ÎCCJ, decizie (scj.ro #82837)

. Recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Condiții de admisibilitate Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac Index alfabetic: recurs - nemotivarea hotărârii - motive contradictorii C.proc.civ., art. 261 pct. 5, art. 304 pct. 7 Contradicția la care se referă art. 304 pct. 7 C.proc.civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Astfel, doar utilizarea de către instanța de apel a sintagmei „nu este admisibilă”, după ce în prima parte a considerentelor deciziei reținuse că se pronunțase deja o hotărâre irevocabilă prin care se statuase asupra admisibilității acțiunii, nu este de natură să contureze temeinicia susținerii recurentei în sensul existenței motivelor contradictorii, de vreme ce analiza deciziei atacate relevă că instanța de control devolutiv a motivat de o manieră amplă și în acord cu exigențele unui proces echitabil fondul pretențiilor formulate. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2903 din 27 septembrie 2013 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 24.06.2009, SC P. SA - în faliment, reprezentată de lichidator G.I.C.

I.P.U.R.L., a chemat în judecată pe pârâta SC T.I. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta să plătească reclamantei suma de 646.197 euro, în echivalent în lei, reprezentând contravaloarea unor lucrări suplimentare, precum și dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței și până la data plății efective. În motivare, reclamanta a arătat că în baza contractului de execuție nr. 61/23.02.2006, novat prin actul de novație încheiat cu antreprenorul general SC C.I. SRL la data de 01.03.2006, a executat o serie de lucrări la magazinul K. din Sibiu în beneficiul pârâtei.

A mai afirmat că suma pe care o pretinde reprezintă contravaloarea lucrărilor suplimentare și se compune din 388.681 euro – lucrări efectuate, 35.000 euro – achiziționare materiale, 70.796 euro – lucrări suplimentare efectuate în baza unor dispoziții scrise și 151.720 euro – lucrări referitoare la cantități suplimentare rezultate în urma proiectării de detaliu sau a necesității evitării devierii conductei de gaz. A precizat reclamanta că acțiunea sa se întemeiază pe principiul îmbogățirii fără just temei. La termenul de la data de 20.10.2009, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, atât pe cale de excepție, cât și pe fond.

Astfel, a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive, în motivarea căreia a invocat faptul că în calitatea sa de beneficiar al lucrării nu a avut niciun raport juridic cu reclamanta, dar și excepția inadmisibilității, în susținerea căreia a arătat că atât timp cât între reclamantă și antreprenorul SC C.I. SRL a existat un contract de execuție de lucrări, calea unei actio de in rem verso nu este deschisă. Pe fond, pârâta a invocat prevederile art. 17 și 23 din Legea nr. 10/1995, precum și cele ale art. 3 și 6 din Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora și a susținut că acțiunea reclamantei nu este probată, aceasta solicitând plata unor presupuse lucrări suplimentare, fără a avea la bază o comandă fermă, grafic de execuție, situații de lucrări acceptate, proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor sau facturi fiscale.

Prin sentința comercială nr. 51/C/19.01.2010, Tribunalul Sibiu, Secția comercială și de contencios administrativ, a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității și, ca o consecință, a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a notat că, potrivit art. 9 din cap. I și art. 3 din cap. IX din contractul de execuție de lucrări, s-a agreat ca nicio modificare a contractului să nu se poată face altfel decât prin act adițional, acordul părților fiind necesar și pentru orice lucrare suplimentară. A reținut și că în calitate de beneficiar al lucrării, pârâta nu a avut niciun raport juridic direct cu reclamanta-subantreprenor, dar și că atât timp cât între reclamantă și antreprenorul general SC C.I.

