ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2078/2024

Ședința publică din data de 08 octombrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă la data de 17 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu B., C. S.R.L. și D. S.R.L., a solicitat:

A solicitat cheltuieli de judecată reprezentate de taxa de timbru și onorariul de avocat.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Călărași, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 618 din 27 iulie 2023, Tribunalul Călărași, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. S.R.L. și D. S.R.L.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 87A din 26 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 618 din 27 iulie 2023, pronunțate de Tribunalul Călărași, secția civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 87A din 26 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 aprilie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 22 aprilie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., cuprinzând mențiunile privind numele, prenumele și domiciliul recurentului-reclamant, indicarea hotărârii atacate, semnătura avocatului F. (împuternicire avocațială la dosar); în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a constatat că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. raport de dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) raportate la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, sub sancțiunea anulării cererii.

II.1. Motivele de recurs:

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, cu obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut, sub un prim aspect, că fără a ține cont de situația de fapt indicată și detaliată la fond, în mod eronat instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., raportat la împrejurarea că abia în calea de atac ar fi fost prezentată fapta ilicită imputată pârâtelor C. S.R.L. și D. S.R.L..

În realitate, prin cererea de chemare în judecată a solicitat în mod explicit antrenarea răspunderii civile delictuale solidare a pârâților, arătând că în privința celor două pârâte sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) și (3) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului care stabilesc că toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului, prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor, răspunderea pentru conținutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale revenind, în condițiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale.

Totodată, a invocat dispozițiile art. 31 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora mijloacele de informare în masă, publice și private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice, în raport de care a susținut că înainte ca un material să fie făcut public, furnizorii de servicii media sunt obligați să verifice informațiile, neputând fi absolviți de răspundere pe considerentul că există un contract de prestări de servicii încheiat, prin care au obligația contractuală de a furniza materialele oferite de către beneficiar, cum se întâmplă în prezenta cauză.

Or, având în vedere că aceste aspecte au fost învederate în fața Tribunalului Călărași, rezultă că a precizat fapta ilicită a pârâților, respectiv, furnizarea informațiilor false fără respectarea obligației de verificare a acestora, însă instanța de fond nu a ținut cont de aceste precizări, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală, împrejurare în raport de care consideră că instanța devolutivă a reținut în mod eronat că, prin precizările făcute în cererea de apel, a schimbat cauza și obiectul cererii de chemare în judecată.

În consecință, recurentul solicită să se constate că decizia instanței de apel este la rândul său nelegală câtă vreme fapta ilicită imputată pârâtelor C. S.R.L. și D. S.R.L.. nu a fost analizată.

Sub un alt aspect, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, precum și dispozițiile art. 72, art. 73, art. 75, art. 252 C. civ., art. 30 din Constituția României, dispozițiile Legii nr. 8/1996, dar și art. 8 și art. 10 din C.E.D.O.

În esență, a solicitat să se constate că afirmațiile intimatului B. în legătură cu fapte grave, inclusiv de corupție, ce ar fi fost săvârșite de reclamant în calitate de manager al Spitalului Municipal Oltenița, nu sunt abstracte ci reprezintă acuzații grave, punctuale, de natură penală, la adresa sa.

Acuzațiile privind comiterea unor infracțiuni depășesc elementele unor simple judecăți de valoare, reprezentând afirmații concrete, denigratoare în legătură cu activitatea desfășurată de reclamant, motivarea deciziei atacate fiind lipsită de obiectivitate din această perspectivă.

Ușurința cu care au fost comunicate afirmațiile în cauză (acuzația privind comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu, luare de mită, delapidare etc, plagiat și toate celelalte acuzații prezentate în cererea de chemare în judecată) de către o persoană care are reprezentarea consecințelor juridice ale unei poziții publice nesusținute de suport real, depășesc limitele libertății de exprimare și aduc atingere dreptului la onoare/reputație, iar pe de alta parte denotă "concretizarea punctuală" a acuzațiilor și a autorului infracțiunilor reclamate.

Cu referire la afirmațiile pârâtului că s-au săvârșit infracțiuni cu ocazia desfășurări concursului pentru ocuparea funcției de manager, reclamantul fraudând acest concurs prin aceea că a copiat cuvânt cu cuvânt lucrarea de management a contracandidatului, recurentul a susținut că în mod greșit instanțele de fond au apreciat că, de vreme ce intimatul B. nu a folosit expres cuvântul "plagiat", nu s-ar putea reține că aceste afirmații ar aduce atingere dreptului la reputație/onoare și dreptului la demnitate.

Împrejurarea că intimatul B. nu a fi folosit expres cuvântul "plagiat" nu este de natură a înlătura caracterul denigrator al afirmațiilor sale, cu atât mai mult cu cât ideea transmisă cu privire la acest subiect este clară și orice cetățean care citește sau aude afirmațiile intimatului se duce cu gândul la plagiat.

Recurentul-reclamant a arătat că nu poate exista plagiat decât dacă acesta este constatat printr-o procedură ce se desfășoară sub egida Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, organism consultativ al Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice.

