ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 845/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată ia Tribunalul Brăila, reclamanta SC D. SRL Brăila a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC V.I. SRL Brăila obligarea acesteia la plata sumei de 273.000 RON reprezentând contravaloarea unui buldoexcavator predat și nerestituit. În motivarea cererii a arătat susținut că a închiriat pârâtei un utilaj buldoexcavator pe o perioadă de 6 luni, aceasta având obligația să plătească chiria și să restituie utilajul închiriat. Pârâta nu și-a achitat obligațiile contractuale constând în plata chiriei și predarea bunului închiriat, iar conform spuselor reprezentantului pârâtei utilajul a dispărut.

Tribunalul Brăila, prin sentința nr. 261 din 28 octombrie 2011, a respins acțiunea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, a reținut următoarele: Între părți s-a încheiat contractul de prestări servicii, închiriere de utilaje din 10 decembrie 2010 prin care reclamanta a închiriat pârâtei pe o perioadă de 6 luni un buldoexcavator. Prin contractul de prestări servicii, închiriere utilaje pârâta a subînchiriat utilajul numitei SC M.C.R. SRL pentru o perioadă de o lună. Din interogatoriul luat pârâtei rezultă că aceasta a înștiințat verbal reclamanta despre închirierea utilajului. Potrivit art. 1418 C. civ., locatorul are dreptul de a subînchiria dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă expres.

Din cuprinsul art. 5 din contractul părților și care prevede obligațiile beneficiarului nu rezultă expres că acesta nu poate subînchiria utilajul. Deși în cuprinsul art. 7 s-a prevăzut interzicerea cesiunii contractului fără acordul celeilalte părți, instanța a reținut că interdicția de a subînchiria nu atrage după sine și interdicția de a ceda contractul, deoarece cesiunea produce efecte mai grave decât sub-locațiunea în timp ce interzicerea cesiunii nu se extinde și asupra sub-lccațiunii. Reținând că pârâta nu a acționat în contra prevederilor contractuale, iar bunul a dispărut în timp ce se afla în detenția subchiriașului instanța a respins cererea ca nefondată. Totodată a respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată deoarece reclamanta a căzut în pretenții.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel reclamanta SC D. SRL Brăila, înregistrat la data de 20 februarie 2012, pe rolul Curții de Apel Galați, secția a ll-a civilă, maritimă și fluvială. Apelul a fost apreciat fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Între părți s-a perfectat un contract de închiriere nr. 27 din 10 decembrie 2010, prin care reclamanta a asigurat pârâtei folosința unui buldoexcavator, pe o perioadă de 6 luni, în schimbul unui preț (chirie). În cursul locațiunii, respectiv în noaptea de 14 aprilie 2011, bunul închiriat a dispărut.

Concret, reprezentantul legal al societății pârâte, S.V., a reclamat organelor de poliție furtul utilajului la data de 18 aprilie 2011, plângere ce face obiectul Dosarului penal nr. 1511/P/2011 al Poliției Municipiului Brăila, dosar în care nu s-a finalizat faza cercetării penale, la data soluționării apelului . În speță, este evident că societatea pârâtă, în calitate de chiriaș, nu și-a îndeplinit obligația contractuală prevăzută de art. 5.2 lit. j) din contract, aceea de a asigura paza și securitatea utilajului pe perioada închirierii, prevedere contractuală ce transpune dispozițiile art. 1434 alin. (1) din vechiul C. civ., act normativ în vigoare la data perfectării contractului. De asemenea, nu și-a executat obligația principală, subînțeleasă în orice contract de închiriere, aceea de a restitui lucrul închiriat, în starea în care l-a primit, la data expirării duratei locațiunii prevăzută de art. 1431 C. civ.