SRL a existat un contract de execuție de lucrări, acțiunea fondată pe îmbogățirea fără justă cauză nu este admisibilă. Apelul declarat împotriva sentinței evocate anterior de către reclamanta SC P. SA – în faliment, reprezentată de lichidator G.I.C. I.P.U.R.L., a fost admis prin decizia comercială nr. 65/A/21.05.2010 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția comercială; pe cale de consecință, sentința apelată a fost desființată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, primei instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, apreciind în mod greșit asupra celor două excepții, în condițiile în care în lipsa unor raporturi juridice de natură contractuală între părți, actio de in rem verso nu poate fi considerată ca fiind inadmisibilă, iar dacă probele – care ar fi trebuit administrate – ar releva sporirea patrimoniului pârâtei corelativ cu diminuarea celui al reclamantei, nici excepția lipsei calității procesuale pasive nu ar mai fi putut fi admisă. Recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, prin decizia nr. 4198/02.12.2010.

În rejudecarea fondului, Tribunalul Sibiu, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr. 1218/30.10.2012, prin care a respins cererea de chemare în judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâta, în calitate de beneficiar, a convenit cu SC C.R. SRL, în calitate de antreprenor general, ca aceasta din urmă să construiască un magazin K. în Sibiu. A mai notat că antreprenorul general a încheiat cu reclamanta, în calitate de subantreprenor, contractul de execuție de lucrări nr. 61/23.02.2006, în temeiul căruia cea din urmă și-a asumat obligația de a executa lucrarea de proiectare și construcție a obiectivului, inclusiv amenajările exterioare și accesul la amplasament.

În continuare, prima instanță a constatat că deși lucrările menționate în contractul nr. 61 din 23.02.2006, novat prin actul din 01.03.2006, au fost efectuate și achitate, reclamanta a solicitat plata unor lucrări suplimentare, în sumă de 646.197 euro, motivând că această valoare a sporit patrimoniul pârâtei, fără o justă cauză. În acest context, tribunalul a subliniat că în temeiul aceluiași contract de execuție de lucrări, reclamanta a chemat în judecată pe antreprenorul general, afirmând că SC T.I. SRL nu a achitat întreaga contravaloare a lucrărilor de construcție la magazinul K. din Sibiu. În ceea ce o privește însă pe pârâta SC T.I. SRL, instanța de fond a notat că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, achitând întreaga contravaloare a lucrărilor executate, aspect pe care l-a confirmat și antreprenorul general printr-o adresă din data de 22.08.2012 depusă la dosar.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că beneficiarul lucrării nu a înregistrat vreo mărire a patrimoniului său, de vreme ce a achitat integral suma de 4.945.000 euro plus T.V.A., aceasta fiind agreată a reprezenta prețul total al lucrărilor efectuate la obiectivul K. Sibiu, care a și fost dat în folosință la finalizarea lucrărilor; în considerarea acestor argumente, a respins acțiunea. Împotriva acestei sentințe SC P. SA - în faliment, reprezentată de lichidator G.I.C. I.P.U.R.L., a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În motivare, apelanta a precizat că suma pe care o pretinde reprezintă contravaloarea unor lucrări suplimentare pe care le-a edificat în beneficiul intimatei, care nu au nicio legătură cu clauzele contractului nr. 61/23.02.2006, în urma cărora patrimoniul părții adverse a sporit, iar averea sa s-a diminuat în mod corespunzător.

De aceea, a apreciat ca fiind lipsite de relevanță toate considerentele prezentate de instanța de fond, atât cele care fac trimitere la o acțiune îndreptată împotriva antreprenorului general SC C.I. SRL, ce face obiect al dosarului nr. xx19/85/2009, cât și cele care rețin îndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligației de plată a prețului contractului încheiat cu antreprenorul general. În esență, apelanta a afirmat că prima instanță a verificat modul în care beneficiarul lucrării a plătit contravaloarea lucrărilor emise de către antreprenorul general, dar a omis să examineze dacă aceeași parte a achitat și contravaloarea lucrărilor suplimentare efectuate – pe care le-a prezentat pe larg în cuprinsul cererii de apel.