Prin urmare, lucrarea ce poate fi considerată a reprezenta un plagiat trebuie să aibă caracteristicile unei lucrări științifice, în sensul de lucrare de licență, masterat sau titlu științific de doctor, în speță, fiind aplicabile, printre altele, Legea nr. 1/2011 a educației naționale.

În opinia recurentului, împrejurarea că a invocat un text legal care a contrazis afirmațiile intimatului B. nu este de natură a conduce la concluzia că a recunoscut implicit lipsa de originalitate a lucrării sale, cum greșit rețin instanțele de fond.

Afirmațiile făcute de către intimatul B. au fost reluate în canalele de mass-media online, generând mii de vizualizări și distribuiri prin intermediul rețelelor de socializare și comentarii negative la adresa reclamantului, iar aceste împrejurări au fost apte și suficiente, prin ele însele, să-i lezeze demnitatea, onoarea, reputația și imaginea de care se bucură în mediul public și profesional, astfel fiind dovedită și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În acest sens, a arătat că afirmațiile denigratoare ale pârâtului B. au fost preluate în conținutul mai multor articole de către www.x.ro, cu titlul "Acuzații de plagiat la ocuparea postului de manager al Spitalului Municipal Oltenița", www.x.ro, cu titlul "Fraudă la ocuparea postului de manager al Spitalului Municipal Oltenița", www.x.ro, www.x.com, precum și răspândite pe rețelele de socializare sub denumiri precum "Pe hoții mărunți îi trimitem la închisoare, iar pe cei mari îi numim în funcții publice".

Recurentul a mai menționat că știrile care îl priveau și acuzațiile de plagiat, de furt din banii publici, etc. au fost masiv distribuite pe rețelele de socializare, afirmațiile denigratoare fiind vizualitate pe foarte multe grupuri și pagini de x, cu titlu exemplificativ enumerând: profilul x al "Grupului Parlamentar G. Camera Deputaților", profilul x al pârâtului, "H.", "I.", "J.", "Prietenii G. Oltenița", "Prieteni cărora le place C.", "Atitudinea din Călărași", "G. Luica", "G. Oltenița", "K.", "L.", "M.", "G. Organizația Județeană Călărași" etc.

În urma distribuirii masive a acuzațiilor făcute de către intimatul B. au apărut și comentariile publicului larg:

"Un găinar primește o pedeapsă de 2, 3, 5 ani, iar cei care delapidează statul Român cu milioane de euro, își iau suspendare..., Rușine... Felicitări D-le Deputat.", "F.F.F ADEVĂRAT", "Bravo. Pe ei.", "Într-o lume promiscuă, cei mai imorali exponenți ai societății îi judecă pe cei mai morali iar infractorii fac legile", "Un papagal", "FURĂCIUNE LA NIVEL NESIMȚIT! OAMENII NAU UNDE SĂ SE TRATEZE ȘI UNU FURĂ ÎN STIL BARBAR! LA PUȘCĂRIE!", etc.

Recurentul susține că toate acestea i-au afectat grav reputația și demnitatea, aspect ce reiese cu evidență din probele administrate în cauză.

De altfel, recurentul consideră că scopul afirmațiilor intimatului în spațiul public a fost acela de a-i aduce prejudicii de imagine, de a-l decredibiliza, atât în fața colegilor de la Spitalul Municipal Oltenița, al cărui manager era, cât și în fața tuturor celorlalți cetățeni, inclusiv în fața prietenilor și cunoștințelor sale, în încercarea de a-i știrbi demnitatea și reputația de care se bucura în spațiul public.

Recurentul solicită să se constate că au fost depășite limitele liberei exprimări, iar afirmarea și imputarea unor fapte false, de o gravitate deosebită, care se pretinde că ar avea legătură cu activitatea sa în funcția de manager al Spitalului Municipal Oltenița, lansate în spațiul public în scop denigrator și calomnios, îi încalcă dreptul la demnitate, onoare, viața particulară, precum și dreptul la imagine.

Intimatul B. nu a exprimat un simplu punct de vedere cu privire la o anumită situație, ci a "informat" publicul în legătură cu fapte grave, inclusiv de corupție, ce ar fi fost săvârșite de recurent, în calitatea sa de manager al Spitalului Municipal Oltenița.

Opinia constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu nivelul de protecție de care beneficiază diferite tipuri de discursuri printre care și cele politice, trebuie raportat la situația concretă de față, unde afirmațiile făcute de către B. nu reprezintă o exprimare a unui anumit punct de vedere în dezbaterea unui subiect de interes public și nici nu sunt de natură a releva o opinie cu caracter politic, ci reprezintă acuzații grave, de natură penală, la adresa recurentului.

Tot potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a supune dezbaterii publice din partea celorlalți cetățeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăți de valoare cu o bază factuală suficientă, care nu există în prezenta cauză, aspect ce se desprinde și din considerentele reținute de către instanța de apel.

Recurentul a solicitat să se constate că decizia instanței de apel cuprinde considerente contradictorii de vreme ce, pe de o parte, reține că "pârâtul face afirmații cu un anumit grad de generalitate", pentru ca ulterior să arate că "pârâtul explică în ce constau infracțiunile ce s-au săvârșit, de exemplu, susține că reclamantul ar fi copiat cuvânt cu cuvânt lucrarea contracandidatului, respectiv a martorei N.".

