ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2861/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 803 din 4 decembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 3707/91/2007, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul P.F., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul Local Panciu și Primăria orașului Panciu, având ca obiect revendicare, pretenții și accesiune imobiliară. În motivarea sentinței, s-a reținut că din adeverința nr. 8678/2001 eliberată de Primăria orașului Panciu rezultă că petentul și tatăl său au figurat în evidențele din perioada 1959-1963 cu bunuri imobile situate pe str. L., împrejurare care nu a fost infirmată de către pârâți, imobilul fiind identificat prin expertiza efectuată în cauză.

Însă, prin aceeași lucrare s-a concluzionat că nu pot fi determinate limitele terenului, deoarece s-a schimbat configurația vechiului amplasament și că terenul revendicat nu se poate reconstitui pe vechiul amplasament, ocupat fiind de proprietăți particulare și de blocuri de locuințe cu spații comerciale la parter. În aceste condiții, nu s-a făcut dovada că Statul Român ocupa terenul la data formulării cererii, împrejurarea că imobilul a făcut obiectul unui decret de expropriere neechivalând cu lipsa posesiei ca element al dreptului de proprietate. Întrucât celelalte cereri având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosință și accesiunea imobiliară au caracter accesoriu în raport cu cererea principală întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., au fost respinse pe cale de consecință.

Apelul declarat de către reclamant împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 178 din 21 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe referitoare la neîndeplinirea de către reclamant, conform art. 1169 C. civ., a obligației de a produce dovezi pentru identificarea precisă a imobilului și în sensul existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său, în condițiile în care reclamantul nu a depus titlul de proprietate pe care îl consideră preferabil și mai bine caracterizat, în aplicarea art. 480 C. civ. Instanța de apel a apreciat că excepțiile invocate prin întâmpinare de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce privește excepția netimbrării, întrucât obiectul cererii fiind revendicarea unui imobil preluat de stat după 6 martie 1945, sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. De asemenea, Statul Român are calitate procesuală pasivă, deoarece reclamantul pretinde că este autorul preluării imobilului în litigiu prin expropriere. Analiza prescripției dreptului de a solicita despăgubiri este în strânsă legătură cu cererea principală, calculul termenului făcându-se în funcție de recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului. Cu privire la excepția admisibilității cererii, instanța de apel a făcut referire la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțându-se asupra concursului dintre legea specială și legea generală, nu a exclus posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare.

Respingând ca inadmisibilă cererea în revendicare, s-ar bloca accesul la justiție al persoanelor ale căror bunuri au fost preluate de stat, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, precum și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, a conchis instanța de apel. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: - deși instanța de apel a respins în mod corect excepțiile invocate de către intimați cu privire la inadmisibilitatea acțiunii și netimbrarea cererii introductive, respectiv a apelului, a respins apelul pe fond; - motivarea este contradictorie, deoarece instanța de apel reține că reclamantul, împreună cu tatăl său, au figurat în evidențele fiscale în perioada 1959-1963 cu bunuri imobile în str. L., iar, în prezent, terenul este ocupat de blocuri de locuințe - constatare ce a intrat în puterea de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ. - însă conchide în sensul că reclamantul nu a făcut dovada că imobilul a făcut obiectul unui decret de expropriere, cu toate că statul, ce a construit acele blocuri, a fost beneficiarul direct al deposedării abuzive a proprietarului.

Recurentul a invocat în drept și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Prin întâmpinare, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în proces prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, a invocat excepția nulității cererii de recurs pentru lipsa mențiunii domiciliului sau reședinței recurentului, în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. De asemenea, a reiterat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, nefiind întrunită ipoteza de scutire de la plata taxei judiciare de timbru prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, care se aplică cererilor întemeiate pe legea specială reparatorie, și nu pe dreptul comun, precum în speță.

Intimatul a susținut că, implicit, excepția vizează și faza procesuală a recursului, pentru care recurentul datorează taxă de timbru calculată la valoarea pretențiilor. Au fost reiterate, totodată, excepțiile admisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. La termenul din 7 mai 2010, Înalta Curte s-a pronunțat asupra excepției nulității recursului pentru neîndeplinirea cerinței prevăzute de art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în sensul respingerii, cu motivarea că, prin Decizia nr. 176/2005 a Curții Constituționale, s-a declarat neconstituționalitatea acestui text, în ce privește sancționarea cu nulitatea absolută a omisiunii menționării în cuprinsul cererii de recurs a datelor de identificare a părților cauzei.

