ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1929/2018

Ședința publică din data de 16 mai 2018

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6190/18.10.2013, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L. și a dispus obligarea reclamantei la 5.500 RON cheltuieli de judecată către pârâta S.C. B. S.A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând schimbarea ei în tot, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și obligarea pârâtelor S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.A., în temeiul răspunderii civile delictuale la plata lipsei de folosință a celor două utilaje de construcții pe perioada 25.05.2010 - 09.09.2010, în cuantumul reieșit din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Prin decizia civilă nr. 374 din 28.05.2014, Curtea de Apel a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă.

Prin decizia nr. 352 din 04.02.2015, Înalta Curtea de Casație și Justiție a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În motivarea deciziei de casare s-au reținut că factura pro forma, din punct de vedere contabil, nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile și serviciile achiziționate. Transmiterea unei facturi pro forma se face numai de un vânzător și numai către un potențial cumpărător, și poate avea caracterul de "invitație", de "ofertă", de "propunere" de cumpărare, comunicând caracteristicile produselor, prețul acestora, condițiile de livrare, de achitare a contravalorii lor etc.

Cât privește încheierea unui contract, acesta nu se poate considera perfectat decât din momentul în care cererea și oferta s-au întâlnit, iar părțile și-au manifestat neechivoc acordul de voință. Oferta si acceptarea sunt manifestări de voință distincte.

Raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale într-o situație dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului. Distincția derivă, deci, nu din noțiunea de culpă care, corespunzând caracterului ilicit al unui fapt, este identică, unică cu sine însăși, ci din originea obligațiunii care a fost încălcată, respectiv o obligație generală de prudență și diligentă de a nu prejudicia sau o obligație stipulată într-un contract preexistent.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut și greșita aplicare de către instanța de apel a art. 1169 C. civ. și art. 1191 C. civ. observând că instanța a încălcat normele legale în privința probelor admisibile a dovedi existența contractului, în afara faptului că nu a identificat efectiv natura acestuia, spre a verifica dispozițiile aplicabile. În plus, a depășit înțelesul dat de părți neechivoc celor două facturi emise, anume de facturi pro forma, nicidecum de facturi fiscale consemnând obligații de plată născute deja dintr-un contract.

Cât privește proba testimonială, ea nu era admisibilă potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. pentru a dovedi existența unui contract (ad probationem, nu ad validitatem).

De asemenea, în condițiile în care reclamanta susținea atragerea răspunderii generale (delictuală), iar pârâta invoca răspunderea specială (contractuală), făcând această propunere instanței, conform art. 1169 C. civ., proba trebuia să o facă numai cu înscrisuri potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ.

Mai mult, pe lângă faptul că nici natura contractului nu a fost stabilită, însăși pârâta prin întâmpinare a recunoscut că înțelegerea nu s-a materializat din cauza controverselor asupra prețului, element esențial al contractului.

Reclamanta nu critică existența unui contract între cele două pârâte, ci faptul că în mod nelegal, pe baza unor facturi pro forma și fără a se fi întâlnit acordul de voință al părților asupra unui element esențial al contractului - prețul, s-a reținut existența unui contract între reclamantă și pârâta S.C. C. S.R.L.. Continuând șirul deducțiilor logico-juridice greșite, instanța de apel a apreciat că acest "contract" între reclamantă și pârâta S.C. C. S.R.L. poate să justifice legalitatea contratului de exploatare a utilajelor de către S.C. B. S.A.. În aceste condiții, a reține într-o singură frază incidența răspunderii contractuale determină o soluție profund nelegală a instanței de apel, care lasă neocrotit dreptul de proprietate al reclamantei sub aspectul atributelor usus și fructus.

Apreciind că, în speță, reclamanta a investit instanța cu o cerere în răspundere civilă delictuală, administrând un probatoriu adecvat, în condițiile în care pârâtele nu s-au apărat pe calea unei cereri reconvenționale și nici nu au administrat un probatoriu legal, apt să demonstreze existența unei alte forme de răspundere civilă, a reținut Înalta Curte că se impune casarea deciziei și judecarea pricinii în limitele învestirii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, cu numărul x/2011*.

Prin decizia civilă nr. 1070/22.06.2015, Curtea de Apel București a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, a admis în parte cererea precizată și a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 131895 RON, cu titlul de contravaloare lipsă de folosință, și a sumei de 6553 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 424/01.03.2016, Înalta Curtea de Casație și Justiție a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, atât în sensul îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, cât și în sensul neîndeplinirii acestora.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, cu numărul x/2011**.

