ÎCCJ, decizie (scj.ro #82837)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82837) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
. Recurs
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Condiții de admisibilitate
Cuprins pe materii: Drept
procesual civil. Căile extraordinare de atac
Index alfabetic: recurs
-
nemotivarea
hotărârii
-
motive
contradictorii
C.proc.civ., art. 261 pct. 5, art. 304 pct. 7
Contradicția
la care se referă art. 304 pct. 7 C.proc.civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie una de natură să
conducă spre concluzia că hotărârea este practic
nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele
considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau
atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu
toate că ele s-ar exclude reciproc.
Astfel,
doar utilizarea de către instanța de apel a sintagmei „nu este
admisibilă”, după ce în prima parte a considerentelor deciziei
reținuse că se pronunțase deja o hotărâre irevocabilă
prin care se statuase asupra admisibilității acțiunii, nu este
de natură să contureze temeinicia susținerii recurentei în
sensul existenței motivelor contradictorii, de vreme ce analiza deciziei
atacate relevă că instanța de control devolutiv a motivat de o
manieră amplă și în acord cu exigențele unui proces
echitabil fondul pretențiilor formulate.
Secția a II-a
civilă, Decizia nr. 2903
din 27 septembrie 2013
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 24.06.2009, SC
P. SA - în faliment, reprezentată de lichidator G.I.C. I.P.U.R.L., a
chemat în judecată pe pârâta SC T.I. SRL, solicitând instanței ca
prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta să
plătească reclamantei suma de 646.197 euro, în echivalent în lei,
reprezentând contravaloarea unor lucrări suplimentare, precum și
dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței
și până la data plății efective.
În
motivare, reclamanta a arătat că în baza contractului de
execuție nr. 61/23.02.2006, novat prin actul de novație încheiat cu
antreprenorul general SC C.I. SRL la data de 01.03.2006, a executat o serie de
lucrări la magazinul K. din Sibiu în beneficiul pârâtei.
A
mai afirmat că suma pe care o pretinde reprezintă contravaloarea
lucrărilor suplimentare și se compune din 388.681 euro – lucrări
efectuate, 35.000 euro – achiziționare materiale, 70.796 euro –
lucrări suplimentare efectuate în baza unor dispoziții scrise și
151.720 euro – lucrări referitoare la cantități suplimentare
rezultate în urma proiectării de detaliu sau a necesității
evitării devierii conductei de gaz.
A
precizat reclamanta că acțiunea sa se întemeiază pe principiul
îmbogățirii fără just temei.
La
termenul de la data de 20.10.2009, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin
care a solicitat respingerea acțiunii, atât pe cale de excepție, cât
și pe fond.
Astfel,
a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive, în
motivarea căreia a invocat faptul că în calitatea sa de beneficiar al
lucrării nu a avut niciun raport juridic cu reclamanta, dar și
excepția inadmisibilității, în susținerea căreia a
arătat că atât timp cât între reclamantă și antreprenorul
SC C.I. SRL a existat un contract de execuție de lucrări, calea unei
actio
de in rem verso
nu este deschisă.
Pe
fond, pârâta a invocat prevederile art. 17 și 23 din Legea nr. 10/1995,
precum și cele ale art. 3 și 6 din Regulamentul de recepție a
lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora
și a susținut că acțiunea reclamantei nu este probată,
aceasta solicitând plata unor presupuse lucrări suplimentare,
fără a avea la bază o comandă fermă, grafic de
execuție, situații de lucrări acceptate, proces-verbal de
recepție la terminarea lucrărilor sau facturi fiscale.
Prin
sentința comercială nr. 51/C/19.01.2010, Tribunalul Sibiu,
Secția comercială și de contencios administrativ, a admis
excepțiile lipsei calității procesuale pasive și
inadmisibilității și, ca o consecință, a respins
acțiunea.
