ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1285/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 5 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Institutul Național al Magistraturii l-a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 292.564 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Național al Magistraturii în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, precum și la plata sumei de 356.629 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Național al Magistraturii în perioada octombrie 2011 - iulie 2013, în derularea contractelor de colaborare încheiate cu echipa de specialiști în elaborarea de subiecte pentru testul de verificare a raționamentului logic pentru concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii și de admitere în magistratură (în vederea constituirii unei baze de date cu subiecte pentru testul de verificare a gândirii logice), actualizate cu indicele de inflație, în temeiul art. 1346-1348 C. civ., precum și la plata dobânzii legale calculate de la momentul efectuării plăților, până la data restituirii efective a acestor sume de către pârât. Prin aceeași acțiune, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor în cuantum de 8.247,64 RON și 6.102,32 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Național al Magistraturii cu transportul și cazarea specialiștilor, actualizate cu indicele de inflație, aferente perioadei aprilie 2010 - septembrie 2011 și octombrie 2011- iulie 2013. Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Consiliului Superior al Magistraturii la plata sumei de 15.653,99 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Național al Magistraturii în perioada aprilie 2010- septembrie 2011, respectiv la plata sumei de 20.139,75 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Național al Magistraturii în perioada octombrie 2011 - iulie 2013 pentru pretestarea subiectelor elaborate în cadrul derulării contractelor anterior menționate, sume actualizate cu indicele de inflație, în temeiul art. 1345-1348 C. civ., precum și la plata dobânzilor legale calculate de la momentul efectuării plăților de către Institutul Național al Magistraturii, până la restituirea efectivă a acestor sume, cu cheltuieli de judecată. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Judecata la fond și hotărârea Tribunalului București Prin încheierea din 10 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. Prin sentința civilă nr. 733 din 9 iunie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea Curții de Apel București în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 262 din 6 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. A admis apelul formulat de reclamantul Institutul Național al Magistraturii. A schimbat sentința nr. 733 din 9 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 728.132 RON, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând cheltuieli efectuate pentru contracte de colaborare, pentru transportul și cazarea specialiștilor, pentru transport, cazare și diurnă acordate persoanelor incluse în proiect și pentru cheltuieli cu materiale consumabile, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, în cuantum de 131.095 RON. Prin decizia civilă nr. 866 din 4 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de completare, formulată de apelantul-reclamant Institutul National al Magistraturii și a dispus completarea deciziei civile nr. 262 din 6 martie 2018, în sensul obligării intimatului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Recursul Prin decizia nr. 2493 din 18 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile părților, a casat deciziile recurate și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Hotărârea Curții de Apel București în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 734 din 5 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile principale și incidente formulate de reclamantul Institutul Național al Magistraturii și de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței nr. 733 din 9 iunie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2015. A schimbat sentința în tot, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 267.121,19 RON către reclamant, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând cheltuielile efectuate pentru contractele de colaborare, pentru transportul, cazarea și diurna acordate persoanelor incluse în proiect și pentru cheltuielile cu materialele consumabile. L-a obligat pe pârât la plata dobânzilor legale aferente sumei datorate, calculate începând cu data punerii în întârziere, 26 martie 2015. A respins restul pretențiilor, ca prescrise. Prin decizia nr. 1188 din 22 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 734 din 5 mai 2021 formulată de reclamantul Institutul Național al Magistraturii. L-a obligat pe intimatul Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantul Institutul Național al Magistraturii.

