ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3674/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 185/2008 a

Tribunalului Vrancea s-a admis acțiunea reclamantei A.T.C. împotriva pârâtelor

Primăria orașului Panciu și D.S. Vrancea și s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte, cu consecința

repunerii părților în situația anterioară.

Pentru a pronunța această hotărâre

au fost reținute următoarele considerente:

În cauză se contestă împrejurarea că

imobilul teren obiect al contractului de vânzare-cumpărare nu a fost notificat,

iar pe de altă parte că pârâta cumpărătoare este de bună credință se perimă.

Prin adresa din 23 februarie 2003

reclamanta a solicitat Primăriei orașului Panciu relații privind situația

juridică a diferite suprafețe de teren între care și terenuri situate în

intravilanul orașului Panciu.

Anterior acestei date reclamanta a

notificat la 7 februarie 2002 entitatea investită prin lege cu restituirea prin

6 acte distincte înregistrate la executor judecătoresc de la numărul 25 la

numărul 30, cu privire la proprietățile revendicate de pe urma autorilor săi

între care și imobilul în litigiu care nu se confundă cu pct. „Răzoare” așa cum

se apără pârâta.

Ordonanțele nr. 572/1934, 1773/1934,

procesul verbal din anul 1953, Planul orașului Panciu din anul 1941 acte depuse

de reclamantă precum și actele dosarului nr. 1791/91/2007 verificate de

pronunțarea prezentei cauze probează că reclamanta are calitatea de persoană

îndreptată la susținere și dovedește dreptul pretins.

Potrivit actelor moșia Răzoare

cuprindea conacul, crama precum și alte construcții denumirea fiind generică

iar susținerea pârâtei nedovedită față de Planul orașului Panciu din anul 1941,

opus de reclamantă.

În drept, prin art. 20 din Legea nr.

10/2001 au fost indisponibilizate de la vânzare imobilele pentru care s-a depus

notificare.

Prin normele de aplicare a actelor

normative privind retrocedarea proprietăților entitățile investite cu obligația

să aducă publicității regimul juridic al terenurilor ce fac obiect al

reconstituirii, astfel că buna credință invocată de pârâta cumpărătoare depășește

limita bunei credințe atât timp cât a cumpărat un bun indisponibilizat.

În acest caz special vânzătoarei îi

era interzis prin lege să înstrăineze un imobil indisponibilizat prin

notificare cu privire la un drept de proprietate garantat prin Constituție și

prin protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca și prin

art. 6, art. 14 și art. 37 din acest act normativ european.

Prin urmare, contractul contestat a

fost încheiat între părțile pârâte cu încălcarea dispozițiilor art. 20 și art. 21

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel Primăria orașului Panciu prin Primar iar prin decizia civilă nr.

132 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Galați s-a admis apelul s-a schimbat

în tot hotărârea instanței de fond în sensul că s-a respins acțiunea

reclamantei ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre

au fost reținute următoarele:

Obiectul prezentei cauze este

nulitatea contractului autentificat sub nr. 1117 din 24 iunie 2004 la Biroul Notarului Public N.C. act încheiat între Primăria orașului Panciu și R.N.P.R. - D.S. Focșani.

Obiectul actului juridic îl reprezintă 9534 mp teren și construcții situate în

intravilanul orașului Panciu, T 38, P 2400, 2402, 2403, 2405.

Temeiul juridic al acțiunii este

art. 21 din Legea nr. 10/2001 precum și art. 948, art. 966, art. 967 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 137 C.

proc. civ. excepțiile invocate de părți urmează a fi analizate cu prioritate.

Astfel, excepția prescrierii

dreptului la acțiune în mod corect a fost respinsă de instanța de fond pentru

că temeiul juridic al prezentei acțiuni este art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, situație pentru care nu este menționat nici un termen special de

prescripție fapt ce determină aplicabilitatea dreptului comun în materie.

Art. 46 din Legea nr. 10/2001 la

care fac trimitere apelantele Decretul nr. 167/1954 vizează actele de

înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a legii și nu a actelor

ulterioare ca în speță.

Excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei motivată de faptul că aceasta nu ar fi depus notificarea

în condițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 urmează a se analiza odată cu

fondul cauzei pentru că se constată că una din condițiile admiterii unei astfel

de acțiuni este tocmai aceasta a demarării procedurii administrative prevăzută

de Legea nr. 10/2001 în legătură cu imobilul respectiv.

Pe fond, conform dispozițiile art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 până la soluționarea procedurilor

administrative și judiciare generate de acest act normativ, este interzisă

înstrăinarea bunurilor imobile notificate sub sancțiunea nulității.

Apelantele pretind că pentru bunul

în cauză nu s-a depus notificare, iar intimata se apără afirmând că „pentru

toate imobilele au fost depuse notificări acestea fiind analizate în cadrul

dosarului nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea , obiectul acestui dosar

nefiind doar conacul Răzoare, ci și cramele și întregul domeniu al moșiei

Răzoare, cu toate terenurile și construcțiile aferente (a se vedea fila 3 dosar

nr. 1247/275/2007 al Judecătoriei Panciu, fila 49 dosar Tribunalul Vrancea,

fila 31 dosar Curtea de Apel Galați).

Expertiza efectuată în cauză a

relevat clar că nici un documente de la dosar nu atestă clar că terenul în

suprafață de 9543 mp ce face obiectul contractului nr. 1117/2004 a făcut parte

din Moșia Răzoare.

În plus, însuși autorul intimatei - A.D.

- în cererea adresată Primăria Panciu în 4 februarie 1998 (f. 179 - dosar

Curtea de Apel Galați) menționează că terenul ce făcea parte din Moșia Răzoare

este în prezent parte componentă din Satu Nou și Crucea de Jos.

Toate aceste elemente determină

concluzia că terenul în cauză nu a făcut parte din Moșia Răzoare. Cum intimata

a pretins că ne aflăm sub incidența art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru că

acest teren a fost indisponibilizat ca urmare a notificării prin care a pretins

această moșie, se constată că în speță nu este îndeplinită una din condițiile

pretinse de legiuitor pentru aplicarea implicită a sancțiunii prevăzute de art.

21 din Legea nr. 10/2001.

Celelalte temeiuri de drept invocate

de intimată art. 948, art. 966, art. 967 C. civ. - dreptul comun în materie, de

asemenea, nu pot conduce la nulitatea contractului pentru că în acest caz în

primul rând intimata trebuie să-și dovedească interesul prin prisma calității

sale de proprietar. Ori la dosar nu există o astfel de dovadă (potrivit

dreptului comun). De menționat că Ordonanța nr. 1773/1934 în care este

menționat terenul în litigiu nu face dovada unui astfel de drept.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta A.T.C. solicitând modificarea ci în sensul

respingerii apelului.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Astfel recurenta susține că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii privind prescripția

dreptului material la acțiune și cu privire la faptul că terenul din litigiu nu

ar fi aparținut familiei A. ci familiei C., aspecte pe care instanța de apel

și-a fondat în mod greșit hotărârea pronunțată.

Se susține astfel că hotărârea nu

conține motivele pe care se sprijină, și este lipsită de temei legal.

Recurenta mai susține că termenul

special de prescripție invocat operează doar pentru actele de înstrăinate

încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și că cererea sa a

fost înregistrată la 3 august 2007 împotriva actului autentificat sub nr.

1117/2004, motiv pentru care nu cade sub incidența termenului special de

prescripție de un an.

În aceeași idee, recurenta mai

susține că interdicția înstrăinării acestor imobile este una de ordine publică,

prevăzută în textul art. 21 din Legea nr. 10/2001, temeiul juridic al cererii

sale este atât acesta cât și art. 948, art. 966, art. 967, art. 968 C. civ.

În ce privește apartenența imobilului

din litigiu la unul sau altul dintre autorii reclamantei, nu face altceva decât

să dovedească faptul că la momentul vânzării s-a cunoscut faptul că imobilul

face obiectul Legii nr. 10/2001, situație ce ar fi trebuit să împiedice

încheierea contractului nr. 11117/2004.

