ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 374/2025

Ședința publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea depusă la Tribunalul Călărași la data de 13.02.2020 și înregistrată sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata sumei de 222.295 RON, reprezentând contravaloarea facturilor, scadent la 20.03.2019, în valoare de 12.000,00 RON, rest de achitat 2000 RON; x/24.03.2019-Ct. 13/16.01.2019, scadent la 07.04.2019, în valoare de 12.000 RON, neachitată; x/24.03.2019-Ct. l4/16.01.2019, scadent la 07.04.2019, în valoare de 21.000 RON, neachitată; x/26.03.2019-Ct. 18/28.01.2019, scadent la 09.04.2019, în valoare de 19.000 RON, rest de achitat 507.00 RON; x/07.05.2019-CU0/20.12.2018, scadent la 21.05.2019, în valoare de 10.000 RON, neachitată; x/07.05.2019-Ct. 16/18.01.2019, scadent la 21.05.2019, în valoare de 4.000 RON, neachitată; x/09.09.2019-Ct. 18/28.01.2019, scadent la 23.09.2019, în valoare de 172.788 RON, neachitată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1350 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 817/08.11.2023, Tribunalul Călărași a admis în parte cererea reclamantei A. S.R.L., astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L. a următoarelor sume: 2.000 RON reprezentând contravaloare factura seria x/16.03.2019 la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi întârziere de la data scadenței: 20.03.2019 până la data plății efective; 507 RON reprezentând contravaloare factura seria x/26.03.2019 la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi întârziere de la data scadenței: 09.04.2019 până la data plății efective; 10.000 RON reprezentând contravaloare factura seria x/07.05.2019 la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi întârziere de la data scadenței: 21.05.2019 până la data plății efective; 3.705 RON reprezentând contravaloare factura seria x/07.05.2019 la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi întârziere de la data scadenței: 21.05.2019 până la data plății efective; 145.200 RON reprezentând contravaloare factura seria x/09.09.2019 la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi întârziere de la data scadenței: 23.09.2019 până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 817/08.11.2023, pronunțate de Tribunalul Călărași, au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 723A/2024 din 25.04.2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 817/08.11.2023, pronunțate de Tribunalul Călărași, secția Civilă.

Totodată, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 817/08.11.2023, pronunțate de Tribunalul Călărași, secția Civilă, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere și a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 14.776 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta B. S.R.L. au formulat recurs.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului, și, reținând cauza spre rejudecare să fie obligată pârâta, atât la plata debitului principal, inclusiv valoarea TVA, cât și la plata penalităților de întârziere.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că, în opinia sa, atât instanța fondului, cât și instanța de apel, au interpretat greșit normele incidente în prezenta speță și actele dosarului, cu privire la două dintre facturile emise de către recurenta-reclamanta, respectiv: factura seria x/09.09.2019, emisă în baza contractului nr. x/28.02.2019, în cuantum de 172.788 RON și factura seria x nr. x/07.05.2019, emisă în baza contractului nr. x/18.01.2019.

Atât instanța fondului, cât și cea de apel, au apreciat în mod greșit normele incidente în speță și probele din dosar și au obligat astfel intimata-pârâtă la plata unor sume reprezentând contravaloarea facturilor sus-menționate, însă, într-un cuantum inferior valorii totale cuprinse în facturile respective. În primul caz, s-a argumentat eronat că suma de 172.788 RON, corespunzătoare facturii seria x/09.09.2019, ar depăși valoarea contractului; iar în cel de al doilea caz, acordarea unui cuantum inferior corespunzător facturii seria x nr. x de 3.705 RON față de cel de 4.000 RON din factură, nu a fost argumentat in niciun fel.

Cu privire la micșorarea totalului general al facturii seria x nr. x/09.09.2019 nu există niciun temei juridic pentru obligarea la plata unei sume mai mici decât totalul general al facturii, raportat la tot materialul probator referitor la contractul respectiv, din care reiese că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, aspect reținut de ambele instanțe devolutive.

Referitor la totalul general de 172.788 RON din cuprinsul facturii seria x/09.09.2019, diferența de 27.588 RON, față de valoarea contractului de 164.200 RON, este dată de adăugarea TVA-ului în cuantumul legal de 19%, aspect evidențiat în factura respectivă, fiind îndeplinite toate condițiile de formă și de fond.