Or, împrejurarea că intimatul a afirmat în concret ce infracțiune a săvârșit recurentul nu reprezintă în niciun caz o afirmație făcută în termeni generali, din contră indică o acuzație concretă, punctuală, precum și persoana care a săvârșit-o și modalitatea de săvârșire.

Mai mult decât atât, reținând trunchiat faptele și afirmațiile intimatului B., instanța de apel a ajuns la concluzia eronată că prin modalitatea de exprimare, mimica și cuvintele folosite nu au fost depășite limitele art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că nu ar fi fost comunicate afirmații punctuale despre săvârșirea unor infracțiuni grave.

Astfel, afirmațiile făcute cu referire la factura din 02 martie 2015 în cuantum de 35.943,38 RON, în sensul:

"însușiți banii de băieți", respectiv, "probabil de aceea îi trimite în privat, că trebuie să aibă El bani de unde să fure" nu pot fi apreciate ca fiind făcute în termeni generali.

Tot în mod contradictoriu și aplicând în mod greșit dispozițiile legale de drept substanțial, instanța de apel a menționat că "nu îmbrățișează opinia tribunalului potrivit cu care nu s-ar fi dovedit că mai multe persoane ar fi avut posibilitatea să acceseze respectivele emisiuni, o astfel de abordare fiind una formală și care nu ține cont de natura și impactul canalelor de mass-media, deși recurentul a indicat o serie de site-uri online care au preluat și comentat afirmațiile intimatului B.".

În ciuda acestor aserțiuni, instanța ajunge la concluzia absurdă că acestea nu conduc la o altă soluție pentru că numărul celor care au accesat și comentat afirmațiile nu este relevant în cauză, iar afirmațiile intimatului nu depășesc limita impusă de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu se impută acestuia faptul că aceste comentarii ale ziariștilor sau cititorilor.

Recurentul solicită să se constate că intimatul nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul afirmațiilor sale, respectiv vreun cont bancar, extrase de cont sau tranzacții financiare din care să rezulte în mod direct sau chiar indirect că ar fi beneficiat din punct de vedere financiar sau în orice alt mod prin exercitarea funcției de manager al Spitalului Municipal Oltenița, ceea ce conduce la concluzia că acuzațiile pe care i le-a adus, de săvârșire a unor fapte ilicite, precum abuzul în serviciu, corupție, luare de mită, delapidare, etc., depășesc limitele dreptului la libera exprimare în mod abuziv.

Referirea la persoane determinate, cu menționarea numelor și funcțiilor acestora, implică pentru pârât obligația de a furniza o bază factuală a afirmațiilor sale precum și obligația de a acționa cu bună credință, or, în cauză este evident că aceste obligații au fost încălcate, intimatul acționând cu intenția de a ofensa, de a-l denigra și de a-l supune pe reclamant oprobiului public.

Așadar, recurentul-reclamant consideră că intimatul și-a exercitat dreptul la liberă exprimare cu rea-credință, în mod excesiv și nerezonabil, iar afirmațiile denigratoare făcute la adresa sa sunt apte, prin ele însele, să-i afecteze onoarea și reputația. Afirmațiile referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenta oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Deși intimatul B. a mai fost obligat de către instanțele judecătorești să plătească daune morale de 5.000 euro, respectiv 25.000 de RON, la care se adaugă și cheltuieli de judecată într-un cuantum foarte ridicat, acesta continuă să săvârșească astfel de fapte ilicite, ceea ce denotă o atitudine de indiferență față de dispozițiile legale, o desconsiderare a principiilor ce guvernează legislația în domeniu, gradul de pericol social al faptei fiind unul ridicat.

Nu în ultimul rând, a reiterat faptul că pe lângă denaturarea sensului noțiunii de declarație politică, intimatul a mai făcut o afirmație care nu corespunde realității, ignorată de către ambele instanțe: În acest sens, a arătat că apariția intimatului pe postul de televiziune s-a realizat în data de 27 mai 2021, respectiv în data de 28 mai 2021, iar "declarația politică", astfel denumită de către acesta, a fost susținută abia în data de 09 iunie 2021, deci nu anterior apariției pe postul de televiziune, cum a susținut intimatul, ci ulterior acestui moment. Mai mult decât atât, contrar apărărilor intimatului, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către recurent, rezultă că audiențele la Cabinetul Parlamentar din municipiul Oltenița, la care a participat doamna Dr. N. (n.n. contracandidatul la concursul pentru ocuparea funcției de manager al Spitalului Municipal Oltenița), au avut loc în data de 4 iunie 2021. Aceste împrejurări sunt dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, ignorate însă de către prima instanță a fondului.

A mai susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că, faptul că prima intervenție a avut loc pe 27 mai 2027 nu este de natură a determina o altă soluție având în vedere că nu se bazează pe imunitatea dată de dispozițiile Legii nr. 96/2006, ci pe constatarea instanței de apel că în urma testului de proporționalitate nu se poate reține depășirea limitelor conferite de dreptul la liberă exprimare.