Recursul Împotriva deciziei nr. 734 din 5 mai 2021 și a deciziei nr. 1188 din 22 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Înregistrarea cererilor de recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 11 noiembrie 2021, sub nr. x/2015*, fiind repartizate aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția din 15 noiembrie 2021, s-a dispus întocmirea raportului prevăzut de art. 493 alin. (2) C. proc. civ. 8. Motivele de recurs 8.1 În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei nr. 734 din 5 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, recurentul, invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 501 alin. (1) din același cod, pronunțând, în rejudecare, o hotărâre care încalcă dezlegările instanței de casare cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune. A arătat că soluția curții prin care a constatat ca fiind prescrise pretențiile reclamantului anterioare datei de 26 martie 2012 (iar nu datei de 5 iunie 2012, conform statuărilor instanței de recurs, care a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost greșit respinsă de instanța de apel) încalcă dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 2537, art. 1522 și art. 1345-1348 C. civ. A menționat că nesocotirea prevederilor art. 2537 și art. 1522 C. civ., referitoare la întreruperea cursului prescripției, reiese din faptul că, în mod greșit, a reținut curtea de apel că recurentul a fost pus în întârziere de către intimat prin notificarea nr. x din 26 martie 2015 ce privea pretențiile sale. A specificat că, pentru perioada aprilie 2010- septembrie 2011, prescripția este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958, sumele nefiind vizate de soluția instanței de apel, referitoare la intervenirea cazului de întrerupere a termenului de prescripție, instanța apreciind ca fiind prescris dreptul material la acțiune al reclamantului pentru acestea, însă, pentru sumele aferente perioadei octombrie 2011-5 iunie 2012, a arătat că regimul prescripției este guvernat de noul C. civ. Referitor la adresa din 26 martie 2012, invocată de către intimat și reținută de instanța de apel ca având efect întrerupător al prescripției, a susținut că nu îndeplinește cerințele art. 2537 și art. 1522 C. civ., întrucât nu poate fi asimilată noțiunii de "notificare scrisă", recurentul nerecunoscând vreodată calitatea sa de debitor și calitatea de creditor a intimatului și negând permanent obligația de plată a sumelor pretinse. Pe fondul cauzei, a arătat, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1345-1348 C. civ., raportat la art. 106 din Legea nr. 304/2004, art. 60 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și Hotărârea CSM nr. 127/2007, nefiind îndeplinite condițiile pentru îmbogățirea fără justă cauză, întrucât nu există o mărire a patrimoniului recurentului în detrimentul celui al intimatului. A menționat că sumele pretinse au fost evidențiate în bugetul total al recurentului și în cel alocat intimatului în anii 2010-2013. Prin urmare, nu s-ar putea pretinde recurentului plata unor sume care au fost deja virate intimatului. Dacă s-ar îmbrățișa o astfel de opinie, contrară dispozițiilor art. 1345-1348 C. civ., ar însemna pentru recurent efectuarea unei plăți duble, ceea ce nu este posibil. Astfel, s-ar pune problema sărăcirii patrimoniului său, rezultând îndeplinirea condițiilor impuse de art. 1345-1348 C. civ. A arătat recurentul că instanța de apel nu a evidențiat fiecare categorie de cheltuieli solicitate de intimat, limitându-se să stabilească, fără justificare și fără a face referire la probatoriu, o sumă globală de 267.121,19 RON. Or, prin decizia de casare s-a stabilit în sarcina instanței de apel obligația de a arăta fiecare categorie de cheltuieli, precizându-se că modalitatea de enunțare a cuantumului global nu este de natură să permită exercitarea controlului judiciar. Deși a contestat realitatea sumelor și legătura unora dintre acestea cu cele pretinse de reclamant, instanța de apel nu s-a aplecat asupra acestor apărări. 8.2 În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei nr. 1188 din 22 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material - art. 453 C. proc. civ. - prin care sunt reglementate condițiile de acordare a cheltuielilor de judecată în cadrul unui litigiu. A arătat că reclamantul a solicitat plata în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate în proces (onorariu expert judiciar în sumă de 1500 de RON), deși cererea de chemare în judecată formulată de acesta a fost admisă doar în parte, în sensul că cea mai mare parte a pretențiilor a fost respinsă. Recurentul a afirmat că este greșită soluția instanței de apel cu privire la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care cererea de chemare în judecată formulată de Institutul Național al Magistraturii a fost admisă în parte (pentru o sumă ce reprezintă aproximativ 1/3 din totalul pretențiilor reclamantului), fiind nesocotite dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă cererea nu a fost admisă în integralitate. A apreciat că cererea reclamantului privind completarea deciziei nr. 734 din 5 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 de RON, este neîntemeiată. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare La 22 decembrie 2021, intimatul-reclamant Institutul Național al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. La 7 ianuarie 2022, recurentul a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimatul-reclamant.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 7 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursurile stabilind termen pentru soluționarea acestora în ședința publică din 9 iunie 2022, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 11.1 Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei nr. 734 din 5 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă se constată că au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Sub aspectul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a nesocotit dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul". Astfel, se arată că instanța de apel a constatat ca prescrise pretențiile reclamantului anterioare datei de 26.03.2012, iar nu și cele anterioarei datei de 05.06.2012, neținând cont de dezlegările instanței supreme care a reținut ca fiind fondate criticile pârâtului și a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel cum a fost invocată, a fost respinsă în mod greșit de către instanța de apel. Sub acest aspect, instanța de recurs reține că prin decizia nr. 2493/18.12.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă examinând recursul declarat împotriva deciziei nr. 262/6 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat că este fondat deoarece, respingând criticile din apelul incident privitoare la soluția dată de tribunal excepției prescripției dreptului material la acțiune, curtea de apel deși a apreciat că, atât în reglementarea Decretului nr. 167/1958 (art. 8 alin. (2), cât și în reglementarea noului C. civ. (art. 2528 alin. (2), prescripția dreptului la acțiune, în ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză, curge de la data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, a stabilit în mod greșit că momentul subiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se situează la data emiterii raportului Curții de Conturi. Înalta Curte a constatat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani achitate de Institutul Național al Magistraturii în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, respectiv în perioada octombrie 2011 - iulie 2013, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 5 iunie 2015. Având în vedere considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 19/2019 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii potrivit cărora actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripție pentru acțiunea de recuperare a prejudiciului, care se impun pentru identitate de rațiune, Înalta Curte a reținut că în mod greșit curtea de apel a apreciat că momentul subiectiv al începerii cursului prescripției se situează la data emiterii Raportului Curții de Conturi a României nr. 94483/11.03.2013 și Deciziei nr. x din data de 09.04.2013, punând în discuție un caz de inoperabilitate a prescripției extinctive constând în invocarea de către pârât a propriei turpidudini (respectiv împrejurarea că, până la intervenția Curții de Conturi, atât reclamantul, cât și pârâtul au apreciat în mod constant și concordant că sumele aflate în discuție se suportă din bugetul Institutului Național al Magistraturii), caz care nu a fost circumscris vreunei dispoziții legale și niciunui caz de întrerupere sau de suspendare a curgerii termenului de prescripție. Ca atare, față de aceste considerente, reținând că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost în mod greșit respinsă, Înalta Curte văzând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și ale art. 497 C. proc. civ., ca urmare a admiterii recursului a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel. După cum se poate observa, raționamentul instanței de recurs care a dispus casarea hotărârii este în sensul ca instanța de trimitere să verifice momentul subiectiv de începere a cursului prescripției, fără a-l mai raporta la data emiterii raportului Curții de Conturi și să verifice existența unui caz de întrerupere sau de suspendare a curgerii termenului de prescripției, conform dispozițiilor legale aplicabile, astfel încât nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că instanța de recurs ar fi dat vreo soluție sau ar fi dezlegat probleme de drept care ar fi condus în mod necesar la soluția de admitere în integralitate a excepției prescripției dreptului material la acțiune. În rejudecare, cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel a aplicat dezlegările date de către instanța de recurs, dar a constatat incidența cazului de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2537 pct. 4 C. civ., potrivit căruia prescripția se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere, dat fiind că în speță pârâtul a fost pus în întârziere prin notificarea trimisă