Pentru
a hotărî astfel, tribunalul a notat că, potrivit art. 9 din cap. I
și art. 3 din cap. IX din contractul de execuție de lucrări, s-a
agreat ca nicio modificare a contractului să nu se poată face altfel
decât prin act adițional, acordul părților fiind necesar și
pentru orice lucrare suplimentară.
A
reținut și că în calitate de beneficiar al lucrării, pârâta
nu a avut niciun raport juridic direct cu reclamanta-subantreprenor, dar
și că atât timp cât între reclamantă și antreprenorul
general SC C.I. SRL a existat un contract de execuție de lucrări,
acțiunea fondată pe îmbogățirea fără justă
cauză nu este admisibilă.
Apelul
declarat împotriva sentinței evocate anterior de către reclamanta SC
P. SA – în faliment, reprezentată de lichidator G.I.C. I.P.U.R.L., a fost
admis prin decizia comercială nr. 65/A/21.05.2010 a Curții de Apel
Alba Iulia, Secția comercială; pe cale de consecință,
sentința apelată a fost desființată, iar cauza a fost
trimisă, spre rejudecare, primei instanțe.
Pentru
a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima
instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea
fondului, apreciind în mod greșit asupra celor două excepții, în
condițiile în care în lipsa unor raporturi juridice de natură
contractuală între părți,
actio de in rem verso
nu poate
fi considerată ca fiind inadmisibilă, iar dacă probele – care ar
fi trebuit administrate – ar releva sporirea patrimoniului pârâtei corelativ cu
diminuarea celui al reclamantei, nici excepția lipsei calității
procesuale pasive nu ar mai fi putut fi admisă.
Recursul
declarat împotriva deciziei instanței de apel a fost respins de Înalta
Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, prin
decizia nr. 4198/02.12.2010.
În
rejudecarea fondului, Tribunalul Sibiu, Secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr.
1218/30.10.2012, prin care a respins cererea de chemare în judecată.
Pentru
a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâta,
în calitate de beneficiar, a convenit cu SC C.R. SRL, în calitate de
antreprenor general, ca aceasta din urmă să construiască un
magazin K. în Sibiu. A mai notat că antreprenorul general a încheiat cu
reclamanta, în calitate de subantreprenor, contractul de execuție de
lucrări nr. 61/23.02.2006, în temeiul căruia cea din urmă și-a
asumat obligația de a executa lucrarea de proiectare și
construcție a obiectivului, inclusiv amenajările exterioare și
accesul la amplasament.
În
continuare, prima instanță a constatat că deși
lucrările menționate în contractul nr. 61 din 23.02.2006, novat prin
actul din 01.03.2006, au fost efectuate și achitate, reclamanta a
solicitat plata unor lucrări suplimentare, în sumă de 646.197 euro,
motivând că această valoare a sporit patrimoniul pârâtei,
fără o justă cauză.
În
acest context, tribunalul a subliniat că în temeiul aceluiași contract
de execuție de lucrări, reclamanta a chemat în judecată pe
antreprenorul general, afirmând că SC T.I. SRL nu a achitat întreaga
contravaloare a lucrărilor de construcție la magazinul K. din Sibiu.
În
ceea ce o privește însă pe pârâta SC T.I. SRL, instanța de fond
a notat că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, achitând
întreaga contravaloare a lucrărilor executate, aspect pe care l-a
confirmat și antreprenorul general printr-o adresă din data de
22.08.2012 depusă la dosar.
În
aceste condiții, prima instanță a apreciat că beneficiarul
lucrării nu a înregistrat vreo mărire a patrimoniului său, de
vreme ce a achitat integral suma de 4.945.000 euro plus T.V.A., aceasta fiind
agreată a reprezenta prețul total al lucrărilor efectuate la
obiectivul K. Sibiu, care a și fost dat în folosință la
finalizarea lucrărilor; în considerarea acestor argumente, a respins
acțiunea.
