ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1396/2016

Decizia nr. 1.396/2016

Asupra recursurilor de față, a constatat următoarele:

Au fost respinse cererile de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematelor în garanție SC C. SRL, D. SRL, SC E. SRL și SC F. SRL, ca rămase fără obiect.

A fost obligată reclamanta la plata către chemata în garanție SC F. SRL a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut - după redarea integrală a conținutului cererii de chemare în judecată, întâmpinării și unor clauze ale contractului din litigiu, - că reclamanta SC G. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 575.770,31 RON reprezentând contravaloarea facturilor proforme din 9 februarie 2012 aferente situației de lucrări întocmite pentru perioada 1 august 2011 - 31 august 2011 și din 9 februarie 2012 aferente situației de lucrări întocmită pentru perioada 1 septembrie 2011 - 30 septembrie 2011, cu penalitățile de întârziere aferente, calculate potrivit art. 2.2 din Contractul de subantrepriză din 15 noiembrie 2010, respectiv de la expirarea celor 10 zile de la data emiterii facturilor și până la înregistrarea cererii de chemare în judecată.

Invocând dispozițiile art. 969, art. 1073 și urm. C. civ., și în subsidiar, principiul îmbogățirii fără just temei, reclamanta a arătat în motivarea acțiunii că prin convenția menționată s-a obligat în calitate de subantreprenor să execute în favoarea pârâtei, în calitate de beneficiar lucrări de montaj, armătură, cofraje, turnare beton, conform termenilor și condițiilor contractuale, astfel cum rezultă din art. 1.1.

Reclamanta susține că deși prin art. 2.1 părțile au stabilit valoarea estimativă de execuție a contractului precum și a cantităților necesare, pârâta a refuzat nejustificat achitarea contravalorii facturilor din litigiu invocând lipsa acordului său pentru efectuarea unor lucrări suplimentare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că refuzul pârâtei de a achita suma solicitată aferentă celor două facturi din 09 februarie 2012 este întemeiat în primul rând pe faptul că sumele deja achitate au acoperit integral lucrările efectuate, iar, pe de altă parte, de faptul că reclamanta a efectuat lucrări suplimentare fără acordul pârâtei beneficiar, contrar prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/1995 și art. 2.5 din contract.

Astfel, s-a reținut că din Anexa 1 la contract coroborate cu Actele adiționale rezultă că prețul total al contractului încheiat între părți este de 1.724.664 euro + TVA, însă reclamanta a solicitat în total suma de 2.330.734 euro + TVA, cu un plus de 606.070 euro TVA față de prețul convenit, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1484 C. civ.

Instanța de fond a mai reținut că existența acordului managerului de proiect sau a dirigintelui de șantier în vederea efectuării lucrărilor suplimentare nu sunt de natură să suplinească manifestarea de voință a investitorului și nici să acopere aprobarea proiectantului sau a specialistului în proiecte.

În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență că este nefondat motivul de apel referitor la nepronunțarea instanței de fond în limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată și încălcarea principiului disponibilității, reclamanta nefăcând vreo probă în sensul că Tribunalul ar fi încălcat dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

S-a mai constatat că nu este fondată nici critica potrivit căreia prima instanță a pronunțat hotărârea atacată cu ignorarea practicilor statornicite între părți cu privire la executarea contractului, întrucât, așa cum a învederat însăși reclamanta prin cererea introductivă de instanță, lucrările au fost executate în temeiul Contractului de subantrepriză din 15 noiembrie 2010 care reprezintă legea părților, clauzele acestuia obligând deopotrivă părțile contractante, în virtutea principiului "pacta sunt servanda".

Astfel, s-a reținut că, în mod corect, prima instanță a analizat modalitatea de îndeplinire a obligațiilor asumate de către părți prin prisma contractului încheiat între acestea, în conformitate cu dispozițiile art. 969, 970 C. civ. și nu a unor așa zise "practici" desfășurate în șantier care nu pot modifica implicit, în absența unui acord expres al părților concretizat prin încheierea unui act adițional la contractul de antrepriză, clauzele convenite prin convenția încheiată.

În acest context, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 2.5., art. 2.6. și art. 21.4 din contractul de antrepriză, apreciindu-se că, în mod corect, Tribunalul a reținut că lucrările executate suplimentar de către reclamantă, în afara prevederilor contractuale, în absența unei solicitări scrise din partea intimatei pârâte, în calitate de beneficiar, nu dau naștere unei obligații de plată în sarcina beneficiarului, în raport de dispozițiile contractuale precitate, motivul de apel prin care reclamanta a criticat greșita reținere a existenței unor lucrări suplimentare aferente situațiilor de lucrări, fiind nefondat.