În consecință, recurentul solicită să se constate că instanța de apel nu a analizat și aplicat în mod corect dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cele prevăzute de art. 72, art. 73, art. 75, art. 252 C. civ., art. 30 din Constituția României, precum și cele ale Legii nr. 8/1996, dar și art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, analizând speța strict prin raportare la concursul dintre art. 8 și art. 10 din Convenție, decizia atacată necuprinzând nici motivele de respingere prin raportare la dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ.

Totodată, a precizat că decizia recurată cuprinde inclusiv considerente contradictorii ce nu țin seama de situația faptică din prezenta speță sau de materialul probator administrat.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată la data de 24 mai 2024, prin poștă, în termen legal, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la primul aspect criticat de către partea adversă, a arătat că instanța de apel a apreciat că reclamantul abia în cererea de apel ar fi expus faptele imputate intimatului prin raportare la dispozițiile legale încălcate, fapt ce încalcă dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la aspectele reținute de instanța de apel, pretinse a fi nereale, a menționat reclamantul însă nu a înțeles să-și probeze în niciun fel aserțiunile, acesta mulțumindu-se să formuleze critici lipsite de fundament.

În ceea ce privește restul motivelor invocate de recurent, a considerat că acestea nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Relativ la primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul nemotivării hotărârii instanței de apel, a considerat că acesta este nefondat, arătând că instanța de apel, analizând motivele de apel invocate de apelantul-reclamant, a concluzionat că sunt neîntemeiate criticile formulate de acesta, și că probatoriul administrat în cauză nu a relevat existența unei fapte ilicite și producerea unui prejudiciu nepatrimonial care să justifice acordarea unor daune morale.

Pe cale de consecință, instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, în conformitate cu principiile de drept incidente în cauză, aplicând criteriile relevante la situația de fapt din speță și ținând cont și de soluțiile jurisprudențiale relevante în materie, raportat la

:

dispozițiile legale relevante.

În continuare, a considerat că stabilirea și acordarea daunelor morale nu are loc doar în funcție de aprecierile subiective ale victimei, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel nu a înlăturat dreptul acestuia de a explica, în lumina principiului disponibilității, în ce constau suferințele morale, ci doar a evidențiat faptul că în aprecierea existentei prejudiciului moral judecătorul trebuie să aibă în vedere mai multe aspecte legate de circumstanțele particulare ale cauzei și la consecințele negative pe care pretinsul fapt ilicit le-ar fi avut asupra vieții victimei, astfel cum acestea sunt reliefate de probele administrate.

Așadar, considerentele hotărârii curții de apel sunt clare și concise, iar simpla nemulțumire a recurentului-reclamant cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea de către instanța de apel a argumentelor prezentate de către reclamant nu justifică admiterea căii de atac.

În analiza criticii subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a relevat încălcarea normelor de drept material care reglementează principul răspunderii civile delictuale și al reparării integrale a prejudiciului, intimatul-pârât a considerat că în etapa procesuală a recursului nu poate fi reapreciat probatoriul administrat în cauză și situația de fapt dedusă judecății, întrucât recursul nu este cale de atac de reformare a hotărârii instanței de fond, și nici cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, recurentul-reclamant nesupunând instanței de recurs o veritabilă problemă de legalitate, ci doar aspecte privind lipsa de temeinicie a hotărârii din apel, acest lucru nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Din examinarea considerentelor deciziei recurate nu reiese că instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material care reglementează principiul răspunderii civile delictuale sau cel al reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 C. civ.

Cu privire la acest din urmă aspect, în lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea acestora trebuie să se stabilească în raport cu gravitatea vătămărilor produse victimei, natura și intensitatea suferințelor ce i-au fost cauzate, durata în timp a consecințelor vătămătoare. La evaluarea despăgubirilor, instanța trebuie să țină seama de influența și urmările faptei prejudiciabile asupra vieții victimei, de gradul în care victima a reușit să depășească consecințele faptei prejudiciabile și alte asemenea criterii ce oferă repere în evaluarea suferinței psihice produse prin pretinsele fapte ilicite prejudiciabile.

Or, recurentul-reclamant nu a indicat, în mod concret, o doctrină sau o jurisprudență relevantă care ar interpreta dispozițiile art. 73 C. civ. referitoare la protecția dreptului la propria imagine, în maniera în care o face acesta, respectiv ca pe o însușiri morală a persoanei și nu una fizică.

Prin urmare soluția criticată, care interpretează dreptul la propria imagine ca pe o protecție acordată de legiuitor însușirilor fizice aparținând persoanei nu excedează practicii constante a instanțelor de judecată, care atribuie o interpretare corectă a textului de lege.

Pe de altă parte, a arătat că analiza unei jurisprudențe relevante în materie ar presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-ar fi acordat o interpretare nouă mai largă și inedită dreptului la propria imagine în sensul celor arătate de recurentul-reclamant. Or, aceasta nu a depus la dosar o astfel de practică judiciară, astfel încât afirmațiile acestuia sunt în mod vădit nefondate.