Împotriva
acestei sentințe SC P. SA - în faliment, reprezentată de lichidator
G.I.C. I.P.U.R.L., a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul
admiterii cererii de chemare în judecată.
În
motivare, apelanta a precizat că suma pe care o pretinde reprezintă
contravaloarea unor lucrări suplimentare pe care le-a edificat în
beneficiul intimatei, care nu au nicio legătură cu clauzele
contractului nr. 61/23.02.2006, în urma cărora patrimoniul
părții adverse a sporit, iar averea sa s-a diminuat în mod
corespunzător.
De
aceea, a apreciat ca fiind lipsite de relevanță toate considerentele
prezentate de instanța de fond, atât cele care fac trimitere la o
acțiune îndreptată împotriva antreprenorului general SC C.I. SRL, ce
face obiect al dosarului nr. xx19/85/2009, cât și cele care rețin
îndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligației de plată
a prețului contractului încheiat cu antreprenorul general.
În
esență, apelanta a afirmat că prima instanță a
verificat modul în care beneficiarul lucrării a plătit contravaloarea
lucrărilor emise de către antreprenorul general, dar a omis să
examineze dacă aceeași parte a achitat și contravaloarea
lucrărilor suplimentare efectuate – pe care le-a prezentat pe larg în
cuprinsul cererii de apel.
În
acest context, a susținut că prima instanță a respins
cererea sa de administrare a probei cu expertiză tehnică în
construcții cu toate că avea obligația de a stărui prin
toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, potrivit art. 129 alin.
(5) C.proc.civ.
Prin
decizia nr. 21/19.04.2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II-a
civilă, a respins apelul.
Pentru
a decide astfel, instanța de apel a reținut că este
fără îndoială că temeiul de drept al acțiunii
reclamantei îl constituie instituția îmbogățirii fără
just temei, aspect care a fost irevocabil constatat prin decizia nr. 4198/2010
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a confirmat
astfel decizia nr. 65/2010 a Curții de Apel Alba Iulia, în care s-a
statuat că cererea are la bază susținerea reclamantei că a
executat o serie de lucrări în favoarea pârâtei în afara prevederilor
contractului de antrepriză generală nr. 61/2006 ulterior novat
și a contractului de subantrepriză.
Curtea
a subliniat însă că lucrările a căror contravaloare se
solicită sunt aferente obiectivului de investiție (magazinul K.) ce
face obiectul contractului menționat mai sus. În acest context, a apreciat
că pentru a fi considerate în afara acestor contracte și, prin
urmare, a oricăror legături juridice cu obligațiile contractuale
asumate de reclamantă, s-ar fi impus ca respectivele lucrări să
nu poată fi puse în vreo relație funcțională cu obiectivul
la executarea căruia reclamanta s-a obligat. Or, însăși
reclamanta a susținut că lucrările executate sunt unele
suplimentare, aferente respectivului obiectiv, așa încât instanța de
apel, reținând că ele se încadrează în mod necesar în ansamblul
funcțional al investiției la a cărei realizare reclamanta s-a
obligat, a apreciat că nu pot fi separate de însuși contractul care
le-a generat.
În
acest sens, Curtea a evocat clauza cuprinsă în art. 4 din contractul de
subantrepriză care prevede că în sarcina subantreprenorului
intră toate lucrările necesare construcției la cheie a
obiectivului, așa încât acesta să poată fi dat în folosire la
finalizare. Așa fiind, instanța de apel a mai apreciat că ar fi
evident imposibilă predarea lucrării ca un obiectiv funcțional
la cheie, fără a fi fost efectuate lucrările în discuție,
pe care reclamanta le consideră ca fiind suplimentare, caracterul lor
contractual fiind cu atât mai mult în acest mod dovedit.
Mai
mult, instanța de control judiciar devolutiv a considerat că orice
lucrare suplimentară nu ar fi putut fi executată decât în baza unei
comenzi prealabile a beneficiarului, care să atragă astfel un acord
de voință nu doar asupra necesității unei asemenea
lucrări, ci și asupra prețului său.
