ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 811/2020

Ședința publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.08.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat:

- obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la emiterea unei noi dispoziții de salarizare care să prevadă dreptul reclamantei de a beneficia de drepturile salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON (care nu include majorarea de 10% prevăzută prin Legea nr. 293/2015), începând cu data de 09 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) și până în data de 31 decembrie 2015;

- obligarea pârâtului Institutul Național al Magistraturii la plata diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut reclamanta prin aplicarea unei valori de referință sectorială de 405 RON și venitul efectiv plătit, de la data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) până la data de 31.12.2015, actualizată cu rata inflației;

- obligarea pârâtului Institutul Național al Magistraturii la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei menționate la pct. II, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective a acestui debit.

Prin sentința civilă nr. 4425 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Institutul Național al Magistraturii, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii și a fost obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită pentru reclamantă ordinul individual de salarizare, începând cu data de 09.05.2015, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 445 RON, pentru perioada 01.12.2015-31.12.2015.

De asemenea, a fost obligat pârâtul Institutul Național al Magistraturii să plătească reclamantei diferențele salariale rezultate în urma emiterii ordinelor menționate mai sus, diferențe calculate pentru perioada 09.04.2015-31.12.2015, care vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății și pentru care se va acorda și dobânda legală, calculată de la scadență și până la data plății integrale.

Împotriva sentinței civile nr. 4425 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.

3.1 Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, apreciindu-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a fost criticată soluția de admitere a acțiunii, în sensul calculării indemnizației reclamantei în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, în condițiile în care nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON, anterior datei de 1 august 2016.

Recurentul-pârât a susținut că a recalculat în mod corect drepturile salariale ale reclamantei prin raportare la valoarea de referință sectorială maximă în plată începând cu data de 1 august 2016, având în vedere că Decizia Curții Constituționale vizează dispozițiile art. 3

1

alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016, care prevăd egalizarea salariilor în cadrul aceleiași familii ocupaționale începând cu data de 1 august 2016.

Totodată, recurentul a arătat că nu sunt admisibile pretențiile reclamantei astfel cum au fost formulate, întemeiate pe considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, acestea neputând opera retroactiv.

În prezent, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale, ordonatorii din sistemul justiției au stabilit că valoarea de referință sectorială de 405 RON se aplică începând cu data de 1 octombrie 2016, iar la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii s-a procedat la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul Institutului Național al Magistraturii, începând cu data de 1 august 2016, în funcție de o valoare de referință sectorială de 347,10 RON, la care s-a adăugat procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv o valoare sectorială de 405 RON începând cu data de 1 august 2016.

Începând cu data de 1 octombrie 2016, această valoare de referință a fost folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție de la data de 01.10.2016, prin emiterea Ordinelor nr. 283/25.10.2016 și nr. 350/28.11.2016 ale Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, în acest sens făcându-se referire și la adresele nr. x/21.12.2016 și din 29.11.2016 ale instanței supremeașa încât doar începând cu această dată se poate face raportarea la un salariu în plată pe familie ocupațională, lucru care s-a realizat prin emiterea ordinului nr. 219/2017.

Totodată, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 219/C/2017, emis în aplicarea OMJ nr. 4860/C/2016, s-a stabilit că judecătorii au o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu data de 1 octombrie 2016.

Astfel, în raport de aceste argumente, s-a apreciat de către recurentul-pârât că este neîntemeiată cererea reclamantei de stabilire a unei indemnizații de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, câtă vreme la nivelul tuturor ordonatorilor de credite s-a decis că nivelul maxim în plată în cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "justiție" calculat la o valoare de referință sectorială de 405 RON, este aplicabil începând cu data de 1 octombrie 2016.

În fine, recurentul-pârât a reiterat faptul că reclamanta s-a aflat în concediu de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, în perioada 01.01.2016-14.03.2017, în această perioadă raporturile de serviciu fiind suspendate, reluarea acțivității, cu păstrarea funcției, având loc începând cu 15.03.2017, conform Dispoziției nr. 26/2017 a Directorului Institutului Național al Magistraturii, astfel că, prin raportare la dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, apreciază că în mod corect, acesta a procedat la stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei prin raportare la o valoare sectorială de 405 RON, majorată cu 10 %, începând cu data de 15 martie 2017.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Institutul Național al Magistraturii a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, și, în consecință, în aplicarea principiului accesorium sequitur principalae, și a capetelor de cerere privind actualizarea sumelor pretinse cu rata inflației și plata, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și expunând în susținerea acestuia aceleași argumente ca și recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Institutul Național al Magistraturii a solicitat admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Consiliului Superior al Magistraturii să emită un nou ordin de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, precum și obligarea pârâtului Institutul Național al Magistraturii la repararea prejudiciului creat, respectiv la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale reținute și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data exigibilității obligație până la data plății efective.