În acest context, a susținut că prima instanță a respins cererea sa de administrare a probei cu expertiză tehnică în construcții cu toate că avea obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, potrivit art. 129 alin. (5) C.proc.civ. Prin decizia nr. 21/19.04.2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă, a respins apelul. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că este fără îndoială că temeiul de drept al acțiunii reclamantei îl constituie instituția îmbogățirii fără just temei, aspect care a fost irevocabil constatat prin decizia nr. 4198/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a confirmat astfel decizia nr. 65/2010 a Curții de Apel Alba Iulia, în care s-a statuat că cererea are la bază susținerea reclamantei că a executat o serie de lucrări în favoarea pârâtei în afara prevederilor contractului de antrepriză generală nr. 61/2006 ulterior novat și a contractului de subantrepriză.

Curtea a subliniat însă că lucrările a căror contravaloare se solicită sunt aferente obiectivului de investiție (magazinul K.) ce face obiectul contractului menționat mai sus. În acest context, a apreciat că pentru a fi considerate în afara acestor contracte și, prin urmare, a oricăror legături juridice cu obligațiile contractuale asumate de reclamantă, s-ar fi impus ca respectivele lucrări să nu poată fi puse în vreo relație funcțională cu obiectivul la executarea căruia reclamanta s-a obligat. Or, însăși reclamanta a susținut că lucrările executate sunt unele suplimentare, aferente respectivului obiectiv, așa încât instanța de apel, reținând că ele se încadrează în mod necesar în ansamblul funcțional al investiției la a cărei realizare reclamanta s-a obligat, a apreciat că nu pot fi separate de însuși contractul care le-a generat.

În acest sens, Curtea a evocat clauza cuprinsă în art. 4 din contractul de subantrepriză care prevede că în sarcina subantreprenorului intră toate lucrările necesare construcției la cheie a obiectivului, așa încât acesta să poată fi dat în folosire la finalizare. Așa fiind, instanța de apel a mai apreciat că ar fi evident imposibilă predarea lucrării ca un obiectiv funcțional la cheie, fără a fi fost efectuate lucrările în discuție, pe care reclamanta le consideră ca fiind suplimentare, caracterul lor contractual fiind cu atât mai mult în acest mod dovedit. Mai mult, instanța de control judiciar devolutiv a considerat că orice lucrare suplimentară nu ar fi putut fi executată decât în baza unei comenzi prealabile a beneficiarului, care să atragă astfel un acord de voință nu doar asupra necesității unei asemenea lucrări, ci și asupra prețului său.

De aceea, apreciind că lucrările a căror contravaloare reclamanta o pretinde sunt aferente obligațiilor sale contractuale – care au cuprins în mod expres predarea lucrării la cheie –, dar și că nu este posibilă separarea lor de obiectivul investițional, Curtea a constatat că o eventuală pretenție a reclamantei legată de executarea lucrărilor ar putea fi solicitată doar în baza clauzelor contractuale, nu în afara lor, precum în speță, pe temeiul art. 992 C.civ. În aceste condiții, instanța de apel a reținut că acțiunea în pretenții întemeiată pe instituția îmbogățirii fără just temei nu este admisibilă, fiind de prisos analizarea condițiilor în care reclamanta ar fi putut promova o acțiune în pretenții pe temei contractual; în considerarea argumentelor expuse mai sus, a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, SC P. SA - în faliment, reprezentată prin lichidator G.I.C. I.P.U.R.L., a declarat recurs, solicitând în principal casarea sa și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel Alba Iulia, iar, în subsidiar, modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării în tot a sentinței primei instanțe și admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Motivul de casare invocat a fost circumscris de recurenta-reclamantă dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ., aceasta apreciind că instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea unor probe noi.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a soluționat cauza pe temeiul unei excepții procesuale, cea a inadmisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără just temei; în acest context, a citat ultimul paragraf din considerentele deciziei de apel, în care s-a consemnat că acțiunea reclamantei nu este admisibilă . În aceste condiții, recurenta a afirmat că, procedând astfel, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 65A/21.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4198/02.12.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a tranșat asupra admisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

În continuare, recurenta a citat pasaje din cele două decizii evocate mai sus și a precizat că instanțele de control judiciar au dispus rejudecarea fondului, în condițiile administrării probelor specifice. Cum însă în rejudecare nici prima instanță, nici cea de apel nu au încuviințat cererea părții reclamante de administrare a probelor cu expertiză și testimonială, recurenta a apreciat că în speță este incident motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ., respectiv modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi – aceasta fiind unica modalitate în care s-ar putea dovedi faptul că au fost executate în beneficiul intimatei-pârâte lucrările suplimentare a căror contravaloare este pretinsă.