De
aceea, apreciind că lucrările a căror contravaloare reclamanta o
pretinde sunt aferente obligațiilor sale contractuale – care au cuprins în
mod expres predarea lucrării la cheie –, dar și că nu este
posibilă separarea lor de obiectivul investițional, Curtea a
constatat că o eventuală pretenție a reclamantei legată de
executarea lucrărilor ar putea fi solicitată doar în baza clauzelor
contractuale, nu în afara lor, precum în speță, pe temeiul art. 992 C.civ.
În
aceste condiții, instanța de apel a reținut că
acțiunea în pretenții întemeiată pe instituția îmbogățirii
fără just temei nu este admisibilă, fiind de prisos analizarea
condițiilor în care reclamanta ar fi putut promova o acțiune în
pretenții pe temei contractual; în considerarea argumentelor expuse mai
sus, a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva
acestei decizii, SC P. SA - în faliment, reprezentată prin lichidator
G.I.C. I.P.U.R.L., a declarat recurs, solicitând în principal casarea sa
și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel Alba Iulia,
iar, în subsidiar, modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului, cu
consecința schimbării în tot a sentinței primei instanțe
și admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu
cheltuieli de judecată.
Motivul
de casare invocat a fost circumscris de recurenta-reclamantă
dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ., aceasta
apreciind că instanța a soluționat procesul fără a
intra în cercetarea fondului, iar modificarea hotărârii nu este
posibilă, fiind necesară administrarea unor probe noi.
În
dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că din considerentele
deciziei atacate rezultă că instanța de apel a soluționat
cauza pe temeiul unei excepții procesuale, cea a
inadmisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea
fără just temei; în acest context, a citat ultimul paragraf din
considerentele deciziei de apel, în care s-a consemnat că acțiunea
reclamantei
nu este admisibilă
.
În
aceste condiții, recurenta a afirmat că, procedând astfel,
instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei
nr. 65A/21.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia,
rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4198/02.12.2010 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, prin care s-a tranșat
asupra admisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea
fără justă cauză.
În
continuare, recurenta a citat pasaje din cele două decizii evocate mai sus
și a precizat că instanțele de control judiciar au dispus
rejudecarea fondului, în condițiile administrării probelor specifice.
Cum însă în rejudecare nici prima instanță, nici cea de apel nu
au încuviințat cererea părții reclamante de administrare a
probelor cu expertiză și testimonială, recurenta a apreciat
că în speță este incident motivul de casare prevăzut de
art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ., respectiv modificarea
hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de
probe noi – aceasta fiind unica modalitate în care s-ar putea dovedi faptul
că au fost executate în beneficiul intimatei-pârâte lucrările
suplimentare a căror contravaloare este pretinsă. Recurenta a afirmat
că prin respingerea cererii de administrare a probelor cu expertiză
și cu declarațiile unor martori, instanța de apel a nesocotit nu
doar rolul activ în aflarea adevărului, ci și caracterul devolutiv al
căii ordinare de atac, în condițiile în care probele solicitate erau
pertinente, concludente și utile unei juste soluționări a
cauzei. În opinia autoarei căii de atac a recursului, o reală
judecată în fond a cauzei impunea administrarea în concret a unui
probatoriu apt să confirme sau să infirme pretențiile sale, cu
atât mai mult cu cât necesitatea administrării probelor fusese deja
decisă de instanțele de control judiciar ale primei sentințe
date de Tribunalul Sibiu.
Pe
de altă parte, recurenta a arătat că decizia atacată
cuprinde motive contradictorii, dar și că instanța de apel a
aplicat în mod greșit legea la situația de fapt; a invocat, prin
urmare, motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.