Totodată, s-a mai arătat că reclamanta, în mod neîntemeiat, a susținut că, în ciuda dispozițiilor contractuale ale art. 1, art. 5, intimata pârâtă este obligată să achite contravaloarea lucrărilor suplimentare efectuate pentru că acestea, deși nu au solicitat în scris de către beneficiar, au fost executate din dispoziția reprezentanților săi în șantier și este "nerezonabil" ca pârâta să se prevaleze de lipsa îndreptățirii reprezentanților săi de a transmite indicații în sensul folosirii unor cantități de materiale.

Faptul că beneficiarul, ulterior sancționării de către I.S.C., a obținut autorizație de construcție pentru toate lucrările realizate, nu valorează o "ratificare" a încălcării obligațiilor contractuale pe care reclamanta și le-a asumat, de a nu efectua lucrări suplimentare decât la solicitarea în scris a beneficiarului, în condițiile art. 2.5. din contract și a stabilirii de comun acord a prețului pentru aceste lucrări, așa cum, în mod greșit, a susținut reclamanta.

Aprecierea Tribunalului în sensul că lucrările executate cuprinse în situațiile de lucrări anterioare au fost achitate, iar construcția lucrărilor suplimentare a început în perioada 1 - 15 iunie 2011, cantitățile de lucrări fiind cuprinse în două situații de lucrări anterioare (12, 13, și, parțial, 14), astfel încât solicitarea de plată a acestora este neîntemeiată, se întemeiază pe susținerile apelantei reclamante în sensul că și situațiile de lucrări anterioare cuprind lucrări suplimentare și au fost achitate (cu excepția situației 14 achitată parțial).

Instanța de apel a mai constatat că pârâta a achitat integral prețul contractual, astfel cum corect a reținut prima instanță, neputând fi obligată să plătească peste ceea ce a contractat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 969, 970 C. civ., dar și dispozițiile art. 1484 C. civ.

Întrucât lucrarea a fost contractată pe un preț forfetar, global, antreprenorul, în schimbul unei sume dinainte determinată, este obligat să execute și să predea lucrarea în condițiile prevăzute în contract, afară numai dacă dovedește acordul scris al clientului pentru modificările de plan și acordul lui expres pentru majorarea prețului.

În practica judiciară s-a arătat, de altfel, că prețul forfetar are putere de lege între părți, instanțele nefiind în drept să acorde executantului un preț, mai mare, chiar dacă acest preț răspunde unei valori superioare, stabilită pe bază de expertiză.

În acord cu dispozițiile contractuale și legale menționate, prima instanță a reținut în mod temeinic faptul că intimata pârâtă a achitat integral prețul convenit, astfel cum acesta rezultă din Anexa 1 la contractul de antrepriză și actele adiționale încheiate la contract, respectiv suma de 1.724.664 euro 0 TVA și, în plus față de acest preț convenit, a mai achitat o sumă de 606.070 euro + TVA, astfel încât susținerile reclamantei în sensul că beneficiarul a refuzat în mod nerezonabil plata lucrărilor suplimentare cuprinse în situațiile de lucrări, sunt nefondate.

Instanța de apel a mai reținut faptul că este evident că și lucrările aferente situațiilor de plată, solicitate la plată prin cererea de chemare în judecată, executate potrivit afirmațiilor reclamantei în lunile august - septembrie 2011, au fost executate cu nerespectarea autorizației de construire, nefiind precizate în contract, aspect reținut și prin concluziile raportului de expertiză construcții și reținute ca atare și de către instanța de fond.

S-a apreciat ca fiind irelevantă susținerea reclamantei în sensul că lucrările au fost executate fără autorizarea proiectantului, dar cu acordul reprezentanților beneficiarului în șantier, respectiv al managerului de proiect sau al dirigintelui de șantier, așa după cum corect a apreciat și prima instanță, deoarece existența acordului mandatarilor clientului peste limitele împuternicirii nu obligă pe clientul mandant, dacă acesta nu și-a manifestat în mod clar voința de a le ratifica.

Afirmațiile reclamantei, cât și cele ale managerului de proiect sub aspectul necesității efectuării unor lucrări suplimentare au fost în mod corect înlăturate de către instanța de fond, ca nefiind susținute de probe și, în al doilea rând, în raport de dispozițiile art. 1.1. din contract din care rezultă că reclamanta SC G. SRL a luat la cunoștință de proiectul de arhitectură și are cuprinse în preț toate elementele de acoperite a rosturilor dintre elementele lucrărilor.

Nu în ultimul rând, emiterea unor facturi proformă de către reclamantă nu este de natură a atrage obligația de plată în sarcina pârâtei și antrenarea clauzei penale în caz de neplată în termenul prevăzut de contract, întrucât, așa cum corect a arătat pârâta, factura proformă nu este un instrument de plată, după cum nici factura fiscală nu este un act juridic, ci doar documente contabile, izvorul obligației de plată fiind contractul încheiat între părți și lucrările executate în conformitate cu clauzele contractuale.