Instanța de fond, învestită cu o acțiune în răspundere contractuală, nu trebuia decât să verifice întrunirea următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite constând în nerespectarea unei obligații contractuale aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, existența unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Or, în cauză, prin neexecutarea obligației de pază a utilajului și de predare a acestuia către locator, la data expirării perioadei închirierii, reclamantei i sa cauzat un prejudiciu constând în contravaloarea buldoexcavatorului, ce a dispărut în cursul locațiunii. Legătura de cauzalitate între executarea necorespunzătoare a obligației de pază și securitate a utilajului și neexecutarea obligației de restituire și prejudiciul cauzat (contravaloarea bunului, dovedită cu facturi fiscale și ordine de plată), este evidentă.

În ce privește vina debitorului obligației neîndeplinite, din prevederile art. 1082 și 1083 C. civ., rezultă că, în materie contractuală, vina debitorului este prezumată. El nu va fi obligat la plata despăgubirilor decât atunci când dovedește că nu și-a executat obligația datorită unui caz fortuit sau unui caz de forță majoră, ori din vina creditorului. în mod asemănător, și prevederile legale ce reglementează contractul de închiriere instituie prezumția de culpă a chiriașului. Astfel, potrivit art. 1431 C. civ., locatorul trebuie să restituie lucrul în starea în care l-a primit, el nefiind răspunzător de pierderea provenită din cauza vechimii sau a forței majore. Totodată, conform art. 1434 alin. (1) C. civ.

locatorul este răspunzător de pierderea cauzată în cursul folosinței sale, atâta vreme cât nu probează că nu s-a cauzat fără culpa sa. Instanța de apel a considerat că în mod greșit a apreciat instanța de fond că pârâta-chiriaș a răsturnat prezumția de vină. Astfel, singura apărare a societății pârâte a fost aceea că a subînchiriat utilajul, potrivit contractului din 10 aprilie 2011, fapt ce nu poate fi asimilat cazului fortuit sau forței majore. În primul rând, potrivit art. 1418 C. civ., locatorul are dreptul de a subînchiria, dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă în mod explicit prin contract. Or, prin contractul din 10 decembrie 2010 (art. 7.1) chiriașului i s-a interzis cesionarea drepturilor și obligațiilor din contract fără acordul proprietarului.

Pârâta nu a dovedit, cu nici un mijloc de probă, că a avut acordul proprietarului la subînchiriere, rezumându-se să precizeze, la interogatoriu că l-a informat verbal pe reprezentantul reclamantei. Ca urmare, încheierea contractului de subînchiriere a fost urmare nerespectării unei obligații contractuale. În al doilea rând, pârâta nu a administrat nici o probă din care să rezulte că ar fi asigurat în vreun fel paza și securitatea utilajului, cu diligenta unui bun proprietar, în condițiile art. 1080 alin. (1) C. civ. și că în pofida acestui fapt, utilajul a fost sustras. Nu în ultimul rând, potrivit art. 1434 alin. (2) C. civ., chiar și în situația în care subînchirierea ar fi fost perfectată cu acordul proprietarului, locatorul răspunde pentru pieirea bunului, în cursul derulării contractului de închiriere.

Cum pârâta chiriaș nu a dovedit existența nici unei cauze de exonerare de răspundere pentru pieirea bunului în cursul locațiunii, în mod evident acțiunea în daune interese trebuia admisă. Cât privește cuantumul prejudiciului cauzat reclamantei, acesta a fost evaluat funcție de valoarea utilajului nerestituit, dovedită cu facturile fiscale de achiziție și ordinul de plată, iar această evaluare nu a fost contestată de pârâtă. Față de aceste considerente, Curtea de Apel Galați, secția a ll-a civilă, maritimă și fluvială prin decizia nr. 38/R din 11 aprilie 2012 a admis apelul declarat de reclamanta SC D. SRL Brăila, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea în pretenții, formulată de reclamanta SC D. SRL Brăila; a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 273.000 RON, cu titlu de daune interese, reprezentând contravaloarea unui buldoexcavator.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.I. SRL Brăila, prin care a solicitat admiterea recursului și pe fond respingerea acțiunii. Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept. Prin criticile invocate, recurenta a arătat că decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică. În mod corect, se susține că instanța de fond a apreciat că pârâta a fost în imposibilitate de a restitui bunul închiriat, în lipsa culpei pârâtei, care a subînchiriat utilajul în litigiu. Recurenta susține că reclamanta nu a administrat nici o probă din care să rezulte asigurarea pazei și securității utilajului. Invocă faptul că prevederile art. 5 din contract permiteau subînchirierea utilajului, măsurile de pază și securitate revenind societății subcontractante.

Apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 143 alin. (2) C. civ., instanța de apel în mod greșit a apreciat că nu a fost dovedită existența unei cauze de exonerare de răspundere pentru pieirea bunului în cursul locațiunii. Excepția de necompetență a instanțelor judecătorești invocată ca motiv de ordine publică, conform art. 306 C. proc. civ. nu subzistă. Dispozițiile legale incidente în această materie sunt prevăzute de art. 343 3 și 343 4 C. proc. civ. Art. 343 4 C. proc. civ. statuează că, în căzu! în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrată, pe care una din ele o invocă în instanța judecătorească, aceasta verificându-și competența reține procesul dacă pârâtul și-a formulat apărări în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

Prin urmare, chestiunea excluderii competenței instanțelor judecătorești în prezența unei convenții arbitrale trebuie examinată în corelare cu dispozițiile art. 343 4 C. proc. civ. și aceasta deoarece potrivit textului de lege, instanța judecătorească rămâne totuși competența să judece litigiu în cazurile enumerate expres și limitativ de art. 343 4 alin. (2) C. proc. civ. În cauza de față, părțile au convenit prin clauza înserată la cap. 9 din contractul de prestări servicii închiriere utilaje, ca soluționarea litigiilor să se facă de tribunalul arbitral, dar reclamanta a sesizat instanța judecătorească cu soluționarea litigiului, iar pârâta, la rândul său, și-a formulat apărări în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

Așa fiind, instanța judecătorească astfel sesizată, Tribunalul Brăila, a fost pe deplin competentă să soluționeze litigiul, deoarece părțile își păstrează dreptul de a se judeca în fața instanțelor de drept comun chiar în prezența unei convenții arbitrale. Altfel spus, în cauză, atât reclamanta cât și pârâta, prin conduita lor procesuală și-au manifestat expres voința de a fi judecate de instanțele statale. Invocarea de către pârâtă, pentru prima dată, în recurs, a convenției arbitrale, nu mai este posibilă față de dispozițiile legale susmenționate părțile stabilind prin manifestarea lor de voință jurisdicția care să le soluționeze diferendul, respectiv jurisdicția statală, renunțând astfel la convenția arbitrală convenită.

Înalta Curte, a luat în examinare excepția nulității cererii de recurs în raport de prevederile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., reținând următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În actuala reglementare, recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, care se exercită numai pentru motivele strict prevăzute de lege, art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., prin care se realizează un control judiciar al deciziei atacate, sub aspectul legalității acesteia, din perspectiva motivelor de nelegalitate mai sus arătate.

În speță, prin cererea de recurs, recurenta nu a formulat critici ce ar putea face o posibilă mcadrare a acestora într-unui din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) din același Cod. Or, simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel că, în raport de generalitatea criticilor formulate de recurentă cu privire la interpretarea unor probe, la invocarea unor prevederi din contractul încheiat între părți, fără a se formula critici privind interpretarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, și fără a se arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul excepției inadmisibilității apelului, Înalta Curte urmează să aplice sancțiunea nulității cererii de recurs, motivat de faptul că recurenta nu s-a conformat obligației prevăzută de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Așa fiind, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației prevăzută de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, Înalta Curte, urmează să aplice cererii de recurs sancțiunea nulității. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta SC V.I. SRL Brăila va fi obligată la cheltuieli de judecată în sumă de 1.500 RON către intimata SC D. SRL Brăila.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge motivul de ordine publică privind necompetența generală a instanțelor judecătorești ca nefondat. Constată nulitatea cererii de recurs declarată de pârâta SC V.I. SRL împotriva deciziei nr. 38/R din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel Galați, secția a ll-a civilă, maritimă și fluvială, în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. Obligă recurenta SC V.I. SRL Brăila la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC D. SRL Brăila. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2013.