În
dezvoltarea primului motiv de modificare, recurenta a arătat că
deși în prima parte a considerentelor deciziei, instanța de apel a
reținut că se pronunțase deja o hotărâre irevocabilă
prin care se statuase asupra admisibilității acțiunii, în
paragraful final al acelorași considerente, a reținut că
acțiunea în pretenții întemeiată pe instituția
îmbogățirii fără just temei nu este admisibilă.
În
dezvoltarea celui de-al doilea motiv de modificare a susținut că în
mod nelegal instanța de apel a reținut că lucrările
suplimentare sunt aferente obiectivului magazin K. Sibiu, trăgând astfel
concluzia că ele erau incluse în contract. Recurenta a precizat că la
baza încheierii contractului de subantrepriză au stat o serie de articole
de deviz-ofertă, în care nu se regăsesc lucrările suplimentare a
căror contravaloare o pretinde, așa încât acestea exced cadrului
convențional care de altfel nici nu o privește pe intimată, ci
pe SC C.I. SRL, având aptitudinea de a conduce la o sporire a patrimoniului
părții adverse. De asemenea, a mai afirmat că intimata a
solicitat și a acceptat efectuarea lucrărilor suplimentare,
înțelegând apoi să se folosească de ele și să
beneficieze de creșterea valorii bunului atunci când a procedat la
înstrăinarea acestuia. Totodată, recurenta a arătat și
că nu are la îndemână un alt mijloc juridic pentru a obține
restituirea contravalorii lucrărilor pe care afirmă că le-a
executat, cu titlu suplimentar.
La
data de 23.09.2013, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând
actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de
recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
Motivul
de casare circumscris de către recurenta-reclamantă
dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ. este nefondat.
Examinarea
considerentelor deciziei atacate nu relevă că instanța de apel
ar fi soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului,
nefiind susținută afirmația recurentei în sensul că apelul
ar fi fost judecat pe temeiul excepției procesuale a
inadmisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea
fără just temei.
Cu
toate că este adevărat că în ultimul paragraf din considerentele
deciziei de apel s-a consemnat că acțiunea reclamantei
nu este
admisibilă
, Înalta Curte reține că nu a fost
încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 65A/21.05.2010
pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, rămasă
irevocabilă prin decizia nr. 4198/02.12.2010 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, prin care s-a tranșat asupra
admisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea
fără justă cauză.
În
realitate, instanța de apel a respins calea ordinară de atac în urma
examinării pe fond a pretențiilor reclamantei și a
verificării măsurii în care sunt îndeplinite condițiile
materiale și juridice ale
actio de in rem verso
, iar nu pe baza
unei excepții procesuale. Mai mult decât atât, pentru a se putea
susține, cu temei, că o cale de atac a fost soluționată pe
temeiul unei excepții, ea ar fi trebuit să fie proprie căii
respective de atac, iar nu să vizeze fondul.
Dincolo
de aceste considerente, utilizarea în considerentele deciziei de apel a
sintagmei
nu este admisibilă
nu este de natură să
contureze temeinicia susținerii recurentei în sensul încălcării
autorității de lucru judecat, de vreme ce analiza de detaliu a
deciziei atacate relevă că instanța de control devolutiv a
motivat de o manieră amplă fondul raporturilor dintre
părți, prin prisma pretențiilor formulate.
Cât
privește referirea recurentei la dispozițiile art. 312 alin. (3)
C.proc.civ., Înalta Curte reține, în mod prioritar, că textul de lege
invocat prevede că „modificarea hotărârii atacate se pronunță
pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea
pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum
și în toate cazurile în care (…) modificarea hotărârii nu este
posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”.
Rezultă,
așadar, că textul nu instituie un nou motiv de casare, pe lângă
cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C.proc.civ., ci doar prevede că atunci când este incident un motiv întemeiat de modificare, instanța de
recurs are obligația de a proceda totuși la casare, în măsura în
care nu ar fi în măsură să pronunțe modificarea
hotărârii atacate în lipsa unor probe noi.