Raționamentul instanței privind plata TVA reprezintă o interpretare eronată și trunchiată a normelor legale incidente în speță, recurenta-reclamantă subliniind că, așa cum a învederat, atât primei instanțe, cât și în apel, nu se putea factura în mod legal fără adăugarea TVA-ului, înregistrarea sa în scopuri de TVA având loc la data de 01.08.2019. Or, de vreme ce recurenta-reclamanta a fost obligată ea însăși să factureze în acest mod, la fel și cumpărătorul trebuia să achite diferența de TVA.

În privința cererii de acordare a penalităților de întârziere, în temeiul aceluiași contract, fiind vorba de aceleași probe, acte, temeiuri de drept și susțineri juridice, recurenta-reclamantă a susținut, în sinteză, că aceasta nu poate fi calificată ca o cerere modificatoare pentru a fi aplicabile prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., cum, în mod greșit, a interpretat instanța de apel, în opinia recurentei-reclamante fiind incidente prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că decizia recurată a fost emisă cu aprecierea eronată a probelor și actelor din dosar, respectiv cu aplicarea greșită a normelor legale incidente.

În final, recurenta-reclamantă a apreciat că, în speță, cuantumul onorariului de avocat al intimatei-pârâte, încuviințat de către instanța de apel, este disproporționat raportat la complexitatea redusă a litigiului și la faptul că apelul a fost soluționat la un singur termen de judecată, motiv pentru care înțelege să solicite diminuarea acestuia, evidențiind, în acest sens dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate cu privire la respingerea apelului său și, în consecință, respingerea acțiunii în pretenții formulată de către A. S.R.L., respectiv trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel; a solicitat și cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs s-au susținut, în esență, următoarele:

Raportat la motivul de respingere al apelului ce privea respingerea pretențiilor formulate de către A. S.R.L., instanța de apel a avut în vedere, în mod eronat, procesul-verbal de predare-primire documente încheiat la data de 12.03.2019 (în temeiul contractului nr. x/28.01.2019), acesta fiind și motivul respingerii expertizei solicitate în fața instanței de apel.

Instanța dintr-o eroare a calificat acest proces-verbal de predare-primire documentație drept un veritabil proces-verbal de recepție ce atesta îndeplinirea obligațiilor conform contractului încheiat între părți, în realitate acesta atestă doar predarea primirea documentațiilor aferente, urmând, ulterior verificării din punct de vedere calitativ și cantitativ, să fie încheiat un proces-verbal de recepție, așa cum prevede contractul.

Amintind dispozițiile art. 12 din contract - "Recepție si verificări", recurenta-pârâtă a arătat că procesul-verbal menționat de instanță se referă la predarea și primirea documentației, nu la recepția conform art. 12 - verificarea, mai precis -, care se efectua după predarea și primirea documentației, în acest sens fiind încheiate ulterior procesele-verbale de recepție.

Astfel, în baza art. 12 au fost încheiate Procesele-verbale de recepție cantitativă și calitativă nr. x din 28.06.2019, nr. 2 din 28.06.2019 și nr. 3 din 28.06.2019, care au respins recepția.

In conformitate cu Hotărârea nr. 273 din 14 iunie 1994 pentru aprobarea Regulamentului privind recepția construcțiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 193 din 28 iulie 1994, actualizată la zi, recepția lucrărilor/serviciilor se face în baza procesului-verbal de recepție, nu prin proces-verbal de predare-primire documentație așa cum a motivat instanța de apel, evidențiindu-se în acest context prevederile art. 11 din acest regulament.

De asemenea, potrivit Ordinului nr. 2634/2015 din 5 noiembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 910 din 9 decembrie 2015, respectiv Ordinului nr. 47 din 11 mai 2018, publicat în Monitorul Oficial nr. 458 din 4 iunie 2018, plata lucrărilor/serviciilor se face condițonat de recepționarea lor prin procesul-verbal de recepție, nu de procesul-verbal de predare-primire, ce atestă faptul că s-a predat o documentație care urmează a fi verificată și recepționată, subliniind recurenta-pârâtă că prezența intimatei nu era obligatorie la efectuarea recepției conform prevederilor arătate.

Redând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și făcând referire la art. 425 din același cod, recurenta-pârâtă a solicitat instanței de recurs să constate că hotărârea curții de apel cuprinde motive contradictorii și eronate, respectiv a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, soluția pronunțată nu este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate, susținând recurenta că se poate reține existența unor contradicții dar și o motivare străină de natura pricinii.

Obligația impusă instanțelor ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o modalitate care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează, este îndeplinită dacă în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare și interpretare este explicată în cuprinsul hotărârii - care lipsesc din decizia recurată -, sau dacă instanța analizează cu rigoare instituția juridică de drept material, - în cazul de față pretențiile izvorâte din contracte -, în baza căreia se pronunță asupra raportului juridic litigios din dosar, în speță, în mod eronat, constatându-se că prin procesele-verbale de predare primire documentație recurenta-pârâtă a recunoscut îndeplinirea obligațiilor intimatei.