la 26.03.2015 sub nr. x cu privire la pretențiile ce fac obiectul prezentei judecăți, iar aceasta a fost primită de pârât, fiind înregistrată sub nr. x și dându-i-se și un răspuns, existând astfel garanția înștiințării. Ca atare, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 5 iunie 2015, au fost considerate prescrise doar acele pretenții anterioare datei de 26.03.2012 cu privire la care au curs mai mult de trei ani până la data notificării, nu și cele aferente perioadei 26.03.2012- 05.06.2012, astfel cum solicită recurentul. Prin urmare, au fost analizate pe fond doar acele pretenții ale reclamantului decurgând din plățile făcute în perioada 26.03.2012 - 31.07.2013, ceea ce nu intră în contradicție cu decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci sunt consecința aplicării în concret a dezlegărilor acesteia, nefiind încălcate normele de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ. și, ca atare, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, și anume a prevederilor art. 2537 și art. 1522 C. civ. (sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune), respectiv a dispozițiilor art. 1345 -1348 C. civ. (referitor la fondul cauzei). Sub un prim aspect, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul consideră că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 2537 și art. 1522 C. civ. referitoare la întreruperea prescripției, apreciind în mod eronat că a fost pus în întârziere de către reclamant prin notificarea trimisă la data de 26.03.2015 sub nr. x cu privire la pretențiile acestuia ce fac obiectul judecății, deoarece aceasta este o adresă care nu are natura juridică a unui act întrerupător de prescripție, nu întrunește cerințele prevăzute de art. 1522 C. civ. și nu poate fi asimilată noțiunii de notificare scrisă, întrucât pârâtul nu a recunoscut vreodată calitatea sa de debitor și respectiv calitatea de creditor a intimatului-reclamant, negând în permanență obligația de plată a sumelor pretinse. Înalta Curte remarcă faptul că recurentul nu contestă considerentele instanței de apel referitoare la legea aplicabilă prescripției pentru sumele aferente perioadei cuprinse între octombrie 2011 - 05.06.2012, menționând în mod expres că este de acord că regimul prescripției extinctive este guvernat de C. civ. în privința acestora. Potrivit art. 2537 pct. 4 C. civ. prescripția se întrerupe "prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere". Deși recurentul face trimitere la dispozițiile art. 1522 alin. (1) și (2) C. civ., instanța de recurs observă că acesta le interpretează trunchiat. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 1522: "Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării". Din interpretarea acestor dispoziții rezultă în mod clar că notificarea la care face trimitere art. 1522 C. civ. este orice act scris prin care cel care pretinde o sumă cere debitorului acesteia să o achite, nefiind condiționată calificarea acesteia de recunoașterea calității de debitor și a obligației de plată a sumelor pretinse, astfel cum susține recurentul. De asemenea, nu este necesar ca acest act scris să fie comunicat debitorului prin executor judecătoresc ci și prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, aspect constatat în speță de instanța de apel care a luat act că adresa din 26.03.2012 a fost comunicată pârâtului care a dat și un răspuns în mod corespunzător. Cum adresa în discuție îndeplinește cerințele de la art. 2537 pct. 4 C. civ., și este un act scris, comunicat potrivit dispozițiilor art. 1522 C. civ. pârâtului, rezultă că acesta îndeplinește cerințele legale pentru a fi considerat un act întrerupător al prescripției, astfel încât în mod corect instanța de apel, dând eficiență textelor normative anterior menționate a apreciat că aceasta a avut efecte întreruptive de prescripție pentru drepturile aferente perioadei 26.03.2012 -05.06.2012, prin raportare la data cererii de chemare în judecată. Sub un alt aspect, se invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1345 -1348 din C. civ., apreciindu-se că nu sunt întrunite în speță condițiile instituției îmbogățirii fără justă cauză, neexistând o mărire a patrimoniului recurentului-pârât în detrimentul micșorării celui al intimatului-reclamant, în relația dintre cele două patrimonii nefiind identificată o legătură de cauzalitate și pe de altă parte, îmbogățirea nefiind rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogățit. Recurentul precizează că sumele pretinse de intimatul-reclamant au fost evidențiate în bugetul total al Consiliului Superior al Magistraturii și în cel alocat Institutului Național al Magistraturii în anii 2010 - 2013, iar soluția instanței echivalează cu efectuarea unei plăți duble, ceea ce ar însemna sărăcirea propriului patrimoniu. Cu privire la acest aspect, Curtea a dat eficiență autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3926 din 10 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, devenită definitivă prin decizia nr. 2708/01 iulie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a stabilit că sumele în discuție constituie cheltuieli corespunzătoare organizării concursurilor aprobate de CSM, în conformitate cu hotărârile Plenului CSM, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005, aspect opozabil recurentului Consiliul Superior al Magistraturii care a avut calitatea de parte în dosar. Pe de altă parte, Curtea de apel în aplicarea art. 501 C. proc. civ. a constatat că prin decizia de casare din primul ciclu procesual, respectiv decizia nr. 2493/18.12.