La termenul din 20.12.2017, Curtea a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei S.C. C. S.R.L., pentru motivele expuse în încheierea de ședință de la acel termen.

Prin decizia civilă nr. 292A/2018 din 14 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., cu sediul social în București, str. x, și cu sediu ales la SCA D., în București str. x, împotriva sentinței civile nr. 6190 din 18.10.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata C. S.R.L. cu sediul în Petrosani, Județ Hunedoara, ca fiind introdus în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință. A fost respins apelul formulat apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 6190 din 18.10.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu în contradictoriu cu intimata B. S.A. (x, CUI x) cu sediul social în București, Calea x, cu sediul ales la Cabinet Avocat E. în Râmnicu Vâlcea str. x, județ Vâlcea, ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei B. S.A. 17147 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că în ceea ce privește pe intimata C., față de soluția admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a acesteia la un termen anterior, se impune respingerea apelului formulat în contradictoriu cu această intimată ca fiind introdus în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință.

În ceea ce privește apelul formulat în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A., s-a reținut că acesta este nefondat.

Astfel cum s-a stabilit în mod irevocabil în cuprinsul primei decizii de casare, raporturile din prezenta speță pot fi examinate pe temeiul răspunderii delictuale, instanța supremă reținând că în speță nu s-a încheiat vreun contract care să determine incidența unei răspunderi contractuale, de natură a o exclude pe cea delictuală afirmată de apelanta-reclamantă.

Prin urmare, se impune a se examina dacă din probele administrate rezultă îndeplinirea condițiilor acestei forme de răspundere.

În aplicarea art. 998-999 din vechiul C. civ., ce guvernează raporturile juridice din prezenta cauză față de data faptelor invocate (anul 2010), pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală se impune a fi examinată îndeplinirea a patru condiții: existența unei fapte ilicite a pârâtului, existența culpei acestuia în săvârșirea faptei, existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului și, în fine, a unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Cele patru condiții trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia dintre ele împiedicând admiterea acțiunii în răspundere delictuală. De asemenea, în situația pluralității de pârâți, se impune precizarea că este necesar a se examina condițiile răspunderii prin raportare la fiecare dintre aceștia.

În speță, Curtea a constatat că, în ceea ce o privește pe pârâta B. S.A., nu se poate reține o culpă în săvârșirea faptei de folosire a celor două utilaje proprietatea reclamantei întrucât din probele administrate rezultă că a folosit utilajele în temeiul unui contract de închiriere cu pârâta C. S.R.L.. Contractul, încheiat în 26.01.2010, privea un număr de 11 utilaje cu privire la care pârâta B. a depus diligentele necesare pentru a se asigura că societatea C. este titulara unui drept asupra acestora; prin adresa din 18.02.2010 ea a solicitat cocontractantului său să îi pună la dispoziție documentele din care rezulta dreptul acesteia de a oferi utilajele spre închiriere.

Curtea a constatat că, la momentul emiterii acestei adrese, niciunul dintre cele două utilaje ce formează obiectul cauzei nu formau obiectul contractului de închiriere, din probele administrate rezultând că acestea au fost achiziționate abia în luna mai 2010.

Prin urmare, la momentul emiterii adresei din luna februarie, C. S.R.L. nici nu ar fi putut face dovada vreunui drept asupra utilajelor în discuție, acest lucru fiind posibil doar ulterior achiziționării acestora.

Așa fiind, nu se poate reproșa pârâtei B., anterior acestui moment, lipsa de diligență în informarea asupra drepturilor cocontractantului său asupra utilajelor ce au format obiectul contractului.

În speță, nu s-a dovedit că, ulterior achiziționării utilajelor, pârâta B. ar fi emis o adresă similară, dar, astfel cum s-a afirmat de către această pârâtă, aspect necontestat, cocontractantul C. S.R.L. i-a prezentat cele două facturi proforma și i-a predat utilajele în discuție, acestea fiind folosite în mod efectiv începând cu luna iunie 2010, astfel cum rezultă din procesele-verbale depuse de B..

