ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3093/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3093/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial, sub

nr. 1247/275/2007, pe rolul Judecătoriei Panciu (declinată prin sentința civilă

nr. 1148 din 25 octombrie 2007, în favoarea Tribunalului Vrancea), reclamanta A.T.C.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Primăria orașului Panciu și Direcția

Silvică Vrancea, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 24 iunie 2004, cu repunerea părților în situația anterioară,

în vederea restituirii imobilelor adevăratului proprietar.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, prin contractul contestat, încheiat între

pârâte, au fost înstrăinate imobilele - teren în suprafață de 9534 m.p. curți

și trei construcții aflate în stare avansată de uzură situate în orașul Panciu,

str. T.M.

Potrivit

susținerilor reclamantei, contractul este lovit de nulitate absolută

pentru că vânzătorul, Primăria orașului Panciu, nu avea niciun drept de

proprietate iar bunurile, obiect al acestui act, erau, de drept,

indisponibilizate prin art. 20 din Legea nr. 10/2001. Or, contractele ce au

cauze false și ilicite sunt sancționate cu nulitatea absolută.

Deși Primăria

orașului Panciu a fost notificată în mod corespunzător, aceasta le-a

înstrăinat, cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 6

februarie 2008, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta R.N.P. - Romsilva -

Direcția Silvică Focșani, cu motivarea că termenul de 1 an reglementat de art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit succesiv, privește

actele juridice încheiate până la data intrării în vigoare a legii speciale.

S-a mai reținut că, prin art. III din anexa 2, a Legii nr. 247/2005, a fost

reglementată situația specială a termenului de prescripție de 12 luni de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru contestarea actelor

juridice de înstrăinare, care au ca obiect imobile cu destinație de locuințe

încheiate după data de 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicției

prevăzute de art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999. Cu această motivare și față de

dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a interzis,

sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea, concesionarea, locația de

gestiune a bunurilor terenuri și/sau construcții care au fost notificate

potrivit Legii nr. 10/2001, instanța a concluzionat că este aplicabil termenul

de prescripție general reglementat de Decretul nr. 167/1958.

Prin sentința civilă

nr. 185/2008 a Tribunalului Vrancea a fost admisă acțiunea și s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte,

cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că, ceea ce se

contestă în speță, este împrejurarea că imobilul teren, obiect al contractului

de vânzare-cumpărare, nu a fost notificat, iar pe de altă parte, că pârâta

cumpărătoare este de bună credință, care se prezumă.

Prin adresa din 23

februarie 2003, reclamanta a solicitat Primăriei orașului Panciu relații

privind situația juridică a diferite suprafețe de teren între care și terenuri

situate în intravilanul orașului Panciu.

Anterior acestei

date, reclamanta a notificat, la 7 februarie 2002, entitatea învestită prin

lege, cu restituirea, prin 6 acte distincte înregistrate la executorul

judecătoresc, cu privire la proprietățile revendicate de pe urma autorilor săi,

între care și imobilul în litigiu care nu se confundă cu pct. „R.” așa cum

susține pârâta.

Instanța a reținut că

ordonanțele nr. 572/1934, 1773/1934, procesul-verbal din anul 1953, Planul

orașului Panciu din anul 1941, actele depuse de reclamantă demonstrează că

aceasta justifică dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu și

astfel, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Potrivit înscisurilor

menționate, moșia R. cuprindea conacul, crama, precum și alte construcții,

denumirea fiind generică iar susținerea pârâtei nedovedită față de Planul

orașului Panciu din anul 1941, opus de reclamantă.

În drept, s-a

reținut incidența art. 20 din Legea nr. 10/2001 prin care au fost

indisponibilizate de la vânzare imobilele pentru care s-a depus notificare.

În acest caz special,

vânzătoarei îi era interzis prin lege să înstrăineze un imobil indisponibilizat

prin notificare cu privire la un drept de proprietate garantat prin Constituție

și prin Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca și prin

art. 6, 14 și 37 din acest act normativ european.

Prin urmare,

tribunalul a reținut că actul contestat a fost încheiat între părțile pârâte cu

încălcarea dispozițiilor art. 20 și 21 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage

sancțiunea nulității.