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a arătat că prevederile art. 106 din Legea nr. 304/2004, conform cărora Institutul Național al Magistraturii este finanțat de la bugetul de stat, prin bugetul Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii, nu sunt de natură a susține efectuarea unei duble plăți de către recurent, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, în condițiile în care acestea nu fac decât să evidențieze existența unui buget distinct al Institutului Național al Magistraturii de cel al instituției în a cărei coordonare se află, din care au fost efectuate plăți care intrau sub incidența art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005. Ca atare urmează a fi înlăturate susținerile recurentului referitoare la efectuarea unei duble plăți prin obligarea sa la plata acestor sume, câtă vreme prin decizia pronunțată în ciclul procesual anterior a Înaltei Curți de Casație s-a statuat contrariul, cu autoritate de lucru judecat. Or, în condițiile în care baza de analiză este reprezentată de prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 183/2005, iar prin hotărâri judecătorești anterioare s-a stabilit că sumele în cauză sunt cheltuieli corespunzătoare organizării concursurilor aprobate de CSM, achitate de INM în conformitate cu cele două hotărâri ale Plenului CSM nr. 439/2006 și nr. 279/2012, rezultă că în mod corect s-a ajuns la concluzia că neachitarea acestora a condus la îmbogățirea patrimoniului pârâtului, în patrimoniul cărora au rămas aceste sume. Chiar recurentul susține în cadrul cererii de recurs că având în vedere dispozițiile art. 106 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe cele ale art. 60 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dar și pe cele ale Regulamentului Institutului Național al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 127/2007, Institutul National al Magistraturii este instituție publică cu personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care realizează formarea inițială a judecătorilor și procurorilor, formarea profesională continuă a judecătorilor și procurorilor în funcție, precum și formarea formatorilor, în condițiile legii, fiind finanțat de la bugetul de stat prin bugetul CSM. Instanța de apel a reținut că lipsește temeiul juridic pentru care sumele în discuție au rămas în patrimoniul apelantului pârât, în detrimentul patrimoniului apelantului reclamant, situație reținută cu putere de lucru judecat, astfel cum s-a arătat deja, prin sentința civilă nr. 3926/10.12.2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 2708/01.07.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, iar sub acest aspect nu au fost aduse critici pentru exercitarea controlului judiciar al hotărârii atacate. Sărăcirea patrimoniului INM rezultă din plata cheltuielilor ocazionate de elaborarea de către echipa de specialiști a subiectelor pentru testul de verificare a raționamentului logic, precum și plata cheltuielilor ocazionate de pretestarea subiectelor elaborate, sume ce ar fi trebuit virate de către CSM potrivit art. 106 din Legea nr. 304/2004, el finanțând INM de la bugetul de stat, prin bugetul propriu, între cele două patrimonii fiind identificată o legătură de cauzalitate, fără a fi necesară condiția ca îmbogățirea să fie rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogățit. În consecință, în mod corect Curtea de apel a apreciat ca fiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile de exercitare a acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză impuse de art. 1345-1348 din C. civ., care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză, astfel încât nu pot fi primite criticile recurentului sub acest aspect. Un alt motiv de apel, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este acela că instanța de apel, cu nesocotirea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., nu a evidențiat fiecare categorie de cheltuieli solicitate de intimatul-reclamant, limitându-se a stabili fără nicio justificare și fără trimitere directă la dovezile administrate în cauză, o sumă globală de 267.121,19 RON deși prin decizia civilă nr. 2493 pronunțată la data de 18.12.2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2015 s-a stabilit în sarcina instanței de apel, cu prilejul rejudecării, obligația de a evidenția fiecare categorie de cheltuieli solicitate, precizându-se că modalitatea de enunțare a cuantumului global nu este de natură să permită exercitarea controlului judiciar. După cum se poate