Recurenta a afirmat că prin respingerea cererii de administrare a probelor cu expertiză și cu declarațiile unor martori, instanța de apel a nesocotit nu doar rolul activ în aflarea adevărului, ci și caracterul devolutiv al căii ordinare de atac, în condițiile în care probele solicitate erau pertinente, concludente și utile unei juste soluționări a cauzei. În opinia autoarei căii de atac a recursului, o reală judecată în fond a cauzei impunea administrarea în concret a unui probatoriu apt să confirme sau să infirme pretențiile sale, cu atât mai mult cu cât necesitatea administrării probelor fusese deja decisă de instanțele de control judiciar ale primei sentințe date de Tribunalul Sibiu. Pe de altă parte, recurenta a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, dar și că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea la situația de fapt; a invocat, prin urmare, motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv de modificare, recurenta a arătat că deși în prima parte a considerentelor deciziei, instanța de apel a reținut că se pronunțase deja o hotărâre irevocabilă prin care se statuase asupra admisibilității acțiunii, în paragraful final al acelorași considerente, a reținut că acțiunea în pretenții întemeiată pe instituția îmbogățirii fără just temei nu este admisibilă. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de modificare a susținut că în mod nelegal instanța de apel a reținut că lucrările suplimentare sunt aferente obiectivului magazin K. Sibiu, trăgând astfel concluzia că ele erau incluse în contract. Recurenta a precizat că la baza încheierii contractului de subantrepriză au stat o serie de articole de deviz-ofertă, în care nu se regăsesc lucrările suplimentare a căror contravaloare o pretinde, așa încât acestea exced cadrului convențional care de altfel nici nu o privește pe intimată, ci pe SC C.I.

SRL, având aptitudinea de a conduce la o sporire a patrimoniului părții adverse. De asemenea, a mai afirmat că intimata a solicitat și a acceptat efectuarea lucrărilor suplimentare, înțelegând apoi să se folosească de ele și să beneficieze de creșterea valorii bunului atunci când a procedat la înstrăinarea acestuia. Totodată, recurenta a arătat și că nu are la îndemână un alt mijloc juridic pentru a obține restituirea contravalorii lucrărilor pe care afirmă că le-a executat, cu titlu suplimentar. La data de 23.09.2013, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele: Motivul de casare circumscris de către recurenta-reclamantă dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ.

este nefondat. Examinarea considerentelor deciziei atacate nu relevă că instanța de apel ar fi soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, nefiind susținută afirmația recurentei în sensul că apelul ar fi fost judecat pe temeiul excepției procesuale a inadmisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără just temei. Cu toate că este adevărat că în ultimul paragraf din considerentele deciziei de apel s-a consemnat că acțiunea reclamantei nu este admisibilă , Înalta Curte reține că nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 65A/21.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4198/02.12.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a tranșat asupra admisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

În realitate, instanța de apel a respins calea ordinară de atac în urma examinării pe fond a pretențiilor reclamantei și a verificării măsurii în care sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice ale actio de in rem verso , iar nu pe baza unei excepții procesuale. Mai mult decât atât, pentru a se putea susține, cu temei, că o cale de atac a fost soluționată pe temeiul unei excepții, ea ar fi trebuit să fie proprie căii respective de atac, iar nu să vizeze fondul. Dincolo de aceste considerente, utilizarea în considerentele deciziei de apel a sintagmei nu este admisibilă nu este de natură să contureze temeinicia susținerii recurentei în sensul încălcării autorității de lucru judecat, de vreme ce analiza de detaliu a deciziei atacate relevă că instanța de control devolutiv a motivat de o manieră amplă fondul raporturilor dintre părți, prin prisma pretențiilor formulate.