Împotriva sentinței

au declarat apel ambele pârâte.

Prin decizia civilă

nr. 132 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Galați, au fost admise apelurile și

a fost schimbată în tot sentința atacată, în rejudecare acțiunea reclamantei fiind

respinsă ca nefondată.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, în primul rând, că excepția prescrierii dreptului la

acțiune în mod corect a fost respinsă de instanța de fond pentru că temeiul juridic

al cererii îl constituie art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care nu menționează

niciun termen special de prescripție, ceea ce determină aplicabilitatea dreptului

comun în materie. S-a mai reținut că art. 46 din Legea nr. 10/2001, la care fac

trimitere apelantele vizează actele de înstrăinare încheiate anterior intrării în

vigoare a legii și nu se aplică actelor ulterioare, cum este cazul din speță.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, întemeiată pe împrejurarea că

aceasta nu ar fi depus notificare în condițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, Curtea

a apreciat că analizarea acesteia se impune a fi făcută odată cu fondul cauzei întrucât,

una din condițiile admiterii acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare este tocmai demararea procedurii administrative prevăzute de

Legea nr. 10/2001 în legătură cu imobilul respectiv.

Pe fond, Curtea a reținut

că, potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, până la soluționarea procedurilor

administrative și judiciare generate de acest act normativ, este interzisă înstrăinarea

bunurilor imobile notificate, sub sancțiunea nulității. În speță, apelantele pretind

că pentru bunul în cauză nu s-a depus notificare, iar intimata se apără afirmând

că „pentru toate imobilele au fost depuse notificări, acestea fiind analizate în

cadrul Dosarului nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea, obiectul acestui dosar

nefiind doar conacul R., ci și cramele și întregul domeniu al moșiei R., cu toate

terenurile și construcțiile aferente.

Expertiza efectuată în

cauză a relevat că niciun document de la dosar nu atestă că terenul în suprafață

de 9543 m.p., ce face obiectul contractului  din 24 iunie 2004, a făcut parte din

Moșia R. În plus, însuși autorul intimatei - A.D. - în cererea adresată Primăriei

Panciu în 04 februarie 1998, menționează că terenul ce făcea parte din Moșia R.

este, în prezent, parte componentă din S.N. și C.J.

A apreciat instanța

de apel că toate aceste elemente determină concluzia că terenul în cauză nu a făcut

parte din Moșia R. Cum intimata a pretins că în speță ar fi incident art. 21 din

Legea nr. 10/2001 pentru că acest teren a fost indisponibilizat ca urmare a notificării

prin care a pretins această moșie, s-a constatat că nu este îndeplinită una din

condițiile impuse de legiuitor pentru aplicarea sancțiunii prev. de art. 21 din

Legea nr. 10/2001.

Recursul exercitat de

reclamantă împotriva acestei soluții a fost admis prin decizia civilă nr. 3674

din 14 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în consecință,

casată decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Pentru a decide astfel,

instanța de recurs a reținut că, deși învestită cu soluționarea apelurilor declarate

de ambele pârâte, Curtea de Apel Galați s-a pronunțat doar cu privire la apelul

Primăriei orașului Panciu și nu a analizat în niciun fel apelul Direcției Silvice

Focșani.

S-a mai reținut că hotărârea

recurată nu cuprinde o analiză a probelor la care reclamanta a făcut trimitere,

respectiv actele anexate la Dosarul nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea, fiind,

astfel, încălcate dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

În rejudecare, a fost

pronunțată decizia nr. 20/A din 24 februarie 2014, prin care Curtea de Apel

Oradea a admis apelurile ambelor pârâte și a schimbat în tot sentința,

în sensul respingerii acțiunii, pentru considerente ce vizează fondul litigiului,

excepțiile invocate de pârâtele apelante, respectiv cea a prescripției dreptului

material la acțiune și a lipsei calității procesuale active a reclamantei neputând

fi primite.

Pe conținutul raporturilor

juridice, s-a reținut că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 24 iunie 2004, cu repunerea părților în situația anterioară, contract încheiat

între pârâtele din prezenta cauză și care a avut ca obiect terenul în suprafață

de 9534 m.p. curți și trei construcții aflate în stare avansată de uzură, situate

în orașul Panciu, str. T.M., fosta Moșie R.

