ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 424/2016

Decizia nr. 424/2016

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6190 din 18 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA și SC C. SRL, ca neîntemeiată și s-a dispus obligarea reclamantei la 5.500 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC B. SA.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 9522/3/2011, reclamanta SC A. SRL, a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SA și SC C. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea acestora în solidar la plata contravalorii lipsei de folosință a două utilaje de construcții (un buldozer și un excavator) pe perioada 25 mai 2010 – 09 septembrie 2010, estimată provizoriu la suma de 100.001 RON.

S-a mai reținut că potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 mai 2010, societatea D. S.L. a vândut reclamantei trei echipamente: caterpilar și gondola, iar la data de 26 mai 2010 a fost emisă factura fiscală pentru utilaje.

S-a mai reținut că reclamanta nu a depus la dosar vreun înscris din care să rezulte data exactă la care utilajele au fost aduse în România, astfel încât, cel puțin față de data încheierii contractului de vânzare și a emiterii facturii fiscale, s-a apreciat a fi neîntemeiată pretenția acesteia în sensul că pârâtele ar datora vreo sumă de bani începând cu 25 mai 2010.

A mai reținut prima instanță că în cuprinsul adresei din 21 septembrie 2010, pârâta SC B. SA a arătat că a închiriat mai multe utilaje de la SC C. SRL în temeiul unui contract și având în vedere factura pro formă din 01 iulie 2010 emisă de reclamantă este dovedit faptul că între aceasta și a doua pârâtă au existat relații comerciale.

Astfel, s-a reținut că încă din luna ianuarie 2010, prin contract, SC B. SA a închiriat de la SC C. SRL, împreună cu personalul de deservire o serie de utilaje, iar la data de 01 iunie 2010, prin act adițional la contract a fost completată lista echipamentelor și cu un excavator XX, închiriat de asemenea cu personalul deservent al SC C. SRL. Prin procesul-verbal din 05 februarie 2010 un utilaj buldozer marca YY a fost înlocuit cu un buldozer marca ZZ.

Anterior încheierii actului adițional, SC B. SA a solicitat SC C. SRL să-i pună la dispoziție copiile cărții de identitate ale utilajelor închiriate și înscrisurile care atestă proprietatea sau dreptul de închiriere asupra acestora.

Din probele administrate s-a reținut că între reprezentanții celor două pârâte a existat o înțelegere în legătură cu închirierea utilajelor și pentru un anumit preț, în acest sens fiind emise și cele două facturi fiscale pe care, însă, SC C. SRL a refuzat să le achite.

Prin urmare, prima instanță a considerat că nu au fost întrunite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale, neexistând o faptă ilicită în sarcina nici uneia dintre pârâte.

Împotriva sentinței civile nr. 6190 din 18 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta SC A. SRL, iar prin decizia civilă nr. 374/2014 din 28 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

În argumentarea soluției pronunțate, s-a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ. pentru că nu a fost probată existența faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor proprietatea reclamantei de către cele două pârâte. Astfel, reclamanta a emis la datele de 01 iulie 2010 și 31 iulie 2010 două facturi pro forma în care s-a menționat motivul emiterii lor ca fiind „prestări servicii excavator XX, buldozer ZZ, șantier Petroșani".

S-a mai reținut că aceste facturi pro forma nu dovedesc prin ele însele încheierea unui contract de închiriere a utilajelor proprietatea reclamantei, însă au valoarea juridică a unei oferte de a contracta din partea reclamantei cu privire la încheierea unui asemenea contract.

Societățile intimate au negat săvârșirea de către acestea a vreunei fapte ilicite și au susținut atât la fond cât și în apel existența unor raporturi contractuale între societatea reclamantă și pârâta SC C. SRL, raporturi care, având o natură comercială, pot fi probate potrivit art. 46 C. com. cu orice mijloace de probă, inclusiv cu martori.

Din analiza declarațiilor martorilor audiați în cauză, s-a constatat că în mod întemeiat a reținut prima instanță că luarea în detenție în scopul folosirii utilajelor în cauză de către SC C. SRL s-a realizat în baza unei înțelegeri inițial verbale cu un delegat din partea SC A. SRL, iar emiterea ulterioară a facturilor pro forma de către reclamantă către intimata SC C. SRL s-a apreciat că dovedește existența unei asemenea înțelegeri verbale și reprezintă oferta de a contracta din partea reclamantei.

Executarea imediată de către intimata pârâtă SC C. SRL a înțelegerii verbale și a ofertei de a contracta emisă de reclamantă are ca efect, conform art. 36 C. com., încheierea contractului de închiriere a utilajelor în condițiile ofertei urmată de executarea acesteia.