Prin concluziile scrise formulate la data de 05 iunie 2024, prin poștă electronică, recurentul-reclamant a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată, cu consecința casării deciziei atacate, reiterând aspectele de nelegalitate a deciziei atacate deduse judecății recursului, dezvoltate prin cererea de recurs.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 17 iunie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 iunie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 08 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamantul A. a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților B., C. S.R.L. și societatea D. S.R.L., pentru atingerea adusă reputației, onoarei și demnității sale, componente esențiale ale vieții private, susținând, în esență, că, atât la data de 27.05.2021, cât și la data de 28.05.2021, în calitate de invitat la C./E., pârâtul B., deputat în Grupul parlamentar al G., a promovat în spațiul public, la o emisiune transmisă on-line, afirmații mincinoase și denigratoare la adresa sa.

Astfel, pârâtul a afirmat că la Spitalul Municipal Oltenița, unde reclamantul deține funcția de manager, este o situație foarte gravă, săvârșindu-se infracțiuni.

În concret, a susținut că reclamantul a fraudat concursul pentru ocuparea funcției de manager, afirmând că, din verificările sale, rezultă clar că actualul manager al Spitalului a copiat cuvânt cu cuvânt lucrarea de management a contracandidatului și că există dovezi în acest sens, că deși prin OMS nr. 434 din 26.03.2021 a fost abrogat OMS nr. 555 care transforma Spitalul Oltenița în spital suport Covid-19, oamenii din Municipiul Oltenița nu au putut beneficia de servicii medicale non-covid din cauza reclamantului care nu respectă legea, este incompetent, comite abuzuri și are o atitudine mincinoasă susținând în mod nereal pe x "că face eforturi, se dă peste cap, își rupe hainele după el, deja cred că și-a rupt vreo doi nasturi, ca să redeschidă spitalul", că reclamantul a furat banii cetățenilor, făcând referire la o factură din 02.03.2015, în cuantum de 35.943,38 RON, că, în ceea ce privește lucrările de dotare cu camere video, a fraudat bugetul și a furat banii, formulând acuzații grave și cu privire la alte contracte încheiate de către Spitalul Municipal Oltenița cu diverși furnizori, prevalându-se de documente cu privire la care nu se știe cum au ajuns în posesia pârâtului întrucât nu sunt documente publice.

Totodată, pârâtul B., prin declarația politică susținută în Parlament în ziua de 9 iunie 2021, a semnalat o serie de nereguli legate de managementul Spitalului Municipal Oltenița, acuzându-l pe reclamant de plagiat la ocuparea postului de manager și reiterând în Parlament toate afirmațiile făcute în cadrul celor două emisiuni.

În opinia reclamantului, modalitatea de exprimare, mimica, cuvintele jignitoare și ironice utilizate conturează ideea că pârâtul a început împotriva sa o campanie virulentă de denigrare și defăimare, acesta acționând cu intenția clară de a-l prejudicia.

În acest context, pe calea prezentului demers judiciar, reclamantul urmărește angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, acuzând încălcări ale drepturilor sale persoanele nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, produse prin afirmațiile mincinoase la adresa sa ce au fost prezentate/discutate într-o manieră considerată de acesta ca fiind denigratoare, defăimătoare, ironică și batjocoritoare.

Prin urmare, cauza pune în discuție libertatea de exprimare a pârâților - ca drept ale cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - și eventualele limitări ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speță a dreptului reclamantului la respectarea vieții private, în componența căruia se regăsește și dreptul la reputație, drept garantat și apărat prin dispozițiile art. 8 din aceeași Convenție.

Soluționând cauza în primă instanță, Tribunalul Călărași a respins acțiunea reținând că, în ceea ce le privește pe pârâtele C. S.R.L. și societatea D. S.R.L., nu li s-a imputat, în concret, nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii ci doar s-a menționat că faptele ilicite săvârșite de pârâtul B. au fost aduse la cunoștința publică prin intermediul emisiunilor la care acesta a fost invitat, astfel că instanța, fiind ținută de cadrul procesual stabilit de reclamant prin raportare la prevederile art. 9 C. proc. civ., a constatat că acest element al răspunderii civile delictuale, esențial pentru a admite cererea de obligare la plata daunelor morale, nu există, iar că, în ceea ce îl privește pe pârâtul B., nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale întrucât afirmațiile incriminate sunt generice iar nu punctuale sau au caracterul unor judecăți de valoare ce au o bază factuală suficientă, astfel că nu pot fi apreciate ca depășind limitele admise ale libertății de exprimare.

În urma exercitării controlului judiciar asupra hotărârii de primă instanță, curtea de apel a confirmat soluția acesteia, cât privește pretențiile îndreptate împotriva pârâtului B., în esență, cu o argumentare identică, axată pe limbajul utilizat (apreciat ca fiind circumscris dozei de exagerare specifică discursului politic), pe conținutul generic al unora dintre afirmații sau concretizat în judecăți de valoare, al altora, și pe existența unei baze factuale.