În opinia reclamantei,

contractul este lovit de nulitate absolută întrucât vânzătorul, Primăria orașului

Panciu, nu avea niciun drept de proprietate asupra imobilului în litigiu iar, pe

de altă parte, acesta era, de drept, indisponibilizat, potrivit art. 21 din Legea

nr. 10/2001, întrucât reclamanta a formulat în termen legal notificare conform procedurii

reglementate de acest act normativ, solicitând retrocedarea moșiei.

Potrivit art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege,

este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune,

ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul

unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile

- terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.

Prin urmare, până la soluționarea

procedurilor administrative și judiciare generate de acest act normativ, este interzisă

înstrăinarea bunurilor imobile notificate, sub sancțiunea nulității.

În speță, reclamanta a

susținut că, pentru toate imobilele care au aparținut autorilor săi, inclusiv pentru

terenul în suprafață de 9534 m.p., ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare

a cărui nulitate se solicită a se constata, a formulat notificare (nr. 30/2002),

în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, notificare ce a fost analizată

în cadrul Dosarului nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea (obiectul acestui dosar

nefiind doar conacul R., ci și cramele și întregul domeniu al moșiei R., cu toate

terenurile și construcțiile aferente).

Contrar susținerilor reclamantei,

pârâtele au arătat că, în realitate, pentru terenul în litigiu, reclamanta nu a

formulat niciodată notificare.

Curtea a constatat că

această controversă a fost lămurită cu caracter irevocabil, prin sentința civilă

nr. 479 din 03 iulie 2009 a Tribunalului Vrancea, irevocabilă prin decizia civilă

nr. 6885 din 12 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intrată în

puterea lucrului judecat.

Astfel, în cauza respectivă,

instanțele au stabilit că prin notificarea nr. 30/2002 formulată de reclamantă,

aceasta a solicitat restituirea în natură a terenului loc de casă, împreună cu toate

clădirile conacului denumit R., de pe fosta stradă G., ce a aparținut autorilor

săi G. și A.A. Imobilul în litigiu, în suprafață de 9534 m.p. situat în orașul Panciu

nu face parte din terenurile și clădirile conacului R., astfel încât, instanțele

au reținut că, pentru acesta, reclamanta nu a formulat notificare. Practic, prin

notificarea formulată, reclamanta a solicitat restituirea terenurilor și construcțiilor

din intravilanul orașului Panciu, or, conacul R., cu toate clădirile și terenurile

aferente, era situat în extravilan.

S-a constatat că aspectele

reținute prin hotărârile menționate se coroborează și cu concluziile expertizei

efectuate în prezenta cauză, în primul ciclu procesual, expertiză ce a relevat clar

că, niciun document de la dosar nu atestă că terenul în suprafață de 9543 m.p.,

obiect al contractului  din 24 iunie 2004, ar fi făcut parte din Moșia R. În plus,

însuși autorul intimatei - A.D. - în cererea adresată Primăriei Panciu la data de

04 februarie 1998, a menționat că terenul ce făcea parte din Moșia R. este, în prezent,

parte componentă din S.N. și C.J.

Coroborând elementele

de fapt rezultate, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu nu a făcut

parte din Moșia R., că reclamanta nu a formulat o notificare cu privire la el conform

Legii nr. 10/2001, astfel că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 21

alin. (5) din acest act normativ, pentru a putea constata incidența sancțiunii nulității

actului de vânzare cumpărare intervenit între pârâte, ce a avut ca obiect acest

teren.

Împotriva deciziei a declarat

recurs numitul C.M., care și-a justificat calitatea în exercitarea căii de atac

prin aceea că, potrivit contractului de mandat autentificat din 22 iulie 2005, A.T.C.

l-a împuternicit să îndeplinească toate formalitățile necesare restituirii în natură,

conform legislației în vigoare, a proprietăților cuvenite acesteia.

Mandantul s-a obligat

ca, în schimbul obținerii titlurilor de proprietate, să plătească mandatarului un

procent de 30% din imobilele retrocedate, ce se va plăti în natură, prin încheierea

în termen de 90 zile de la obținerea titlurilor de proprietate a unor acte de înstrăinare

în formă autentică.