Recurenta-reclamantă a transmis întâmpinare prin care a arătat că nu pot fi circumscrise motivelor de casare criticile invocate de societatea pârâtă, iar, ulterior, a depus o "cerere precizatoare".

În ședința publică din 25 februarie 2025, avocatul recurentei-reclamante a susținut, în esență, că nu invocă excepția nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă, iar, față de această precizare, instanța, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. și a acordat cuvântul atât asupra acestei excepții, cât și asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., reținând cauza în pronunțare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului pârâtei B. S.R.L., invocată de instanță, din oficiu, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul acesteia, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în dezbatere chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, susținerile expuse în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurenta-pârâtă în argumentarea acestor motive de casare se limitează să procedeze la prezentarea stării de fapt reținute, neînțelegând să indice, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării deciziei pronunțate, nici în ce măsură există motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, respectiv în ce modalitate au fost încălcate normele de drept material.

Recurenta-pârâtă aduce în dezbatere chestiuni legate de faptul că instanța de apel a avut în vedere, în mod eronat, procesul-verbal de predare-primire documente încheiat la data de 12.03.2019 (în temeiul contractului nr. x/28.01.2019), susținând, în esență, că soluția pronunțată nu este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate.

Prin criticile formulate se face trimitere la prevederile contractuale, la modalitatea de efectuare a recepției, la faptul că recepția trebuia să se realizeze în baza unui proces-verbal de recepție și nu în baza unui proces-verbal de predare-primire documentație, precum și la împrejurarea că, în baza art. 12 din contract, au fost încheiate Procesele-verbale de recepție cantitativă și calitativă nr. x din 28.06.2019, nr. 2 din 28.06.2019 și nr. 3 din 28.06.2019, care au respins recepția.

Or, toate aceste susțineri sunt chestiuni de netemeinicie care nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, se observă că recurenta-pârâtă expune aspecte care rezultă din înscrisurile cauzei, precum și modul de derulare a relațiilor dintre părți, așa cum le-a perceput aceasta, iar susținerile formulate trimit la o analiză greșită a probatoriului.

Argumentele prezentate în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise niciunuia din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece recurenta-pârâtă în susținerea motivelor de casare invocate tinde să solicite instanței de control judiciar să stabilească o nouă situație de fapt, așa cum o apreciază și o interpretează aceasta, respectiv să analizeze din nou probatoriile, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie.

În acest context, trebuie amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, acest tip de analiză fiind apanajul instanțelor devolutive.

Faptul că se aduc în discuție anumite acte normative (ex: Hotărârea nr. 273 din 14 iunie 1994 pentru aprobarea Regulamentului privind recepția construcțiilor, Ordinul nr. 2634/2015 din 5 noiembrie 2015 și Ordinul nr. 47 din 11 mai 2018), care prevăd, în opinia recurentei-pârâte, că recepția lucrărilor/serviciilor se face în baza procesului-verbal de recepție, nu prin proces-verbal de predare-primire documentație, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Se constată, de altfel, că se reiau apărări și susțineri care au fost învederate instanței de apel; or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de lege, care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinzând să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului și la stabilirea situației de fapt.

Ignorând aceste cerințe, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Așa fiind, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul pârâtei B. S.R.L.

În ceea ce privește recursul reclamantei A. S.R.L., Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge, ca nefondat, recursul acesteia, reținând următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește criticile reclamantei expuse în prima parte a memoriului de recurs, prin care s-a susținut, în sinteză, că, atât instanța fondului, cât și instanța de apel, au interpretat greșit normele incidente în prezenta speță și actele dosarului, cu privire la două dintre facturi, respectiv: factura seria x/09.09.2019, emisă în baza contractului nr. x/28.02.2019, în cuantum de 172.788 RON și factura seria x nr. x/07.05.2019, emisă în baza contractului nr. x/18.01.2019, Înalta Curte constată că argumentele recurentei cuprind semnificative referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la modul în care instanța a răspuns susținerilor sale, care nu coincide cu argumentele pe care le-a formulat, respectiv nemulțumirea referitoare la soluția pronunțată, la faptul că partea adversă a fost obligată la plata unei sume mai mici decât totalul general al facturii, raportat la tot materialul probator privind contractul respectiv, din care reiese, în opinia reclamantei, că aceasta și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

De altfel, în privința criticilor expuse în prima parte a recursului dedus judecății ne aflăm în fața unei duplicări a susținerilor din etapa procesuală anterioară, astfel că simpla reiterare a criticilor din cererea de apel, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză. Aceleași motive care vizează netemeinicia au fost deduse Curții de Apel București spre judecată și sunt acum readuse în discuție în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ignorarea instituției recursului, trecând peste evidența procedurală că instanța de casație nu poate fi, în mod legal, învestită cu soluționarea unor astfel de aspecte, întrucât nu ne aflăm înaintea celei de-a treia instanțe a fondului.