observa din studierea considerentelor hotărârii recurate, Curtea de Apel ca urmare a admiterii în parte a excepției prescripției a luat în discuție doar acele pretenții ale reclamantului decurgând din plățile făcute în perioada 26.03.2012 - 31.07.2013, într-un cuantum total de 267.121,19 RON, reprezentând plata cheltuielilor ocazionate de elaborarea de către echipa de specialiști a subiectelor pentru testul de verificare a raționamentului logic, precum și plata cheltuielilor ocazionate de pretestare a subiectelor elaborate. De altfel, această sumă este detaliată în cadrul înscrisului aflat la dosarului de rejudecare, care prezintă defalcat aceste cheltuieli, suma de 267.121,19 RON fiind corespunzătoare pretențiilor aferente perioadei 26.03.2012 - 31.07.2013, avută în vedere de către instanță, pârâtul necontestând la momentul depunerii acestui înscris valoarea acestor sume și corespondența cu sumele pretinse de reclamant. Deși în cadrul dezbaterilor orale recurentul a susținut că instanța avea obligația să motiveze raționamentul prin care a ajuns la suma la plata căreia a fost obligat, să arate ce reprezintă aceasta și să o defalce pe categorii de cheltuieli, întrucât acestea rezultau din contracte de colaborare, fiind cheltuieli de cazare, transport și diurnă pentru specialiștii angrenați în proiect, susțineri încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitoare la casarea unei hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte observă că acest motiv nu a fost menționat în cererea de recurs, fiind invocat cu nerespectarea termenelor și formelor legale. Pe de altă parte, aspectele din cererea de recurs cu privire la faptul că sumele pretinse de intimatul-reclamant au fost evidențiate în bugetul total al Consiliului Superior al Magistraturii și în cel alocat Institutului Național al Magistraturii în anii 2010 - 2013, că recurentul pârât a contestat realitatea sumelor și legătura unora dintre aceste sume cu cele pretinse de intimatul-reclamant reprezintă aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt, operațiune ce decurge din interpretarea probatoriilor administrate în cauză, specifică instanțelor devolutive, de fond. Trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin decizia atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, așa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare. Față de considerentele de mai sus nefiind incidente motivele de casare invocate de recurent, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., va fi respins în baza art. 496 C. proc. civ. recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 734/A din 05.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. 11.2 În ceea ce privește recursul formulat împotriva deciziei nr. 1188 din 22 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material - art. 453 alin. (2) C. proc. civ. - prin care sunt reglementate condițiile de acordare a cheltuielilor de judecată în cadrul unui litigiu, deoarece a acordat reclamantului în integralitate cheltuielile de judecată efectuate în proces (onorariu expert judiciar în sumă de 1500 de RON), deși cererea de chemare în judecată formulată de acesta a fost admisă doar în parte, în sensul că cea mai mare parte a pretențiilor a fost respinsă. Cu privire la acest aspect, prin decizia de completare a dispozitivului, Curtea de apel a arătat că deși este adevărat că cererea nu a fost admisă integral, în cuantumul în care pretențiile au fost formulate, ... onorariul a fost plătit expertului tocmai pentru verificarea sumelor de plată, astfel încât se cuvine a fi recuperat integral. Înalta Curte constată că aceasta reprezintă aplicarea în concret a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că atunci când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată. Din interpretarea gramaticală, logică și juridică a textului supus analizei (mai ales a sintagmelor vor stabili măsura în care, poate fi obligată) rezultă că aprecierea asupra proporției suportării cheltuielilor de judecată aparține exclusiv instanței care a stabilit măsura în discuție, fiind un act subiectiv, necenzurabil prin prisma vreunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 C. proc. civ. Aceste dispoziții legate de posibilitatea de apreciere a instanței de apel care a considerat că onorariul expertului ce a calculat sumele la care a fost obligat reclamantul trebuie suportate în întregime de către acesta nu pot fi cenzurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent (în realitate art. 488 alin. (1) pct. 5 deoarece se pretinde că decizia instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., prin care sunt reglementate condițiile privind acordarea cheltuielilor de judecată în cadrul unui litigiu, norme de drept procedural și nu norme de drept material), astfel cum se susține în cererea de recurs. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va fi respins și recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziei nr. 1188 A din 22 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015.