De asemenea, în contractul

de mandat s-a stipulat că până la data încheierii acestuia, mandatarul a îndeplinit

o parte din obiectul contractului, recunoscându-se că se datorează un preț ce echivalează

cu 1/3 din prețul total ce se va plăti o dată cu restul, la termenul stipulat.

În consecință, potrivit

contractului de mandat, prețul ce trebuia plătit de către mandant reprezenta 40%

din valoarea imobilului retrocedat.

S-a arătat totodată, că

prin contractul autentic din 5 mai 2006, A.T.C. i-a vândut dreptul de uzufruct viager

asupra tuturor proprietăților imobiliare de pe teritoriul României, ce au aparținut

defunctului soț al acesteia, proprietăți ce vor fi restituite.

Ambele contracte menționate

au fost învestite cu formulă executorie, în vederea urmăririi debitoarei A.T.C.,

conform încheierii din 11 aprilie 2013 a Judecătoriei Focșani (pronunțată în Dosarul

nr. 4498/231/2013) și încheierii din 18 aprilie 3013 a Judecătoriei Panciu (Dosarul

nr. 1007/275/2013).

Întrucât reclamanta A.T.C.

a renunțat cu rea-credință la mandatul de reprezentare pe care i l-a dat lui C.M.,

acesta a arătat că, în baza respectivelor contracte de mandat și de uzufruct, care

nu au fost onorate, înțelege să exercite drepturile debitoarei sale, pe temeiul

dispozițiilor art. 1560 C. civ. - text care, reglementând acțiunea oblică, dă dreptul

creditorului, a cărui creanță este certă și exigibilă, să exercite drepturile și

acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau

neglijează să-l exercite.

- Pe fondul criticilor

din recurs, s-a susținut incidența art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că

instanța de apel a reținut în mod contradictoriu, că imobilul în litigiu nu face

parte din terenurile și clădirile conacului R., reclamanta neformulând notificare

pentru acestea respectiv, că a fost formulată notificare pentru restituirea terenurilor

din intravilanul orașului Panciu și că terenul în litigiu este situat în intravilanul

acestui oraș.

S-a susținut, de asemenea,

că hotărârea este lipsită de temei legal și că a avut la bază o interpretare greșită

a actului juridic dedus judecății.

Aceasta, întrucât din

ambele notificări transmise conform Legii nr. 10/2001, rezultă că s-a solicitat

moșia R., formată din conac, clădiri anexe și terenuri. Moșia R.l cuprindea 159

ha teren agricol, plus terenul aferent construcțiilor, iar expertiza efectuată în

cauză a concluzionat că terenul în litigiu face parte din suprafața de 6 ha intravilan,

înscrisă pe numele lui V.A. și în planul cadastral al orașului Panciu.

Intimata R.N.P. Regia

Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Focșani a depus întâmpinare prin

care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil și în subsidiar,

ca nefondat.

S-a arătat, în susținerea

inadmisibilității recursului, că numitul C.M. nu mai deține calitatea de mandatar

al reclamantei A.T.C., fiindu-i revocat mandatul de către aceasta, conform declarațiilor

autentificate depuse la dosar.

Referitor la cele două

contracte, de mandat și respectiv, vânzare drept de uzufruct viager, deși învestite

cu formulă executorie, ele nu pot avea valoarea unor titluri executorii.

De altfel, Tribunalul

Vrancea a pronunțat decizia nr. 150/2014 prin care a anulat încheierea din 18

aprilie 2013 a Judecătoriei Panciu, în baza căreia se obținuse încuviințarea executării

silite pentru plata uzufructului viager.

Aceeași soluție a fost

pronunțară de Tribunalul Vrancea și prin decizia nr. 39 din 19 iunie 2014, potrivit

căreia s-a respins din nou aceeași cerere de încuviințare a executării silite (întrucât

după pronunțarea hotărârii anterioare și cu nesocotirea acesteia, executorul a înțeles

să solicite din nou încuviințarea executării aceluiași contract).

De aceea, recurentul nu

are calitatea de reprezentant și nici pe aceea de creditor, recursul acestuia fiind

inadmisibil.