Curtea a constatat că cele două facturi proforma, unite cu posesia pârâtei C. asupra celor două bunuri mobile, erau suficiente pentru a crea aparența existentei unui drept în favoarea cocontractantului, neputându-se reproșa B. lipsa unor diligențe suplimentare în ceea ce privește situația juridică a celor două utilaje. Curtea a avut în vedere, în aprecierea sa, și amploarea contractului de închiriere utilaje, numărul mare al acestora și desfășurarea fără alte incidente a relației contractuale dintre cele două pârâte, nefiind afirmat sau dovedit că, urmare a adresei din luna februarie, pârâta C. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația de a dovedi în mod convingător drepturile sale asupra celorlalte utilaje ce au format obiectul înțelegerii.

Astfel cum reclamanta însăși afirmă, abia la 15.09.2010 a adus pentru prima dată la cunoștința pârâtei B. situația utilajelor, astfel cum rezultă și din adresa aflată la dosarul de fond, depusă de reclamantă împreună cu cererea de chemare în judecată. Din probele administrate rezultă însă că, anterior acestui moment, începând cu 08.09.2010, cele două utilaje nu mai erau folosite de către B., fiind retrase de la punctele de lucru de către pârâta C..

Prin urmare, nu se poate reține în sarcina pârâtei B. vreo culpă, nici chiar în forma cea mai ușoară a acesteia, în sensul unei lipse de diligență, întrucât, față de circumstanțele de fapt ale speței, astfel cum acestea au fost probate, aceasta a realizat toate demersurile rezonabile pentru a se asigura că utilajele a căror folosință a dobândit-o prin contractul cu pârâta C. erau deținute de aceasta în mod legal, iar folosința utilajelor nu a continuat nici un moment după data la care B. a luat cunoștință despre situația reală a utilajelor.

Curtea a subliniat că solidaritatea legală a debitorilor în raporturile juridice născute în temeiul răspunderii delictuale nu înlătura obligația probării elementelor răspunderii, inclusiv a culpei, în persoana fiecăruia dintre aceștia. Or, în speță, eventualele probe în sensul culpei pârâtei C., precum declarația martorului audiat la fond, nu ar fi putut fi valorificate decât împotriva acestei pârâte, în măsura în care admiterea unei excepții procesuale nu ar fi făcut imposibil acest lucru. Niciuna dintre probele administrate de apelanta-pârâtă nu dovedește culpa pârâtei B..

Prin urmare, nefiind îndeplinită una dintre condițiile răspunderii, s-a constatat că soluția de respingere a acțiunii pronunțată prin sentința apelată este corectă, impunându-se respingerea apelului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sens în care se arată că prin raportare la starea de fapt, instanța de apel a aplicat efectiv în desconsiderarea normei juridice legale condițiile răspunderii civile delictuale, mai precis întrunirea cerinței vinovăției pârătei apreciind că acesteia îi lipsește și cea mai mică culpă, suficientă pentru a fi obligată la repararea prejudiciului suferit.

Arată recurenta că este evidentă aplicarea nelegală și netemeinică a prevederilor art. 998-999 și a art. 1 din Protocolul 1 al CEDO raportat la starea de fapt și concluzia că nu este întrunită cerința culpei celei mai ușoare în săvârșirea faptei constând în beneficierea de cele 2 utilaje pe șantierul propriu.

Înalta Curte, analizând criticile formulate prin cererea de recurs și dat fiind că susținerile recurentei din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu constată incidența dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Conform art. 306 alin. (1) si (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. conduce la nulitatea recursului.

În cauza, chiar dacă recurenta a invocat explicit dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că susținerile formulate nu se încadrează în acest caz și nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situații prevăzute de art. 304, care atrag modificarea ori casarea deciziei de apel.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. statuează:

"când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Recurenta face o expunere a situației de fapt, aspectele invocate neputând fi considerate drept critici încadrabile în dispozițiile articolului enunțat, în esență acestea vizând faptul că instanța de apel nu a reținut culpa pârâtei în săvârșirea faptei.

Înalta Curte reține că aprecierea asupra existenței culpei presupune analiza probelor care au stat la baza stabilirii situației de fapt reținute de instanța de apel, ceea ce nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. (2) al aceluiași articol, respectiv când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanța de recurs.

În aceste condiții, având în vedere că susținerile recurentei din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și cum nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanțaă, operează sancțiunea nulității recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și în consecința Înalta Curte va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 292A/2018 din 14 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2018.