Susținerile recurentei din prima parte a recursului, subsumate de aceasta pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în justificarea acestora recurenta se raportează la modul de interpretare a probatoriului și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele, readucând, de altfel, în dezbatere aceleași argumente formulate în etapa procesuală anterioară.

Cu toate acestea, instanța supremă nu poate să nu evidențieze că, în speță, critica privind nemotivarea sumei de 295 RON, la care a făcut referire recurenta-reclamantă, nu corespunde realității, din considerentele deciziei atacate reieșind că au fost explicate motivele pentru care această critică formulată și în apel (reiterată în recurs), nu poate fi primită.

Observând conținutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deși a fost invocat doar motivul de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., există anumite critici de nelegalitate care pot fi analizate de instanța de recurs, prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", însă acestea sunt nefondate.

În acest sens, este vorba de criticile recurentei-reclamante prin care se susține că cererea de acordare a penalităților de întârziere nu poate fi calificată ca o cerere modificatoare pentru a fi aplicabile prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., cum, în mod greșit, a interpretat instanța de apel, în speță, fiind incidente prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât soluția de admitere a apelului pârâtei, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, este rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale de drept procesual.

Este adevărat că, în conformitate cu principiul disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părțile, temeiul juridic sau obiectul acesteia, cum este cazul în speță.

Art. 204 alin. (2) C. proc. civ. reglementează o altă formă a cererii adiționale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de dispozițiile alin. (1) și alin. (3) ale art. 204 din aceeași normă dispozitivă.

Astfel, potrivit dispoziției menționate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului și când se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.

Însă, din dispozițiile art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ. se observă că a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată și să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acțiunii sale, cu excepția situației reglementate de dispozițiile art. 204 alin. (3) din C. proc. civ.

Dispozițiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părților cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc și cu depășirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situație în care nu va interveni sancțiunea decăderii, iar instanța va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată; or, în speță nu sunt incidente aceste dispoziții, pârâta invocând expres, la același termen la care s-a solicitat modificarea cererii, respectiv în cadrul dezbaterilor de la ultimul termen de judecată, decăderea-dispozițiile art. 204 C. proc. civ., fără însă ca instanța de fond să se pronunțe asupra acestei chestiuni, așa cum a arătat instanța de apel.

Înalta Curte apreciază că o astfel de cerere este una prin care se solicită modificarea cererii de chemare în judecată și ea trebuie formulată cu respectarea condițiilor art. 204 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

Instanța de prim control judiciar, în mod legal, a reținut că cererea de plată a penalităților de întârziere este una distinctă de cea având ca obiect plata prețului contractelor, obligația de plată a prețului fiind diferită de obligația de plată a penalităților de întârziere, izvorul acestora regăsindu-se în clauze distincte ale contractelor încheiate între părți și, prin urmare, pentru a solicita aceste penalități, reclamanta trebuia să respecte dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care îi permiteau să facă acest lucru numai până la primul termen de judecată la care a fost legal citată, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pentru aceste considerente, instanța de apel, în mod corect, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere ca fiind tardiv formulată.

Așa fiind, critica recurentei-reclamante în privința penalităților de întârziere, încadrată de instanță în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată și urmează a fi respinsă.

Criticile recurentei-reclamante, prin care se susține că, în speță, cuantumul onorariului de avocat al intimatei-pârâte este disproporționat raportat la complexitatea redusă a litigiului și la faptul că apelul a fost soluționat la un singur termen de judecată, impunându-se diminuarea acestuia față de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vizează temeinicia deciziei atacate. Aceasta deoarece stabilirea caracterului disproporționat al cheltuielilor de judecată acordate presupune evaluarea anumitor criterii care intră în marja de apreciere a instanțelor devolutive.

De altfel, prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă cu privire la cheltuielile de judecată nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Așa fiind, recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 723A/2024 din 25.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Față de soluția pronunțată în cauză, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă nu se impun a fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 723A/2024 din 25.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 723A/2024 din 25.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2025.