Pe fondul criticilor,

s-a arătat că motivele de nelegalitate invocate nu subzistă, decizia atacată fiind

motivată și realizând o corectă aplicare la speță a dispozițiilor de drept material

incidente, în condițiile în care reclamanta nu a formulat notificarea prevăzută

de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu.

De asemenea, a depus întâmpinare

Primăria orașului Panciu, care a solicitat respingerea recursului, decizia instanței

de apel fiind legală, în condițiile în care imobilul în litigiu nu a făcut obiect

al notificării conform Legii nr. 10/2001.

Cu privire la inadmisibilitatea

recursului invocată de către intimata-pârâtă, cu motivarea că numitul C.M. nu mai

este mandatar al reclamantei, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, întrucât

în exercitarea recursului, acesta nu s-a prevalat de calitatea de mandatar, ci de

aceea de creditor al fostului mandant, pretinzând că acționează în valorificarea

drepturilor proprii.

De asemenea, celălalt

aspect, vizând nedemonstrarea calității de creditor, nu privește inadmisibilitatea,

ci legitimarea procesuală.

Analizând cu prioritate

calitatea procesuală în exercitarea căii de atac a recursului, Înalta Curte constată

următoarele:

- În justificarea poziției

procesuale de recurent, numitul C.M. s-a prevalat de calitatea de creditor al unui

debitor inactiv (reclamanta A.T.C.), arătând că, subrogându-se în drepturile acesteia,

este îndreptățit la exercițiul căii de atac, pentru a evita prejudicierea sa (pentru

ipoteza în care, prin neatacarea deciziei din apel, soluția de respingere a acțiunii

ar rămâne irevocabilă).

Este adevărat că, potrivit

art. 1560 Noul C. civ. invocat de recurent - text a cărui incidență se va reține

față de dispozițiile art. 116 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii

nr. 287/2009 privind C. civ. și de împrejurarea că pretinsa exigibilitate a creanței

a intervenit după intrarea în vigoare a acestuia - creditorul a cărui creanță este

certă și exigibilă poate exercita drepturile și acțiunile debitorului (cu excepția

celor strict personale), dacă acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează

să le exercite.

În acest caz, recurgând

la acțiunea oblică sau subrogatorie, creditorul se substituie așadar debitorului

său, încercând să obțină indirect ceea ce ar fi obținut debitorul dacă nu ar fi

rămas în pasivitate.

O formă procesuală particulară

de manifestare a acțiunii oblice trebuie considerată și exercitarea căii de atac,

pentru că altminteri, ar rămâne iluzoriu demersul creditorului de realizare a creanței,

dacă acesta ar putea doar să promoveze acțiunea, subrogându-se debitorului, iar

nu și să execite căile de atac (care, rămase nevalorificate din cauza pasivității

debitorului i-ar crea acestuia în mod artificial, o stare de insolvabilitate).

Pentru a-și justifica

însă, de această manieră demersul, numitul C.M. trebuie să demonstreze, în primul

rând, calitatea sa de creditor al reclamantei A.T.C., faptul că deține o creanță

certă și exigibilă împotriva acesteia (și subsecvent, celelalte condiții referitoare

la inactivitatea debitorului și la insolvabilitatea acestuia).

În ce privește calitatea

de creditor, recurentul s-a prevalat de două contracte încheiate în formă autentică:

un contract de mandat și un contract de vânzare-cumpărare a dreptului de uzufruct

viager.

Analizând aceste acte

juridice, se constată însă că ele nu sunt izvorul unor creanțe certe, ajunse la

scadență, pentru ca recurentul, în valorificarea lor, să poată pretinde că inactivitatea

debitorului în exercițiul căii de atac este de natură a-l prejudicia în încercarea

de recuperare a creanțelor.

Astfel, referitor la contractul

de uzufruct, se constată că, potrivit acestuia, numitul C.M. este acela care a cumpărat

dreptul de uzufruct viager „asupra tuturor proprietăților imobiliare de pe teritoriul

României, care au aparținut defunctului soț al reclamantei”, prețul convenit constând

„într-o indemnizație, începând cu momentul punerii în posesie”, exprimată în diferite

cote procentuale, în funcție de natura imobilului de restituit.