Însă,
exclusiv lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă,
așadar, pentru a atrage casarea unei hotărâri
judecătorești, deoarece autoarea căii de atac a recursului ar
trebui, mai întâi, să probeze incidența unui motiv întemeiat de
modificare, dar care să nu poată determina o altă soluție
decât casarea în condițiile art. 312 alin. (3) C.proc.civ., evocat mai
sus.
Așa
fiind, Înalta Curte va examina cele două motive de modificare invocate în
cele ce succed.
Motivul
prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în limitele în care a fost
invocat, impune ca hotărârea să cuprindă motive contradictorii.
Art.
261 pct. 5 C.proc.civ. prevede obligația pentru instanța de
judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și
de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost
înlăturate cererile părților.
Nerespectarea
acestei dispoziții are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în
condițiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ., respectiv atunci când partea
interesată ar dovedi existența unei vătămări care nu
poate fi înlăturată altfel; pierderea procesului nu se constituie
într-o astfel de vătămare.
Contradicția
la care se referă art. 304 pct. 7 C.proc.civ., atunci când nu se referă decât la considerente, trebuie să fie una de natură să
conducă spre concluzia că hotărârea este practic
nemotivată. Se întâlnesc asemenea situații atunci când din unele considerente
rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se
reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că
ele s-ar exclude reciproc.
În
speță, însă, doar utilizarea de către instanța de apel
a sintagmei
nu este admisibilă
după ce în prima parte a
considerentelor deciziei, reținuse deja că se pronunțase deja o
hotărâre irevocabilă prin care se statuase asupra
admisibilității acțiunii nu este de natură să
contureze temeinicia susținerii recurentei în sensul existenței
motivelor contradictorii, de vreme ce analiza deciziei atacate relevă
că instanța de control devolutiv a motivat de o manieră
amplă și în acord cu exigențele unui proces echitabil fondul
pretențiilor formulate.
Pe
de altă parte, nici ultimul motivul de recurs nu este fondat.
Astfel
cum a fost dezvoltată de către recurentă, critica
circumscrisă acestui motiv nu se poate încadra în prevederile art. 304
pct. 9 C.proc.civ., deoarece neîndeplinirea condițiilor unei
actio de
in rem verso
a fost stabilită de instanțe pe bază de probe,
iar aspectele care țin de aprecierea acestora vizează temeinicia
hotărârii atacate – nesupuse controlului instanței de recurs.
Însă,
analiza instanței de recurs este limitată de partea introductivă
a art. 304 C.proc.civ. exclusiv la aspectele de nelegalitate.
Mai
mult decât atât, în raport de situația de fapt reținută care a
fost întemeiată în principal pe clauza art. 4 din cap. I al contractului
de subantrepriză încheiat între SC C.R. SRL și SC P. SA, ulterior
novat, din care rezultă obligația subantreprenorului
(recurenta-reclamantă) de a executa toate lucrările necesare
construcției la cheie a obiectivului, astfel încât acesta să
poată fi dat în folosință la finalizare, dar și pe clauza
art. 9 din același contract, în care subantreprenorul s-a obligat să
execute lucrările suplimentare doar în acord cu antreprenorul, coroborat
cu lipsa dovezilor care să ateste vreo solicitare sau vreun acord al
beneficiarului pentru efectuarea unor astfel de lucrări suplimentare,
recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să indice niciun
text de lege a cărui eventuală greșită aplicare să fie
supusă cenzurii Înaltei Curți.
În
aceste condiții, se cuvine ca părților să li se impună
concluzia că hotărârea atacată nu a fost dată cu aplicarea
greșită a legii.
Cum
considerentele expuse mai sus relevă că niciunul dintre motivele de
modificare invocate de recurentă nu este fondat, nu se mai impune
reanalizarea solicitării de casare a deciziei prin prisma art. 312 alin.
(3) C.proc.civ., în sensul în care el a fost anterior interpretat.
De
aceea, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca
nefondat.