Or, susține recurenta, bunurile

obiect al contractului de vânzare-cumpărare erau de drept indisponibilizate

prin art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Se mai învederează faptul că

notificarea înregistrată sub nr. 30/2002 vizează restituirea în natură a

imobilelor ce compun conacul Răzoare, Moșia Răzoare, precum și crama Răzoare cu

toate construcțiile sale și terenurile aferente, fiind conexate toate actele ce

atestă atât dreptul de proprietate cât și calitatea ei de moștenitoare.

Se mai susține că operează nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și pentru că o astfel de vânzare

ar fi trebuit să fie organizată în baza unei licitații publice fiind astfel

încălcate dispozițiile O.U.G. nr. 60/2001.

Tot în acest context, susține

recurenta se înscrie și certificatul fiscal nr. 6504 din 24 iunie 2004 care

vorbește despre „9534 mp teren c.c. și construcțiile aferente, fără a le

individualiza, act premergător contractului de vânzare-cumpărare, precum și

procesul verbal din 17 iunie 2004 care vorbește generic despre „terenul în

suprafață de 9534 mp și construcții din Panciu”, fără a individualiza

imobilele, ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 117/2004.

Prin întâmpinarea depusă la filele

22-23, intimata Primăria orașului Panciu s-a opus admiterii recursului.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

invocate de recurentă, Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru

următoarele motive:

Instanța de apel a fost investită

atât cu apelul declarat de Primăria orașului Panciu cât și cu apelul declarat

de D.S. Focșani (filele 3 – 4 și 15 – 17).

Deși investită cu soluționarea celor

două apeluri, instanța se pronunță doar cu privire la apelul declarat de

Primăria orașului Panciu (fila 2 verso și fila 294) nefiind de altfel nici în

considerente analizat celălalt apel declarat în cauză.

Conform dispozițiilor art. 261 C.

proc. civ., instanța are obligația ca motivând hotărârea să precizeze motivele

de fapt și de drept ce au formulat convingerea pentru soluția adoptată, cât și

cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Obligația de a motiva hotărârea este

prevăzută, printre altele și pentru exercitarea controlului judecătoresc în

căile de atac.

Motivarea unei hotărâri are un

caracter esențial, întrucât în baza acesteia părțile cunosc temeiurile ce au format

convingerea instanței în sensul pronunțării soluției adoptate.

De altfel motivarea înseamnă de fapt

încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale

și abstracte ale unei legi.

Scopul motivării este de a explica

măsurile adoptate de instanță.

De altfel motivarea unei hotărâri se

circumscrie și dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraf 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, față de cele expuse este de

reținut că instanța de apel, nu numai că nu examinează motivele de apel

formulate de cele două apelante, dar reține că expertiza tehnică efectuată este

relevantă întrucât „a relevat clar că nici un document de la dosar nu atestă

clar că terenul în suprafață de 9543 mp, a făcut parte din Moșia Răzoare.

Deși reclamanta a arătat că toate

actele legate de dovada dreptului de proprietate și a calității sale sunt

depuse la dosarul nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea, instanța nu a dispus

nici măcar anexarea acestui dosar pentru verificarea acestor susțineri, însă

concluzionează că reclamanta nu și-a dovedit interesul prin prisma calității

sale de proprietar.

Anexarea dosarului civil nr.

1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea se impunea, cu atât mai mult cu cât chiar

expertul face trimitere la actele din acest dosar.

Or, față de cele expuse fiind

încălcate dispozițiile art. 261 C. proc. civ., nu poate fi exercitat controlul

judiciar instanța de recurs fiind astfel în imposibilitate de a putea analiza

justețea soluției adoptate.

Întrucât legalitatea hotărârii

atacate se analizează în funcție de motivele de fapt și de drept reținute de

instanța de apel care trebuie să fie în concordanță cu actele existente la

dosar și cu celelalte probe administrate, iar nemotivarea hotărârii echivalează

cu necercetarea fondului cauzei, urmează a se admite recursul reclamantei, a se

casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A.T.C.

împotriva deciziei nr. 132/A din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre

rejudecare Curții de Apel Galați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie

2010.