Cu referire la celelalte două pârâte, C. S.R.L. și societatea D. S.R.L., a reținut, în acord cu prima instanță, că, deși reclamantul a solicitat obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata de daune morale reprezentând repararea integrală a prejudiciului suferit și a menționat temeiurile de drept pe care își întemeiază acțiunea precum și drepturile pretins încălcate, în concret, nu a imputat nici o faptă ilicită celor două pârâte, reclamantul prezentând doar contextul și modalitatea în care au fost promovate în spațiul public afirmațiile denigratoare făcute de către pârâtul B. la adresa reclamantului, anume prin intermediul emisiunilor postului de radio-tv.

Instanța devolutivă a constatat că abia prin cererea de apel și ca urmare a constatărilor primei instanțe apelantul reclamant a prezentat faptele imputate celor două pârâte, prin raportare la dispozițiile legale pe care le consideră încălcate, apreciind, însă, că această modalitate de precizare a cererii de chemare în judecată încalcă dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Motivele de recurs dezvoltate de către recurentul reclamant vizează, în mod esențial, atât neanalizarea de către instanța de apel a circumstanțelor factuale ale cauzei, prin prisma dispozițiilor legale care guvernează dreptul la viață privată și limitele dreptului la liberă exprimare - respectiv neanalizarea în concret a afirmațiilor și declarațiilor publice făcute de către intimatul pârât în cadrul celor două emisiuni, ce reprezintă, în opinia recurentului, fapta cu caracter ilicit imputată intimatului B., cât și interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept intern și convențional care reglementează cele două drepturi aflate în conflict.

În plus, recurentul consideră că instanța de apel a reținut în mod eronat incidența în cauză a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu care a apreciat că nu poate analiza faptele ilicite comise de pârâtele C. S.R.L. și societatea D. S.R.L., pe motiv că acestea au fost indicate, prezentate, pentru prima dată, abia prin cererea de apel.

În considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, Înalta Curte reține că cenzurarea modului de aplicare și interpretare a legii, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., nu se poate realiza decât dacă situația de fapt în litigiul dedus judecății a fost deplin stabilită, aspect care se reflectă în mod necesar în motivarea hotărârii judecătorești ce formează obiect al controlului în recurs.

Din această perspectivă, trebuie subliniat că motivarea hotărârii constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia, iar obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil, reglementat de art. 21 din Constituție și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a expune argumentele ce constituie premisele raționamentului judiciar care i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile, deși nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, impune obligația examinării în mod real și substanțial a problemelor care i-au fost supuse dezbaterii (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006).

Atunci când este în discuție conflictul între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viață privată în componenta referitoare la reputație și demnitate (art. 71 alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ., și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și, respectiv, dreptul pârâților la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), motivarea hotărârii judecătorești capătă accente specifice, în sensul că aceasta trebuie să cuprindă motivele pertinente și suficiente pe care instanța le-a avut în vedere fie pentru a justifica necesitatea și proporționalitatea unei ingerințe în dreptul la liberă exprimare, fie pentru a explica rațiunile pentru care dreptul la reputație nu se impune a fi protejat, conform obligațiilor pozitive impuse statului în acest domeniu.

Din perspectiva principiilor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel a analizat într-o manieră lapidară și trunchiată criticile deduse judecății efectuate la fond întrucât, deși, pe de o parte, a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicțională, arătând importanța necesar a fi acordată dreptului la liberă exprimare, ca principiu de bază al unei societăți democratice, dar și exigențele care însoțesc exercițiul acestui drept, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor altor persoane, pe de altă parte, atunci când trece la verificarea punctuală a îndeplinirii acestor condiții, în vederea stabilirii existenței sau nu a faptelor ilicite reclamate, ignoră din analiză elemente relevante ale speței, indicate în mod concret în cererea de chemare în judecată și în cererea de apel, ce fixează limitele obiective ale judecății cauzei, lăsarea acestora în afara analizei echivalând, de fapt, cu nemotivarea soluției în raport cu toate criticile învestirii instanței de apel.

Astfel, Curtea de Apel s-a limitat la a analiza doar afirmațiile pârâtului privind modalitatea în care reclamantul a obținut postul de manager al Spitalului Municipal Oltenița, cu referire concretă la susținerile ce vizau copierea de către acesta a lucrării de management a contracandidatei sale, pentru ca, în ceea ce privește celelalte afirmații, potrivit cu care reclamantul nu respectă legea și nu este competent, să rețină, doar, că sunt generale și reprezintă judecăți de valoare referitoare la modul în care pârâtul îl percepe pe reclamant, puse într-un context de limbaj verbal sau nonverbal menit să provoace.

În legătură cu aceste din urmă afirmații, Înalta Curte constată că, deși prin cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat punctual acuzațiile pe care pârâtul i le-a adus, prezentând, pentru fiecare dintre acestea, motivele pentru care consideră că sunt mincinoase, denigratoare și lipsite de bază factuală, atât instanța de fond cât și instanța de apel le-au tratat în mod generic, concluzia pe care Curtea de Apel o expune, în sensul că nu ar fi fost comunicate aspecte punctuale despre săvârșirea unor infracțiuni grave și că reclamantul exagerează și extinde înțelesul afirmațiilor pârâtului, neputând constitui fundament al dezlegării criticilor cu care a fost învestită câtă vreme în analiza sa nu s-a raportat în niciun fel la conținutul concret al afirmațiilor și la apărările reclamantului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, fiind învestită în mod explicit cu o critică referitoare la modul în care, la rândul său, instanța de fond analizase afirmațiile denigratoare cu privire la săvârșirea de către reclamant a unor infracțiuni, Curtea nu a supus-o unei verificări și analize efective, ci s-a limitat la a răspunde prin considerente de ordin general referitoare la stilul comunicării și limbajul folosit, în limitele rezonabile ale dozei de exagerare permise, apreciind, în final, că nu au fost depășite limitele dreptului la liberă exprimare.