Față de cele constatate s-a apreciat că în mod corect a considerat prima instanță că nu se poate reține în sarcina pârâtei SC C. SRL săvârșirea faptei ilicite constând în folosirea tară drept a utilajelor, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. de atragere a răspunderii civile delictuale a acesteia.

Totodată, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. nici pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte SC B. SA, nefiind îndeplinită, de asemenea, condiția existenței faptei ilicite. Aceasta a probat folosirea utilajelor respective în temeiul contractului de închiriere din 26 ianuarie 2010 încheiat cu SC C. SRL, contract completat prin actele adiționale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, iar prin decizia nr. 352 din 4 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul este fondat, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În motivarea acestei soluții, s-a reținut că factura pro forma, din punct de vedere contabil, nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile și serviciile achiziționate și nu este document nici de încasare și nici de plată.

S-a mai reținut că din punct de vedere juridic, factura pro forma are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia, având doar caracter informativ și nu obligatoriu pentru primitor și că exprimă doar intenția de tranzacționare, respectiv cea a vânzătorului de a livra și cea a cumpărătorului de a achiziționa mărfuri sau servicii.

Cât privește răspunderea civilă, art. 998 vechiul C. civ., aplicabil în cauză, consacră un principiu general, ce corespunde unor cerințe de echitate socială și securitate juridică, cei lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut și greșita aplicare de către instanța de apel a art. 1169 C. civ. și art. 1191 C. civ., în sensul că instanța a încălcat normele legale în privința probelor admisibile a dovedi existența contractului, în afara faptului că nu a identificat efectiv natura acestuia, spre a verifica dispozițiile aplicabile. În plus, a depășit înțelesul dat de părți neechivoc celor două facturi emise, anume de facturi pro formă, nicidecum de facturi fiscale consemnând obligații de plată născute deja dintr-un contract.

Cât privește proba testimonială, s-a reținut că nu era admisibilă potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. pentru a dovedi existența unui contract (ad probationem, nu ad validitatem).

De asemenea, în condițiile în care reclamanta susținea atragerea răspunderii generale (delictuală), iar pârâta invoca răspunderea specială (contractuală), făcând această propunere instanței, conform art. 1169 C. civ., proba trebuia să o facă numai cu înscrisuri potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ.

Mai mult, pe lângă faptul că nici natura contractului nu a fost stabilită, însăși pârâta prin întâmpinare a recunoscut că înțelegerea nu s-a materializat din cauza controverselor asupra prețului, element esențial al contractului.

S-a mai reținut că reclamanta nu critică existența unui contract între cele două pârâte, ci faptul că în mod nelegal, pe baza unor facturi pro forma și rară a se fi întâlnit acordul de voință al părților asupra unui element esențial al contractului - prețul, s-a reținut existența unui contract între reclamantă și pârâta SC C. SRL și continuând șirul deducțiilor logico-juridice greșite, instanța de apel a apreciat că acest „contract" între reclamantă și pârâta SC C. SRL poate să justifice legalitatea contractului de exploatare a utilajelor de către SC B. SA.

Apreciind că în speță, fără echivoc, ne regăsim pe tărâm delictual, întrucât reclamanta a investit instanța cu o cerere în răspundere civilă delictuală, administrând un probatoriu adecvat, în condițiile în care pârâtele nu s-au apărat pe calea unei cereri reconvenționale și nici nu au administrat un probatoriu legal, apt să demonstreze existența unei alte forme de răspundere civilă, s-a dispus casarea deciziei și judecarea pricinii în limitele învestirii.

Altfel spus, întrucât pricina a fost soluționată din perspectiva răspunderii civile contractuale, reclamanta învestind instanța cu o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, cu ignorarea principiului disponibilității, dar și cu aplicarea unor temeiuri de drept greșite la o situație de fapt pe deplin stabilită, s-a apreciat că singura soluție pe care o poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție și care respectă principiul dublului grad de jurisdicție este casarea cu trimitere spre rejudecare.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1070/2015 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 6190 din 18 octombrie 2013 Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată, a obligat în solidar pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 131.895 RON, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință și a sumei de 6.553 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de rejudecare a reținut că în cauză nu se poate reține existența unui contract între părți, astfel că se impune examinarea întrunirii în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, a reținut că fapta ilicită invocată în cauză este reprezentată de folosirea fără drept a bunurilor proprietatea reclamantei, respectiv utilajele buldozer ZZ și excavator XX.

Pârâta SC C. SRL a recunoscut, prin întâmpinare, că s-a folosit de cele două utilaje, prin încheierea unui contract de închiriere a acestora cu cealaltă pârâtă, dar a susținut că a existat acordul reclamantei în acest sens, or, față de cele statuate de instanța de control judiciar, în cauză nu s-a dovedit de către pârâtă existența unui astfel de acord.