Cât privește referirea recurentei la dispozițiile art. 312 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte reține, în mod prioritar, că textul de lege invocat prevede că „modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care (…) modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”. Rezultă, așadar, că textul nu instituie un nou motiv de casare, pe lângă cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C.proc.civ., ci doar prevede că atunci când este incident un motiv întemeiat de modificare, instanța de recurs are obligația de a proceda totuși la casare, în măsura în care nu ar fi în măsură să pronunțe modificarea hotărârii atacate în lipsa unor probe noi.

Însă, exclusiv lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă, așadar, pentru a atrage casarea unei hotărâri judecătorești, deoarece autoarea căii de atac a recursului ar trebui, mai întâi, să probeze incidența unui motiv întemeiat de modificare, dar care să nu poată determina o altă soluție decât casarea în condițiile art. 312 alin. (3) C.proc.civ., evocat mai sus. Așa fiind, Înalta Curte va examina cele două motive de modificare invocate în cele ce succed. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în limitele în care a fost invocat, impune ca hotărârea să cuprindă motive contradictorii. Art. 261 pct. 5 C.proc.civ. prevede obligația pentru instanța de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Nerespectarea acestei dispoziții are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ., respectiv atunci când partea interesată ar dovedi existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel; pierderea procesului nu se constituie într-o astfel de vătămare. Contradicția la care se referă art. 304 pct. 7 C.proc.civ., atunci când nu se referă decât la considerente, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Se întâlnesc asemenea situații atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

În speță, însă, doar utilizarea de către instanța de apel a sintagmei nu este admisibilă după ce în prima parte a considerentelor deciziei, reținuse deja că se pronunțase deja o hotărâre irevocabilă prin care se statuase asupra admisibilității acțiunii nu este de natură să contureze temeinicia susținerii recurentei în sensul existenței motivelor contradictorii, de vreme ce analiza deciziei atacate relevă că instanța de control devolutiv a motivat de o manieră amplă și în acord cu exigențele unui proces echitabil fondul pretențiilor formulate. Pe de altă parte, nici ultimul motivul de recurs nu este fondat.

Astfel cum a fost dezvoltată de către recurentă, critica circumscrisă acestui motiv nu se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., deoarece neîndeplinirea condițiilor unei actio de in rem verso a fost stabilită de instanțe pe bază de probe, iar aspectele care țin de aprecierea acestora vizează temeinicia hotărârii atacate – nesupuse controlului instanței de recurs. Însă, analiza instanței de recurs este limitată de partea introductivă a art. 304 C.proc.civ. exclusiv la aspectele de nelegalitate. Mai mult decât atât, în raport de situația de fapt reținută care a fost întemeiată în principal pe clauza art. 4 din cap. I al contractului de subantrepriză încheiat între SC C.R.

SRL și SC P. SA, ulterior novat, din care rezultă obligația subantreprenorului (recurenta-reclamantă) de a executa toate lucrările necesare construcției la cheie a obiectivului, astfel încât acesta să poată fi dat în folosință la finalizare, dar și pe clauza art. 9 din același contract, în care subantreprenorul s-a obligat să execute lucrările suplimentare doar în acord cu antreprenorul, coroborat cu lipsa dovezilor care să ateste vreo solicitare sau vreun acord al beneficiarului pentru efectuarea unor astfel de lucrări suplimentare, recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să indice niciun text de lege a cărui eventuală greșită aplicare să fie supusă cenzurii Înaltei Curți. În aceste condiții, se cuvine ca părților să li se impună concluzia că hotărârea atacată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Cum considerentele expuse mai sus relevă că niciunul dintre motivele de modificare invocate de recurentă nu este fondat, nu se mai impune reanalizarea solicitării de casare a deciziei prin prisma art. 312 alin. (3) C.proc.civ., în sensul în care el a fost anterior interpretat. De aceea, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.