Examinând celelalte excepții invocate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește timbrajul, se reține că, deși excepția cu acest obiect a fost deja soluționată în apel în sensul respingerii, a fost invocată din nou prin întâmpinare, inclusiv cu referire la recurs. Întrucât cerința timbrării oricărei cereri interesează însăși învestirea legală a instanței de judecată, impunându-se a fi verificată în orice stadiu al procesului, chiar din oficiu, urmează ca excepția invocată de intimat să fie soluționată din perspectiva prezentei căi de atac, independent de dispoziția instanței de apel pe același aspect.

Este de precizat că, în raport de limitele recursului stabilite prin criticile concepute în motivarea căii de atac, obiectul excepției îl poate reprezenta doar timbrajul cererii având ca obiect revendicarea imobiliară, celelalte cereri fiind respinse de către prima instanță fără o examinare în fond, în virtutea caracterului accesoriu față de cererea principală.

În acest context, Înalta Curte apreciază că cererea în revendicare beneficiază de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, care vizează toate cererile și acțiunile formulate de proprietari pentru restituirea imobilelor preluate de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Întrucât termenul de „restituire” folosit de legiuitor nu acoperă cadrul unei anumite acțiuni în justiție, în absența unei definiții legale, trebuie interpretat ca fiind echivalentul intrării efective în posesia bunului, ceea ce reprezintă finalitatea revendicării din cererea de față, îndreptate împotriva pretinsului deținător al bunului. Ca atare, fiind vorba despre o scutire in rem (ca de altfel, și in personam, cu referire la proprietarul deposedat abuziv), pentru a fi aplicabilă unei cereri este suficient ca aceasta să tindă la redobândirea posesiei imobilului pretins preluat de stat în perioada de referință.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge excepția netimbrării recursului. În ceea ce privește celelalte două excepții invocate prin întâmpinare, cea a inadmisibilității acțiunii și cea a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, se constată că au fost respinse ca neîntemeiate de către instanța de apel, fără ca intimatul să fi declarat, la rându-i, recurs împotriva acestei dispoziții a instanței. Chiar dacă excepțiile în discuție au caracter absolut, ceea ce ar însemna că pot reprezenta motive de ordine publică în recurs, în condițiile în care au fost invocate și soluționate în apel, reiterarea lor este posibilă doar prin formularea unor critici de nelegalitate împotriva dispoziției instanței de apel.

În absența exercitării căii de atac pe acest aspect, dispoziția instanței de respingere a excepțiilor procesuale a intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând obiect al învestirii prezentei instanțe de control judiciar. Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs, se pretinde existența unor contradicții în cuprinsul deciziei de apel, pe de o parte, între dispozițiile date de instanță iar, pe de altă parte, între considerentele reținute în motivarea soluției de respingere a apelului. Cu toate că recurentul și-a întemeiat criticilor formulate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se constată, din dezvoltarea acestora, că sunt incidente cazurile descrise de art. 304 pct. 5, 7 și 8, după cum se va arăta în cele ce urmează, încadrarea corespunzătoare din punct de vedere juridic a criticilor fiind posibilă în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. În ceea ce privește critica privind pretinsele contradicții între dispozițiile aceleiași decizii, poate fi analizată din perspectiva cazului descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Aceasta, deoarece dispozitivul, întocmit potrivit art. 258 alin. (1) și regăsit în conținutul oricărei hotărâri judecătorești, conform art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trebuie să reflecte de o manieră coerentă rezultatul deliberării, să nu conțină dispoziții contrare, pentru a fi susceptibil de a fi pus în executare, dacă este cazul și să facă posibil controlul judiciar ierarhic. Nerespectarea acestei reguli ar putea conduce la nulitatea hotărârii, în măsura în care s-ar constata în concret că, prin pronunțarea sa, a fost produsă recurentului o vătămare procesuală ce nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actului nelegal, în aplicarea și a prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Criticile cu acest obiect sunt, însă, neîntemeiate. Împrejurarea că instanța de apel, cu toate că a respins excepțiile invocate de către intimați, a respins și apelul pe fond, nu vădește vreo contradicție între aceste dispoziții, dimpotrivă, demonstrează o coerență în modul de soluționare a căii de atac: astfel, au fost analizate cu prioritate motivele de ordine publică a căror admitere ar fi făcut inutilă cercetarea motivelor de apel, iar respingerea excepțiilor a condus instanța la evaluarea susținerilor apelantului-reclamant. Soluția de înlăturare a motivelor de ordine publică nu este incompatibilă cu cea de respingere a apelului ca nefondat și nici nu garantează admiterea acestuia, soluția asupra apelului decurgând din temeinicia ori netemeinicia criticilor hotărârii primei instanțe.

