMJ nr. 603/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 3396/C/2018 anterior primului termen de judecată iar suma sporurilor de care beneficiază intimatul-reclamant a fost stabilită în procent total de aproape 30% din salariul de bază în vederea respectării dispozițiilor art. 25 din Legea cadru nr. 153/2017, conform dreptului de apreciere de care beneficiază ordonatorii de credite.

Subliniază recurenta că în mod greșit s-a dispus actualizarea drepturilor salariale cu rata inflației, întrucât, neexistând o obligație legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor mai sus menționate, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflației are caracterul unor daune compensatorii.

În mod similar și obligarea la plata dobânzii legale este greșit acordată având în vedere că aceasta reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligații legale în acest sens, nu se poate vorbi de o neexecutare a acesteia, așa încât nici plata acestora nu se justifică.

Totodată, recurenta susține că decizia ICCJ nr. 2/2014 nu este aplicabilă speței pendinte.

Deși legal citați, intimatul-reclamant A. și intimatul-pârât Ministerul Justiției nu au formulat întâmpinări.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 februarie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Națională de Probațiune din cadrul Ministerului Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentei-pârâte în sensul că a rămas fără obiect capătul de cerere privind plata diferențelor de drepturi salariale în temeiul OMJ nr. 3396/C/2018 și OMJ nr. 2883/C/2018, respectiv prematuritatea acestui capăt de cerere prin raportare la termenele de plată scadente, întrucât înscrisurile depuse drept dovezi de achitare a unora dintre diferențele salariale nu sunt suficiente pentru a forma convingerea instanței că a fost executată integral hotărârea în privința plății drepturi salariale stabilite.

Referitor la aspectele prin care recurenta face referire la O.U.G. nr. 3/2019, se constată că acestea țin de executarea hotărârii, efectuarea plății reprezentând o chestiune care privește executarea obligației, iar nu stabilirea acesteia, astfel încât nu pot fi reținute alegațiile recurentei-pârâte.

În ce privește motivul de recurs invocat, respectiv interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că nu este fondat.

Contrar susținerilor recurentei, în mod corect prima instanță a admis capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate și plata dobânzii legale, având în vedere că prin ordinul emis s-a stabilit acordarea diferențelor salariale datorate, dar nu și actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflație și dobânda legală.

Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalității actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptățită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale, care este compus atât din debitul principal, cât și din beneficiul nerealizat.

Împrejurarea că Ordinul MJ nr. 3396/C/2018 a fost emis înainte de primul termen de judecată nu înlătură obligația Ministerului Justiției și a Direcției Naționale de Probațiune de a achita intimatei dobânda și actualizarea cu indicele de inflație.

Recurenta-pârâtă a formulat critici și cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 susținând că pentru a se putea pronunța instanța asupra acestor drepturi salariale era necesar să existe un "refuz justificat" al pârâților în acest sens, condiție neîndeplinită în cauză, precum și a dispozițiilor art. 1531 și art. 1357 alin. (1) C. civ. referitor la actualizarea sumelor cuvenite reclamantei cu indicele de inflație și la acordarea dobânzilor legale, critici pe care Înalta Curte le va analiza în mod unitar și le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Instanța de control judiciar constată că prin Ordinul nr. 2883/C/19.07.2018, s-a dispus recalcularea drepturilor personalului de probațiune pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON, iar pârâții au îndeplinit de bunăvoie obligațiile de majorare a valorii de referință sectorială.

Tot astfel, are în vedere că inclusiv Ordinul nr. 603 C/08.02.2018, prin care au fost calculate drepturile începând cu 01.01.2018, a fost modificat benevol de pârâți, prin Ordinul nr. 3396/C/29.08.2018, prin care s-a dispus recalcularea prin raportare la noua valoare de referință sectorială și s-a dispus și în privința sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.

În acord deplin cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că o astfel de succesiune de acte administrative evidențiază un demers al autorității emitente de corectare a propriilor acte administrative de salarizare, emise anterior. Or, o atare conduită nu ar fi fost necesară în măsura în care actele de salarizare, precum cele atacate în litigiul pendinte, nu ar fi fost inițial nelegal emise. Pe cale de consecință, fapta prejudiciabilă, ce constă în emiterii unor acte administrative de salarizare nelegale prin care s-au stabilit drepturi salariale inferioare celor cuvenite potrivit legii, rezultă din chiar conduita emitentului actelor. Totodată, prin omisiunea de a emite dispoziții de salarizare cu indemnizația de încadrare raportată la valorile de referință sectoriale cuvenite și la contravaloarea legală a sporurilor, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantului, care a fost privat de sumele cuvenite, din astfel de aspecte rezultând și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. De asemenea, nu trebuie uitat că emitentul actului este un subiect de drept calificat (autoritate publică), iar art. 18 din Lege anr. 554/2004 reglementează o răspundere obiectivă a acesteia, vinovăția fiind prezumată, fără să mai fie necesară dovedirea sa distinct de condiția faptei ilicite, reprezentată de constatarea nelegalității actului administrativ. Pe cale de consecință, sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii pârâtei.

Nu în ultimul rând, observă Înalta Curte că emitentul ordinului nu și-a asumat niciun termen de plată a drepturilor restante, astfel că inserarea mențiunii potrivit cărora plata se va realiza "după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Direcției Naționale de Probațiune" nu prezintă niciun efect juridic, fiind vorba despre o condiție pur potestativă în favoarea debitorului obligației de plată.

În consecință, în cauză nu se poate reproșa primei instanțe încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 și nici a celor ale art. 1357 alin. (1) C. civ.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în mod corect prima instanță a admis capătul de cerere privind actualizarea cu indicele inflației a sumelor datorate și plata dobânzii legale, având în vedere că prin ordinele emise s-a stabilit acordarea diferențelor salariale datorate, dar nu și actualizarea sumelor pretinse cu indicele inflației și dobânda legală.

Din această perspectivă, în cauză, se impune cumulul dobânzii legale cu actualizarea în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind mecanisme menite a repara prejudicii distincte.

Contrar celor afirmate de recurentă, Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x este relevantă în acest sens, întrucât prin aceasta s-a reținut că:

"În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că "…pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele prețurilor de consum (…). Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

Așadar, prin această decizie, aplicabilă în cauză, s-a stabilit atât posibilitatea de acordare, cât și posibilitatea de cumulare a celor două elemente în discuție (dobânda și indicele inflației), fiind irelevante, în raport de raționamentul juridic principal al considerentelor Deciziei nr. 2/2014 precitate, atât faptul că drepturile salariale menționate în cuprinsul acesteia erau datorate în considerarea unui titlu executoriu, cât și susținerile recurentei privind dreptul său de apreciere asupra cuantumului sporurilor.

Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de fond nici aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) C. civ., sentința pronunțată fiind temeinică și legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Națională de Probațiune din cadrul Ministerului Justiției, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Națională de Probațiune din cadrul Ministerului Justiției împotriva sentinței civile nr. 5107 din data de 6 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2022.