ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3674/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 185/2008 a Tribunalului Vrancea s-a admis acțiunea reclamantei A.T.C. împotriva pârâtelor Primăria orașului Panciu și D.S. Vrancea și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte, cu consecința repunerii părților în situația anterioară. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: În cauză se contestă împrejurarea că imobilul teren obiect al contractului de vânzare-cumpărare nu a fost notificat, iar pe de altă parte că pârâta cumpărătoare este de bună credință se perimă. Prin adresa din 23 februarie 2003 reclamanta a solicitat Primăriei orașului Panciu relații privind situația juridică a diferite suprafețe de teren între care și terenuri situate în intravilanul orașului Panciu.

Anterior acestei date reclamanta a notificat la 7 februarie 2002 entitatea investită prin lege cu restituirea prin 6 acte distincte înregistrate la executor judecătoresc de la numărul 25 la numărul 30, cu privire la proprietățile revendicate de pe urma autorilor săi între care și imobilul în litigiu care nu se confundă cu pct. „Răzoare” așa cum se apără pârâta. Ordonanțele nr. 572/1934, 1773/1934, procesul verbal din anul 1953, Planul orașului Panciu din anul 1941 acte depuse de reclamantă precum și actele dosarului nr. 1791/91/2007 verificate de pronunțarea prezentei cauze probează că reclamanta are calitatea de persoană îndreptată la susținere și dovedește dreptul pretins. Potrivit actelor moșia Răzoare cuprindea conacul, crama precum și alte construcții denumirea fiind generică iar susținerea pârâtei nedovedită față de Planul orașului Panciu din anul 1941, opus de reclamantă.

În drept, prin art. 20 din Legea nr. 10/2001 au fost indisponibilizate de la vânzare imobilele pentru care s-a depus notificare. Prin normele de aplicare a actelor normative privind retrocedarea proprietăților entitățile investite cu obligația să aducă publicității regimul juridic al terenurilor ce fac obiect al reconstituirii, astfel că buna credință invocată de pârâta cumpărătoare depășește limita bunei credințe atât timp cât a cumpărat un bun indisponibilizat. În acest caz special vânzătoarei îi era interzis prin lege să înstrăineze un imobil indisponibilizat prin notificare cu privire la un drept de proprietate garantat prin Constituție și prin protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca și prin art. 6, art. 14 și art. 37 din acest act normativ european.

Prin urmare, contractul contestat a fost încheiat între părțile pârâte cu încălcarea dispozițiilor art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Primăria orașului Panciu prin Primar iar prin decizia civilă nr. 132 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Galați s-a admis apelul s-a schimbat în tot hotărârea instanței de fond în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele: Obiectul prezentei cauze este nulitatea contractului autentificat sub nr. 1117 din 24 iunie 2004 la Biroul Notarului Public N.C. act încheiat între Primăria orașului Panciu și R.N.P.R. - D.S. Focșani. Obiectul actului juridic îl reprezintă 9534 mp teren și construcții situate în intravilanul orașului Panciu, T 38, P 2400, 2402, 2403, 2405. Temeiul juridic al acțiunii este art. 21 din Legea nr. 10/2001 precum și art. 948, art. 966, art. 967 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. excepțiile invocate de părți urmează a fi analizate cu prioritate. Astfel, excepția prescrierii dreptului la acțiune în mod corect a fost respinsă de instanța de fond pentru că temeiul juridic al prezentei acțiuni este art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, situație pentru care nu este menționat nici un termen special de prescripție fapt ce determină aplicabilitatea dreptului comun în materie. Art. 46 din Legea nr. 10/2001 la care fac trimitere apelantele Decretul nr. 167/1954 vizează actele de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a legii și nu a actelor ulterioare ca în speță.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei motivată de faptul că aceasta nu ar fi depus notificarea în condițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 urmează a se analiza odată cu fondul cauzei pentru că se constată că una din condițiile admiterii unei astfel de acțiuni este tocmai aceasta a demarării procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 în legătură cu imobilul respectiv. Pe fond, conform dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 până la soluționarea procedurilor administrative și judiciare generate de acest act normativ, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile notificate sub sancțiunea nulității.

Apelantele pretind că pentru bunul în cauză nu s-a depus notificare, iar intimata se apără afirmând că „pentru toate imobilele au fost depuse notificări acestea fiind analizate în cadrul dosarului nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea , obiectul acestui dosar nefiind doar conacul Răzoare, ci și cramele și întregul domeniu al moșiei Răzoare, cu toate terenurile și construcțiile aferente (a se vedea fila 3 dosar nr. 1247/275/2007 al Judecătoriei Panciu, fila 49 dosar Tribunalul Vrancea, fila 31 dosar Curtea de Apel Galați). Expertiza efectuată în cauză a relevat clar că nici un documente de la dosar nu atestă clar că terenul în suprafață de 9543 mp ce face obiectul contractului nr. 1117/2004 a făcut parte din Moșia Răzoare.