Prin urmare, pârâta SC C. SRL a utilizat cele două utilaje fără a avea acordul proprietarului acestora, respectiv reclamanta în cauză iar în ce o privește pe pârâta SC B. SA, și aceasta a recunoscut că a utilizat cele două utilaje, dar a susținut că a încheiat în acest sens contractul de închiriere cu pârâta SC C. SRL. În condițiile în care aceasta din urmă nu avea un titlu valabil pentru a transmite folosința acestor bunuri, s-a apreciat că nici în ceea ce o privește pe pârâta SC B. SA nu se poate reține acest lucru.

În ce privește atitudinea subiectivă a celor două pârâte, în privința pârâtei SC C. SRL, s-a reținut că aceasta a închiriat utilajele cunoscând că reclamanta este proprietarul acestora iar referitor la cealaltă pârâtă, buna-credință a acesteia s-a apreciat că este exclusă, căci dovada contrarie s-a realizat prin existența adresei din 18 februarie 2010 emisă de aceasta, prin care a solicitat celeilalte pârâte să-i pună la dispoziție documentele din care rezultă dreptul acesteia de a oferi spre închiriere utilajele ce fac obiectul contractului de închiriere.

În condițiile în care această cerință nu s-a îndeplinit, iar înscrisurile de la dosar dovedesc o situație contrară, s-a apreciat că nu se poate reține că pârâta SC B. SA a utilizat cele două utilaje cu credința că acestea ar aparține celeilalte pârâte, prin urmare, s-a reținut vinovăția ambelor pârâte.

În ceea ce privește prejudiciul suferit de reclamantă, s-a reținut că acesta constă chiar în lipsa folosinței utilajelor pe perioada 25 mai 2010 – 09 septembrie 2010, evaluată de expertul desemnat la suma totală de 131.895 RON.

În ce privește taxa pe valoare adăugată, s-a constatat că aceasta nu reprezintă o componentă a prejudiciului suferit de reclamantă, căci aceasta nu este datorată decât asupra livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii, or obiectul prezentei cauze este reprezentat de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de fapta ilicită.

În concluzie, instanța de rejudecare a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale ale ambelor pârâte, potrivit art. 998 și 999 C. civ. și constatând că în mod greșit prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, a apreciat că trebuie admis apelul și schimbată în tot sentința apelată, în sensul obligării pârâtelor în solidar la plata sumei de 131.895 RON.

În continuare, s-a constatat că în mod întemeiat și legal a reținut prima instanță că, din analiza probatoriului administrat, rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ., sens în care nu a fost probată existența faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor proprietatea reclamantei de către cele două pârâte.

Astfel cum a reținut prima instanță, apelanta reclamantă a emis la datele de 01 iulie 2010 și 31 iulie 2010 două facturi pro forma în care s-a menționat motivul emiterii lor ca fiind „prestări servicii excavator XX, buldozer ZZ, șantier Petroșani", facturi care deși nu dovedesc prin ele însele încheierea unui contract de închiriere a utilajelor proprietatea reclamantei, au valoarea juridică a unei oferte de a contracta din partea reclamantei cu privire la încheierea unui asemenea contract.

Societățile pârâte au negat săvârșirea de către acestea a vreunei fapte ilicite și au susținut atât la fond cât și în apel existența unor raporturi contractuale între societatea reclamantă și pârâta SC C. SRL, raporturi care, având o natură comercială, pot fi probate potrivit art. 46 C. com. cu orice mijloace de probă, inclusiv cu martori.

Din analiza declarațiilor martorilor audiați în cauză, s-a constatat că în mod întemeiat a reținut prima instanță că luarea în detenție în scopul folosirii utilajelor în cauză de către SC C. SRL s-a realizat în baza unei înțelegeri inițial verbale cu un delegat din partea SC A. SRL, iar emiterea ulterioară a facturilor pro forma de către reclamantă către intimata SC C. SRL dovedește existența unei asemenea înțelegeri verbale și reprezintă oferta de a contracta din partea reclamantei.

Executarea imediată de către pârâta SC C. SRL a înțelegerii verbale și a ofertei de a contracta emisă de reclamantă are ca efect, conform art. 36 C. com., încheierea contractului de închiriere a utilajelor în condițiile ofertei urmată de executarea acesteia.

Față de cele reținute, s-a apreciat că în mod corect a considerat prima instanță că nu se poate reține în sarcina pârâtei SC C. SRL săvârșirea faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. de atragere a răspunderii civile delictuale a acesteia.

Totodată, s-a constatat că în mod întemeiat și legal a reținut prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. nici pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei pârâte SC B. SA, nefiind îndeplinită, de asemenea, condiția existenței faptei ilicite. Aceasta a probat folosirea utilajelor respective în temeiul contractului de închiriere din 26 ianuarie 2010 încheiat cu SC C. SA, contract completat prin acte adiționale.