Așadar, calitatea de debitor

pentru remunerația cuvenită ca preț al înstrăinării uzufructului imobilelor nu aparține

reclamantei, ci numitului C.M.

Împrejurarea că acesta

a obținut o încheiere de încuviințare a executării respectivului contract (încheierea

din 18 aprilie 2013 a Judecătoriei Panciu), în vederea „recuperării contravalorii

uzufructului viager stabilit prin contract” nu-i conferă recurentului calitatea

de creditor de care se prevalează în speță.

Aceasta, întrucât recurentul

a îndeplinit doar o condiție de formă (încuviințarea executării), fără ca în ceea

ce privește cerința de fond - titlul constatator al creanței care să poată fi pus

efectiv în executare - aceasta să subziste câtă vreme, în realitate, recurentul

este cel care datorează contravaloarea uzufructului viager (situându-se astfel,

în poziția debitorului).

De altfel, încheierea

respectivă a și fost anulată prin decizia nr. 150 din 27 martie 2014 a Tribunalului

Vrancea, urmare a admiterii contestației la executare promovate de A.T.C.

- La rândul său, contractul

de mandat autentificat nu confirmă, în sine, existența unei creanțe certe și exigibile

în favoarea recurentului, de care să se poată prevala în promovarea demersului judiciar

de față.

Astfel, potrivit conținutului

contractului de mandat, C.M. a fost împuternicit, în calitate de mandatar, „să îndeplinească

toate formalitățile necesare retrocedării în natură, în temeiul legislației în vigoare,

a tuturor proprietăților cuvenite mandantei în calitate de moștenitoare a proprietarilor

de drept”. În ce privește modalitatea de remunerare, s-a convenit ca mandantul să

plătească mandatarului „un preț ce reprezintă 30% din imobilele retrocedate, ce

se va plăti numai în natură, prin încheierea în termen de 90 zile de la obținerea

titlurilor de proprietate a unor acte de înstrăinare în formă autentică, ce îl vor

avea ca beneficiar pe mandatar. În cazul în care bunul retrocedat constă în clădiri

cu teren aferent, plata prețului se va putea face și prin echivalent”(...) De asemenea,

s-a precizat că până la data încheierii contractului de mandat, o parte din obiectul

acestuia s-a îndeplinit și că mandantul „datorează un preț ce echivalează cu o treime

din prețul total, ce se va plăti o dată cu restul la termenul stipulat”.

Or, recurentul nu a făcut

dovada în cauză, în sensul clauzelor contractuale menționate, a titlurilor de proprietate

obținute în executarea obligațiilor asumate, pentru a se putea aprecia apoi asupra

termenului de 90 zile stabilit de părți pentru încheierea actelor de înstrăinare

în formă autentică sau pentru plata echivalentului bănesc, în funcție de natura

imobilelor (ca formă de executare a obligațiilor stipulate).

Numai în funcție de aceste

repere se putea aprecia asupra caracterului cert al creanței, cât și asupra exigibilității

acesteia.

De asemenea, mențiunea

din contractul de mandat, în sensul că la data încheierii acestuia mandatarul îndeplinise

deja o parte din obiectul contractului, mandanta recunoscând că îi datorează „un

preț echivalent cu o treime din prețul total” nu demonstrează existența unei creanțe

exigibile, față de precizarea făcută în continuare, conform căreia prețul se va

plăti „o dată cu restul, la termenul stipulat” (adică, cel calculat de la eliberarea

titlurilor de proprietate, după obținerea retrocedării imobilelor).

Împrejurarea că printr-o

încheiere a Judecătoriei Focșani (cea din 11 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul

nr.  4498/231/2013), numitul C.M. a obținut încuviințarea executării silite cu privire

la contractul de mandat nu poate avea semnificația susținută de acesta, a dovedirii

creanței certe, lichide și exigibile în prezenta cauză.

Respectiva încheiere -

pe lângă faptul că nu motivează soluția prin trimitere la elementele concrete care

i-au permis aprecierea asupra caracterului cert și exigibil al creanței - este una

pronunțată în procedură necontencioasă și ca atare, nu se bucură de autoritate de

lucru judecat (art. 535 C. proc. civ.).