Or, câtă vreme susținerea reclamantului în legătură cu modalitatea în care au fost analizate afirmațiile pârâtului referitoare la faptele grave (de corupție, abuz în serviciu, delapidare, etc) ce ar fi fost săvârșite în calitatea sa de manager al Spitalului Municipal Oltenița se constituia într-o critică în apel ce tindea să demonstreze existența faptei ilicite imputate pârâtului B., lăsarea acesteia în afara analizei înseamnă, de fapt, nemotivarea soluției în raport cu toate criticile ce au făcut obiectul învestirii instanței de apel.

Deși, de principiu, analiza pe care o face instanța de control judiciar nu trebuie să conțină, în mod necesar, dezlegări jurisdicționale asupra tuturor argumentelor aduse de părți în legătură cu nelegalitatea soluției adoptate, atunci când criticile formulate sunt unele care nu pot fi subsumate altor aspecte ale judecății care să susțină controlul de legalitate realizat, ele nu pot primi o rezolvare implicită, ci una expresă, punctuală.

De aceea, întrucât aspectul relevat de parte viza o componentă distinctă a faptei ilicite pretins a fi fost săvârșită de către pârâtul B., anume acuzațiile privind săvârșirea unor infracțiuni explicit indicate - de corupție, abuz în serviciu, furt din banii publici, etc. - cu trimitere la documente și acțiuni concrete legate de activitatea managerială a reclamantului, o asemenea critică trebuia să fie cercetată din perspectiva argumentelor aduse de reclamant, iar nu să fie lăsată în afara analizei sau cercetată prin ignorarea obiectului concret al criticii (respectiv, fără referire la cele invocate în concret).

Ca urmare, Înalta Curte constată că stabilirea existenței sau nu a unei fapte ilicite în sarcina intimatului pârât B., din perspectiva acuzațiilor privind săvârșirea de către reclamant a unor fapte penale în cadrul activității de manager al Spitalului Municipal din Oltenița, și, în continuare, a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la textele de lege afirmat a fi încălcate, au rămas neelucidate și, deci, de natură să pună instanța de recurs în imposibilitatea verificării aplicării corecte a normelor de drept material incidente, în condițiile în care decizia recurată nu realizează niciun fel de analiză în legătură cu criticile relevate de reclamant pe acest aspect.

Deși, prin cererea de apel reclamantul a susținut că intimatul pârât nu a prezentat niciun minim de dovezi în sprijinul afirmațiilor sale, ci doar a creat aparența existenței unor astfel de dovezi, făcând trimitere, pentru a da credibilitate afirmațiilor, la aspecte neadevărate, nesusținute de nicio bază factuală, instanța de apel nu a analizat nici aceste susțineri, limitându-se la a menționa faptul că judecățile de valoare nu se probează, fără să verifice afirmațiile părții în legătură cu inexistența juridică a vreunei infracțiuni și a bazei factuale în raport de care a fost prezentat ca fiind un manager incompetent, care nu respectă legea, comite abuzuri, etc.

De altfel, Înalta Curte constată că, deși a reținut că afirmațiile reclamantului au constituit doar judecăți de valoare și nu imputații factuale concrete, instanța de apel nu a prezentat argumentele care i-au format convingerea și nici raționamentul logico-juridic ce a condus la această concluzie, raționament care ar fi trebuit să aibă la bază tocmai analiza în concret a fiecărei afirmații, a eventualelor probe pe care acestea se sprijineau precum și a apărărilor reclamantului și a dovezilor prezentate în susținerea lor.