Având în vedere aceste considerente, s-a concluzionat că sentința atacată este temeinică și legală, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul va fi respins ca nefondat.

Împotriva deciziei sus-menționate, a declarat recurs pârâta SC B. SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea apelului reclamantei.

În argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este lovită de nulitate pentru nelegala citare a intimatei-pârâte SC C. SRL, care trebuia citată prin lichidator judiciar, potrivit dispozițiilor art. 87 pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, a susținut recurenta că potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, se impunea suspendarea de drept a acțiunii intimatei SC A. SRL.

În continuare, a arătat recurenta că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, având în vedere că în considerente s-a reținut, pe de o parte, că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale ale ambelor pârâte, iar pe de altă parte, s-a constatat că nu se poate reține în sarcina pârâtei SC C. SRL săvârșirea faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. Totodată, s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. nici pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei SC B. SA, nefiind îndeplinită, de asemenea, condiția existentei faptei ilicite.

Potrivit celor de mai sus, apreciază recurenta că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În continuare, a susținut recurenta ca decizia atacată este data cu aprecierea eronată a probelor administrate, având în vedere că potrivit contractului de închiriere din 26 ianuarie 2010, a închiriat de la pârâta SC C. SRL un număr de 11 utilaje de construcții împreună cu personalul de deservire, respectându-și în totalitate obligațiile contractuale.

A mai susținut recurenta că instanța, în al doilea ciclu procesual, fără să analizeze sau făcând o analiză superficială și eronată a probelor administrate, a reținut în mod greșit că buna-credință a acesteia este exclusă, având în vedere că prin adresa din 18 februarie 2010 i-a solicitat pârâtei SC C. SRL documentele cu privire la echipamentele închiriate, fiindu-i comunicate și cele două facturi, ambele emise de SC A. SRL, fapt care i-a format convingerea că acestea aparțin celeilalte părți contractante SC C. SRL.

S-a mai susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., având în vedere că nu a fost probată existența faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor proprietatea reclamantei.

În continuare, după ce a reiterat starea de fapt, recurenta a susținut, în esență, că nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, motiv pentru care solicită admiterea recursului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă SC A. SRL a solicitat, în principal, respingerea recursului și menținerea deciziei recurate și în subsidiar, în cazul admiterii recursului pentru motive care privesc procedura de citare a intimatei SC C. SRL, rejudecarea și admiterea apelului său.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Motivarea străină de natura pricinii se regăsește într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în vedere de instanță în considerentele acesteia nu au legătură cu soluția și nu sunt de natură să o susțină.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de nelegalitate potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile pârtilor sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile pârtilor, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască argumentele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea și temeinicia acesteia.

În speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta cuprinde argumente contradictorii ce nu vin în sprijinul soluției pronunțate, criticile recurentei încadrându-se astfel, în cea de-a doua ipoteză avută în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.

Astfel, pe de o parte instanța de rejudecare reține că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale ale ambelor pârâte, cu consecința admiterii apelului, iar pe de altă parte, menționează că „în mod întemeiat și legal a reținut prima instanță că, din analiza probatoriului administrat, rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ." și concluzionează că apelul va fi respins ca nefondat.

Procedând în acest fel, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar maniera evident contradictorie a considerentelor face practic imposibil de realizat misiunea instanței de recurs de a cenzura hotărârea atacată.

Contradictorialitatea motivării deciziei recurate, ce impune casarea acesteia, în baza art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., este de natură a nu mai face necesară examinarea hotărârii din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din același cod.

În raport de aspectele anterior menționate, constatând că soluția adoptată de instanța de apel este motivată contradictoriu în raport de criticile formulate prin memoriul de apel, în baza art. 304 pct. 7, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 1070/2015 din 22 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu respectarea dispozițiilor legale menționate.

Totodată, curtea urmează a aprecia asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, în raport de faptul că așa cum a arătat recurenta prin memoriul de recurs și cum rezultă din înscrisul aflat Ia dosarul de recurs, prin hotărârea nr. 1693/2013 din 19 decembrie 2013 a Tribunalului Hunedoara, s-a dispus intrarea în faliment a debitoarei SC C. SRL.

În ceea ce privește critica referitoare la nelegala citare de către instanța de apel a intimatei SC C. SRL, se constată a fi nefondată, pe de o parte, deoarece cea îndreptățită a invoca o eventuală neregularitate procedurală referitoare la citare este chiar partea vătămată prin neefectuarea actului iar pe de altă parte, nu poate fi imputată instanței această neregulă deoarece niciuna dintre părți nu a încunoștințat instanța despre modificările intervenite în situația juridică a intimatei.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 1070/2015 din 22 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 1070/2015 din 22 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2016.