Aceasta înseamnă că, învestită

cu chestiunea de a ști dacă pe baza respectivului contract se poate pretinde existența

unei creanțe certe și exigibile, apte să deschidă creditorului calea acțiunii oblice,

instanța este obligată să facă propriile verificări jurisdicționale, neputându-i-se

opune, în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorității

de lucru judecat a încheierii de încuviințare a executării silite.

Or, evaluând situația

pe acest aspect, în funcție de elementele probatorii depuse în dosarul de recurs,

Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat, față de termenii conveniți de părți,

în executarea contractului de mandat, faptul că recurentul ar fi titularul unei

creanțe certe și exigibile împotriva reclamantei, pentru a-și justifica astfel legitimarea

în exercitarea recursului.

Nu s-a făcut dovada, așa

cum s-a menționat anterior, a emiterii titlurilor de proprietate pe numele reclamantei

și punerii în posesie a acesteia pentru a se putea susține scadența dreptului de

creanță al recurentului (calculat, potrivit clauzelor contractuale la împlinirea

unui anumit termen de la obținerea titlurilor de proprietate).

Cele două decizii - nr.

27 din 10 aprilie 2014 și nr. 3 din 16 ianuarie 2014 ale Tribunalului Vrancea -

depuse de recurent pentru a-și legitima demersul, nu fac, în realitate, decât să

demonstreze, în sensul celor arătate anterior, că reclamantei nu i-au fost încă

eliberate titluri de proprietate în urma acțiunilor întreprinse de mandatar (întrucât,

potrivit celor două hotărâri a fost admisă cererea lui C.M., de încuviințare a executării

deciziei nr. 669/R din 15 martie 2011 a Tribunalului București, prin care a fost

obligată Comisia județeană Vrancea să emită titlu de proprietate în favoarea reclamantei,

iar mai multe comisii locale au fost obligate să o pună în posesie).

Separat de acest aspect,

dar susținând în mod complementar aceeași idee - a lipsei posibilității de subrogare

în drepturile și acțiunile reclamantei - recurentul nu a demonstrat o stare de insolvabilitate

a reclamantei, care să-i permită să acționeze în locul acesteia.

Dimpotrivă, din înscrisurile

depuse în recurs a rezultat că au fost emise două acte de adjudecare asupra a două

imobile aparținând reclamantei (unul reprezentat de teren și construcții, situat

în București, str. C., adjudecat la prețul de 1.282.716 RON, iar celălalt, constând

în cota de 3/6 din nuda proprietate asupra a 303 ha teren cu vegetație forestieră,

adjudecat la prețul de 35.602 dolari SUA).

În plus, inactivitatea

pretinsului debitor în exercitarea căii de atac - cerință impusă de art. 1560 C.

civ. - nu poate fi reținută față de situația procesuală concretă a reclamantei în

faza apelului, unde, după ce R.N.P. Romsilva - Direcția Silvică Focșani a adus la

cunoștință revocarea, de către intimata-reclamantă, a mandatului dat lui C.M., aceasta

a continuat să fie considerată de către instanță ca reprezentată în proces de același

mandatar (la domiciliul căruia, de altfel, a și fost comunicată decizia din apel).

Astfel fiind, nu i se poate reproșa acesteia că nu a atacat o hotărâre comunicată

la domiciliul mandatarului căruia, anterior, îi revocase mandatul.

Toate elementele menționate

anterior demonstrează că recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor

art. 1560 C. civ. (deținerea unei creanțe certe și exigibile, insolvabilitatea și

inactivitatea debitorului), pentru a se prevala de posibilitatea subrogării în drepturile

și acțiunile reclamantei” și a exercita astfel, calea de atac împotriva deciziei

nefavorabile acesteia din apel.

Ca atare, fiind, pe de

o parte, terț față de procedura judiciară, iar pe de altă parte, neputându-se subroga

drepturilor reclamantei, rezultă că recurentul nu și-a dovedit calitatea procesuală

activă în exercitarea recursului.

În consecință, recursul

declarat de acesta va fi respins pentru lipsa calității procesuale active.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 20/A din 24 februarie 2014 a Curții de

Apel Galați, secția I civilă pentru lipsa calității procesuale active.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.