În acest context procesual, reținând că instanța de apel nu a analizat afirmațiile intimatului B., exprimate în mod public, în cadrul emisiunilor la care a participat în datele de 27.05.2021, respectiv, 28.05.2021, cu privire la faptul că reclamantul nu a respectat legea (cu referire la OMS nr. 434 din 26.03.2021 prin care a fost abrogat OMS nr. 555 care transforma Spitalul Oltenița în spital suport Covid-19 și la faptul că oamenii din Municipiul Oltenița nu au putut beneficia de servicii medicale non-covid din cauza reclamantului care nu respectă legea, este incompetent, comite abuzuri și are o atitudine mincinoasă susținând în mod nereal pe x "că face eforturi, se dă peste cap, își rupe hainele după el, deja cred că și-a rupt vreo doi nasturi, ca să redeschidă spitalul"), că a furat banii cetățenilor (cu referire la factura din 02.03.2015, în cuantum de 35.943,38 RON), că a fraudat bugetul și a furat banii (cu referire la lucrările de dotare cu camere video și cu privire la alte contracte încheiate de către Spitalul Municipal Oltenița cu diverși furnizori), cu consecința neanalizării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale ce a reprezentat cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că hotărârea supusă cenzurii în recurs este afectată de viciul nemotivării, motiv de nelegalitate ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și care atrage după sine casarea hotărârii recurate, în considerarea art. 497 C. proc. civ., dar și că există o imposibilitate obiectivă de a se analiza, la acest moment procesual, modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile legale relevante, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Pe aceeași linie, a nemotivării soluției prin raportare la criticile formulate, se înscrie și constatarea instanței de apel conform căreia pârâtul doar a exagerat când a susținut că reclamantul ar fi copiat lucrarea contracandidatei cuvânt cu cuvânt și că o anumită doză de exagerare sau folosirea unui limbaj chiar și comportamental expresiv sau exagerat sunt permise, neputându-se susține că au fost depășite limitele de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe acest aspect, la fond, făcând trimitere la dispozițiile legale referitoare la plagiat, reclamantul a arătat că acesta nu poate exista decât dacă este constatat printr-o procedură ce se desfășoară sub egida Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, organism consultativ al Ministerului Educației Naționale Pase și Cercetării Științifice, ceea ce înseamnă că lucrarea ce poate fi considerată a reprezenta un plagiat trebuie să aibă caracteristicile unei lucrări științifice, în sensul de lucrare de licență, masterat sau titlu științific de doctor, în speță, fiind aplicabile, printre altele, Legea nr. 1/2011 a educației naționale.

Instanța de fond a înlăturat susținerile reclamantului referitoare la neîntrunirea condițiilor plagiatului pe motiv că pârâtul nu a folosit în mod expres cuvântul plagiat.

În apel, reclamantul a susținut că împrejurarea că intimatul B. nu ar fi folosit expres cuvântul "plagiat" nu este de natură a înlătura caracterul denigrator al afirmațiilor făcute de către acesta, cu atât mai mult cu cât ideea transmisă cu privire la acest subiect este cât se poate de clară și orice cetățean care citește sau aude afirmațiile intimatului se duce cu gândul la plagiat.

Reiterând susținerile referitoare la neîndeplinirea condițiilor plagiatului, reclamantul a arătat că, este evident că pârâtul, care a recunoscut la interogatoriu că are cunoștință de conținutul legislației cu privire la plagiat, a intenționat să îl denigreze, afirmând răspicat că s-au săvârșit infracțiuni cu ocazia desfășurării concursului pentru ocuparea funcției de manager, respectiv, că reclamantul a fraudat acest concurs, în acest sens afirmând că:

"din verificările mele, rezultă clar că actualul manager al Spitalului a copiat cuvânt cu cuvânt lucrarea de management a contracandidatului".

Prin urmare, a apreciat că "apărarea" pe care Tribunalul Călărași o face pentru intimatul B. nu este întemeiată, ba chiar se încearcă o denaturare a sensului afirmațiilor denigratoare ale acestuia.

Învestită cu aceste critici, instanța de apel nu realizează o verificare în concret a aspectelor ce i-au fost deduse judecății, limitându-se să constate, în acord cu prima instanță, că, atât timp cât intimatul nu a folosit cuvântul plagiat nu poate îmbrățișa susținerile reclamantului referitoare la neîntrunirea condițiilor plagiatului și că afirmația pârâtului în sensul că reclamantul a copiat lucrarea contracandidatei este doar exagerată.

Or, astfel de considerente, care nu iau în examinare susținerile concrete ale părții, sunt unele lipsite de fundament și de evaluare jurisdicțională propriu-zisă, raportat la datele speței, și, de aceea, inapte să justifice soluția adoptată.

Este adevărat că instanța nu putea analiza incidența în speță a dispozițiilor legale ce reglementează plagiatul, din această perspectivă susținerile reclamantului din motivele de apel referitoare la neîntrunirea condițiilor plagiatului fiind în mod corect respinse. Însă, în condițiile în care pârâtul a făcut o imputare factuală concretă, afirmând că din verificările sale, rezultă clar că actualul manager al Spitalului a copiat cuvânt cu cuvânt lucrarea de management a contracandidatului, iar reclamantul contestă veridicitatea acestei susțineri, pretinzând că, doar printr-o denaturare a afirmațiilor denigratoare făcute la adresa lui, instanța de fond l-a apărat pe pârât, era necesar să se verifice dacă această acuzație, de copiere a lucrării de management cuvânt cu cuvânt este susținută de dovezi și în funcție de acest aspect să se aprecieze dacă în afirmațiile pârâtului au depășit limitele libertății de exprimare căpătând valențele unei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea sa civilă delictuală.

Aceasta pentru că, atunci când se fac imputații factuale, rigoarea de care trebuie să se dea dovadă în exercițiul libertății de exprimare, trebuie să fie una sporită, calificată, bazată pe verificarea informațiilor, anterior transmiterii lor.

Pe acest aspect, în jurisprudența instanței de contencios european se face distincția netă între judecățile de valoare și imputațiile factuale, arătându-se că în cazul celor din urmă materialitatea faptelor poate fi dovedită, în timp ce necesitatea de a dovedi elementele de fapt care au s