Prin sentința recurată a fost obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită pentru reclamantă ordinul individual de salarizare, începând cu data de 09.05.2015, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 445 RON, pentru perioada 01.12.2015-31.12.2015, iar pârâtul Institutul Național al Magistraturii să plătească reclamantei diferențele salariale rezultate în urma emiterii ordinelor menționate mai sus, diferențe calculate pentru perioada 09.04.2015-31.12.2015, care vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății și pentru care se va acorda și dobânda legală, calculată de la scadență și până la data plății integrale.

Având în vedere că ambii pârâți, prin cererile de recurs au formulat, în esență, critici cu privire la faptul că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, atât în ceea ce privește data de la care s-a dispus acordarea valorii de referință sectoriale, cât și cuantumul acesteia, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmează să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Reține instanța de control judiciar că este nefondată susținerea recurenților-pârâți în sensul că prima instanță a ignorat data de la care se aplică dispozițiile hotârării pronunțate de instanța de contencios constituțional, cu privire la acordarea valorii de referință sectoriale de 405 RON.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel București dispozițiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor, așa cum a considerat pârâtul.

Așa fiind, va fi înlăturată apărarea recurentilor în sensul că egalizarea indemnizațiilor se putea face numai după pronunțarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri/judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordrea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtilor în acest sens apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referință de 405 RON, Înalta Curte reține că este nefondată critica recurenților-pârâți privind aplicarea acesteia numai după data de 1 august 2016, dată prevăzută în Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale.

Trebuie subliniat că potrivit acestei decizii, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Astfel, în cadrul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, care este ordonator principal de credite, stabilirea drepturilor salariale pentru personalul Institutului Național al Magistraturii s-a calculat prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, asa cum acesta recunoaște inclusiv prin motivele de recurs.

Deși valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (ordonator principal de credite), tot începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a adoptării Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, prin sentința civilă nr. 48/13.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin Decizia din data de 22.06.2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziții de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentință producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referință sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupațională "Justiție", care are calitatea de pârât și în prezenta cauză.

În același sens este de altfel și jurisprudența constantă a celorlalte instanțe, prin care s-a reținut data de 09.04.2015 pentru acordarea valorii de referință de 405 RON, de exemplu sentința civilă nr. 3706 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Cluj și sentința civilă nr. 2194 din 15.12.2016 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

În acest context, urmează să fie înlăturată și critica recurenților-pârâți în sensul că valoarea sectorială de referință în plată a fost de 347,10 RON pentru familia ocupațională "Justiție" până la data de 1 august 2016, astfel încât nu se putea aplica un alt coeficient pentru o perioadă anterioară acestei date.

Totodată, Înalta Curte reține că este eronată interpretarea dată de recurenții-pârâți dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 referitor la faptul că la reluarea activității personalul care s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, la reluarea activității, își păstrează gradul sau treapta profesională în care a fost încadrat anterior suspendării și beneficiază de salariul de bază aferent gradului sau treptei profesionale, motiv pentru care, în opinia acestora, au procedat la stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei prin raportare la o valoare sectorială de 405 RON, majorată cu 10 %, începând cu data de 15 martie 2017, data reluării activității reclamantei, după perioada de 01.01.2016-14.03.2017, când raporturile de muncă au fost suspendate, drepturile salariale cuvenite reclamantei astfel cum s-a reținut anterior fiind stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, dată la care raportul de muncă nu era suspendat.

Cu privire la capătul accesoriu al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte amintește că, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalității actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptățită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale, care este compus atât din debitul principal, cât și din beneficiul nerealizat.

Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reține că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinul de salarizare cu indemnizația de încadrare raportat la valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, astfel cum prevedeau dispozițiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantului, în înțelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii fiind îndeplinite, obligație de plată care este stabilită în sarcina pârâtului Institutul Național al Magistraturii.

Prin urmare, reclamantul are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența de drepturi salariale dintre suma încasată cu titlu de indemnizație și suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 la zi.

În privința cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflație, precum și a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În consecință, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant prin emiterea unui act administrativ a cărui aplicare a fost înlăturată retroactiv de însuși emitentul acestuia, prin emiterea unui alt act de valoare egală, cu efecte de la data de 09.04.2015, Înalta Curte urmează să înlăture critica pârâtului Înstitutul Național al Magistraturii cu privire la faptul că a fost admisă în mod greșit, cererea accesorie de obligare la plata drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței nr. 4425 din 20 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.