În plus, însuși autorul intimatei - A.D. - în cererea adresată Primăria Panciu în 4 februarie 1998 (f. 179 - dosar Curtea de Apel Galați) menționează că terenul ce făcea parte din Moșia Răzoare este în prezent parte componentă din Satu Nou și Crucea de Jos. Toate aceste elemente determină concluzia că terenul în cauză nu a făcut parte din Moșia Răzoare. Cum intimata a pretins că ne aflăm sub incidența art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru că acest teren a fost indisponibilizat ca urmare a notificării prin care a pretins această moșie, se constată că în speță nu este îndeplinită una din condițiile pretinse de legiuitor pentru aplicarea implicită a sancțiunii prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Celelalte temeiuri de drept invocate de intimată art. 948, art. 966, art. 967 C. civ. - dreptul comun în materie, de asemenea, nu pot conduce la nulitatea contractului pentru că în acest caz în primul rând intimata trebuie să-și dovedească interesul prin prisma calității sale de proprietar. Ori la dosar nu există o astfel de dovadă (potrivit dreptului comun). De menționat că Ordonanța nr. 1773/1934 în care este menționat terenul în litigiu nu face dovada unui astfel de drept. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.T.C. solicitând modificarea ci în sensul respingerii apelului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Astfel recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii privind prescripția dreptului material la acțiune și cu privire la faptul că terenul din litigiu nu ar fi aparținut familiei A. ci familiei C., aspecte pe care instanța de apel și-a fondat în mod greșit hotărârea pronunțată. Se susține astfel că hotărârea nu conține motivele pe care se sprijină, și este lipsită de temei legal. Recurenta mai susține că termenul special de prescripție invocat operează doar pentru actele de înstrăinate încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și că cererea sa a fost înregistrată la 3 august 2007 împotriva actului autentificat sub nr. 1117/2004, motiv pentru care nu cade sub incidența termenului special de prescripție de un an.

În aceeași idee, recurenta mai susține că interdicția înstrăinării acestor imobile este una de ordine publică, prevăzută în textul art. 21 din Legea nr. 10/2001, temeiul juridic al cererii sale este atât acesta cât și art. 948, art. 966, art. 967, art. 968 C. civ. În ce privește apartenența imobilului din litigiu la unul sau altul dintre autorii reclamantei, nu face altceva decât să dovedească faptul că la momentul vânzării s-a cunoscut faptul că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, situație ce ar fi trebuit să împiedice încheierea contractului nr. 11117/2004. Or, susține recurenta, bunurile obiect al contractului de vânzare-cumpărare erau de drept indisponibilizate prin art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Se mai învederează faptul că notificarea înregistrată sub nr. 30/2002 vizează restituirea în natură a imobilelor ce compun conacul Răzoare, Moșia Răzoare, precum și crama Răzoare cu toate construcțiile sale și terenurile aferente, fiind conexate toate actele ce atestă atât dreptul de proprietate cât și calitatea ei de moștenitoare. Se mai susține că operează nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și pentru că o astfel de vânzare ar fi trebuit să fie organizată în baza unei licitații publice fiind astfel încălcate dispozițiile O.U.G. nr. 60/2001. Tot în acest context, susține recurenta se înscrie și certificatul fiscal nr. 6504 din 24 iunie 2004 care vorbește despre „9534 mp teren c.c.

și construcțiile aferente, fără a le individualiza, act premergător contractului de vânzare-cumpărare, precum și procesul verbal din 17 iunie 2004 care vorbește generic despre „terenul în suprafață de 9534 mp și construcții din Panciu”, fără a individualiza imobilele, ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 117/2004. Prin întâmpinarea depusă la filele 22-23, intimata Primăria orașului Panciu s-a opus admiterii recursului. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru următoarele motive: Instanța de apel a fost investită atât cu apelul declarat de Primăria orașului Panciu cât și cu apelul declarat de D.S.

Focșani (filele 3 – 4 și 15 – 17). Deși investită cu soluționarea celor două apeluri, instanța se pronunță doar cu privire la apelul declarat de Primăria orașului Panciu (fila 2 verso și fila 294) nefiind de altfel nici în considerente analizat celălalt apel declarat în cauză. Conform dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., instanța are obligația ca motivând hotărârea să precizeze motivele de fapt și de drept ce au formulat convingerea pentru soluția adoptată, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Obligația de a motiva hotărârea este prevăzută, printre altele și pentru exercitarea controlului judecătoresc în căile de atac. Motivarea unei hotărâri are un caracter esențial, întrucât în baza acesteia părțile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanței în sensul pronunțării soluției adoptate.

De altfel motivarea înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării este de a explica măsurile adoptate de instanță. De altfel motivarea unei hotărâri se circumscrie și dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, față de cele expuse este de reținut că instanța de apel, nu numai că nu examinează motivele de apel formulate de cele două apelante, dar reține că expertiza tehnică efectuată este relevantă întrucât „a relevat clar că nici un document de la dosar nu atestă clar că terenul în suprafață de 9543 mp, a făcut parte din Moșia Răzoare.

Deși reclamanta a arătat că toate actele legate de dovada dreptului de proprietate și a calității sale sunt depuse la dosarul nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea, instanța nu a dispus nici măcar anexarea acestui dosar pentru verificarea acestor susțineri, însă concluzionează că reclamanta nu și-a dovedit interesul prin prisma calității sale de proprietar. Anexarea dosarului civil nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea se impunea, cu atât mai mult cu cât chiar expertul face trimitere la actele din acest dosar. Or, față de cele expuse fiind încălcate dispozițiile art. 261 C. proc. civ., nu poate fi exercitat controlul judiciar instanța de recurs fiind astfel în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate.

Întrucât legalitatea hotărârii atacate se analizează în funcție de motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel care trebuie să fie în concordanță cu actele existente la dosar și cu celelalte probe administrate, iar nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului cauzei, urmează a se admite recursul reclamantei, a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.T.C. împotriva deciziei nr. 132/A din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Galați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2010.