În condițiile în care această instanță de control judiciar nu mai poate verifica legalitatea dispoziției de respingere a excepției inadmisibilității cererii în revendicare, invocate în considerarea neparcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001, dispoziția intrând în puterea de lucru judecat, astfel cum s-a arătat anterior, are doar posibilitatea de a cerceta modul de soluționare a fondului dreptului dedus judecății, potrivit dreptului comun. În acest context, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor în materia probei dreptului de proprietate, fără a reține argumente contradictorii, cu consecința neîntrunirii cazurilor descrise de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a constatat că reclamantul nu a dovedit existența dreptului de proprietate în patrimoniul său, în condițiile în care reclamantul nu a depus titlul de proprietate pe care îl consideră preferabil și mai bine caracterizat, în aplicarea art. 480 C. civ., pe care și-a întemeiat pretențiile formulate în cauză.

Instanța a apreciat, așadar, că dovada dreptului de proprietate se poate realiza doar prin înfățișarea titlului translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului, apreciere ce reflectă o corectă aplicare a dreptului comun în materie, fără ca recurentul să conteste regulile de probațiune aplicate și fără să înfățișeze în recurs titlul de proprietate asupra imobilului situat în Panciu, str. L. Aceste argumente fiind esențiale pentru adoptarea soluției din cauză (considerentele derizorii), din perspectiva obiectului și temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv revendicare imobiliară întemeiată pe art. 480 C. civ., este lipsit de relevanță faptul că instanța de apel, reluând un aspect de fapt din hotărârea primei instanțe, a reținut că reclamantul, împreună cu tatăl său, au figurat în evidențele autorităților publice din perioada 1959-1963 cu bunuri imobile situate pe str. L. Instanța nu a valorificat atare împrejurare în sensul recunoașterii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, care l-ar fi îndreptățit la redobândirea posesiei în prezentul cadru procesual, sancționând partea, în mod corect, pentru nedepunerea a însuși titlului de proprietate.

Ca atare, nu subzistă nicio contradicție între considerentele deciziei recurate, cu atât mai mult cu cât, în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ar fi fost necesară existența unei asemenea contradicții între motivele relevante pentru soluția adoptată, ceea ce nu este cazul în ceea ce privește împrejurarea evidențierii reclamantului, la un moment dat, în registrul agricol al localității. Este de precizat, în ceea ce privește încadrarea juridică a susținerilor recurentului, că nu a putut fi reținută incidența cazului prevăzut de art. 304 pct. 8, explicit invocat de parte, cât timp nu s-a depus la dosar titlul de proprietate - „actul juridic dedus judecății”, în termenii normei - care, eventual, să fi fost interpretat greșit de către instanța de apel.

Având în vedere faptul că, prin motivele de recurs, s-a făcut referire și la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, se constată că, și din această perspectivă, soluția instanței de apel este legală. Premisa aplicării normei europene este aceea a existenței unui „bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, fie a unui „bun actual”, fie a unei „speranțe legitime” de redobândire a bunului în natură. Or, atare cerință nu este întrunită în cauză, în condițiile în care reclamantul nu are un bun actual, cât timp nu a dovedit existența dreptului de proprietate în patrimoniul său și nici nu a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul său.

Reclamantul nu are nicio speranță legitimă de restituire a bunului, deoarece nu există în dreptul intern o controversă privitoare la modul de interpretare și aplicare a regulilor din dreptul intern pe aspectul probei dreptului de proprietate în condițiile dreptului comun, și nicio bază suficientă în dreptul intern prin prisma jurisprudenței naționale pe acest aspect, practica judiciară fiind consolidată tocmai în sensul respingerii cererii în revendicare în absența titlului translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.

S-ar fi putut reține existența unei speranțe legitime în măsura în care instanța de judecată ar fi fost învestită în cauză cu soluționarea unei contestații împotriva unei decizii emise de unitatea deținătoare în procedura Legii nr. 10/2001, conform art. 26 alin. (3) din lege, sau a refuzului nejustificat al acesteia de soluționare a notificării, în aplicarea deciziei nr. 20 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. În acel cadru, instanța ar fi făcut aplicarea dispozițiilor favorabile ale Legii nr. 10/2001 în materia probei dreptului de proprietate, în conformitate cu art. 24 din lege, absența titlului de proprietate putând fi surmontată prin prezumția de proprietate în favoarea persoanei care figurează în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive (evident, dacă este întrunită această cerință).

Or, în cauză, instanța a fost învestită potrivit dreptului comun, și nu al legii speciale de reparație, nedovedindu-se că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 (notificarea din dosarul primei instanțe a fost depusă de o persoană juridică, în numele reclamantului, pentru un alt imobil, iar în recurs, reclamantul nu a răspuns solicitării instanței, aduse la cunoștință odată cu citația pentru ultimul termen de judecată, de a preciza dacă a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001). Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, motiv pentru care îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.F., împotriva deciziei civile nr. 178/A din 21 mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2010.