Instanța de apel a mai reținut că reclamanta a invocat, în subsidiar, ca temei al cererii de chemare în judecată, îmbogățirea fără just temei, în raport de care s-a apreciat că nu se poate vorbi în cauză de o actio de in rem verso pentru determinarea unei părți să-și execute anumite obligații contractuale sau pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare.

Față de cele reținute, instanța de apel a constatat că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 969 și art. 970 C. civ., sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părți, dându-le înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea convenției supusă spre analiză instanțelor.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției s-a constatat că s-au respectat circumstanțele cauzei, că au fost analizate motivele de fapt și de drept invocate prin cererea introductivă de instanță, Tribunalul referindu-se expres la dispozițiile legale incidente, sens în care instanța de apel a apreciat că hotărârea Tribunalului este legală și temeinică.

Apelul provocat, declarat de intimata pârâtă SC B. SA a fost respins, ca o consecință a respingerii apelului principal, în raport cu dispozițiile art. 293

1

C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1.916 din 16 noiembrie 2015 instanța de apel a respins, ca nefondată, cererea formulată de pârâta SC B. SA pentru completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 1.315 din 21 septembrie 2015, în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta-reclamantă susține în dezvoltarea primului motiv de recurs că instanța de apel a preluat constatarea Tribunalului - care la rândul său nu a argumentat corespunzător - că toate obiectivele și cantitățile de lucrări aferente situațiilor de lucrări au caracter suplimentar, fără a arăta în concret motivele care au determinat această concluzie.

De asemenea, arată recurenta, concluziile raportului de expertiză nu susțin existența unor lucrări suplimentare, iar prin decizia recurată, deși se invocă această probă nu se precizează în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., temeiurile de fapt și de drept în baza cărora instanța și-a format convingerea cu privire la existența unor cantități de materiale suplimentare în situațiile de lucrări.

Pe de altă parte, deși era esențială distincția dintre "cantități suplimentare aferente obiectivelor de lucrări deja contractate" și "obiective de lucrări suplimentare", adică noi, față de cele prevăzute în anexa la contract, iar inexistența unor cantități de materiale suplimentare a reprezentat un motiv de apel, acesta a fost analizat doar formal prin trimiterea la concluziile expertizei. Contrar celor reținute de instanța de apel concluziile expertizei relevă faptul că există trei obiective de lucrări cu caracter suplimentar, ceea ce nu justifică însă susținerea conform căreia toate lucrările aferente situațiilor de lucrări sunt suplimentare.

Aceeași critică vizează preluarea, fără motivare a concluziilor Tribunalului referitoare la contractarea lucrărilor pe un preț global, forfetar și la incidența art. 1484 C. civ. Interpretând astfel contractul părților, instanța de apel a schimbat înțelesul neîndoielnic al convenției părților, situație care atrage și incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În această privință, arată recurenta, considerentele deciziei nu cuprind motivele pentru care instanța a considerat că lucrările au fost contractate pe un preț global, contrar clauzelor prevăzute la art. 1.1 și art. 2.1 din convenția părților. Prin aceste clauze s-a stabilit realizarea unor operațiuni de montaj și nu edificarea și predarea unei construcții "la cheie", pe un preț global, valoarea execuției fiind stabilită cu caracter estimativ, urmând a fi determinată în funcție de cantitatea estimativă a lucrărilor. Prețul fix prevăzut de art. 2.1 din contract viza valoarea manoperei la o cantitate estimată ce urma să fie stabilită efectiv prin situații de lucrări periodice în funcție de cantitățile de material efectiv puse în operă:

În considerarea acestor clauze, aplicarea art. 1484 C. civ. este eronată, iar decizia instanței de apel este nelegală, susține recurenta și din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Totodată, arată recurenta, prin decizia recurată s-a reținut că practicile statornicite între părți nu se pot aplica în detrimentul convenției părților.

Invocarea acestor practici cu privire la punerea în operă a unor cantități de lucrări suplimentare viza dovedirea existenței acordului implicit al beneficiarului pentru ipoteza în care în situațiile de lucrări din litigiu s-ar fi identificat, fie cantități suplimentare de lucrări la obiectivele deja contractate, fie obiective suplimentare de lucrări, iar greșita dezlegare a efectelor generate de conduita părților pe parcursul executării contractului echivalează cu aplicarea greșită a legii, arată recurenta, pentru că aceste practici demonstrează voința intimatei de a se angaja juridic cu privire la cele 3 obiective de lucrări suplimentare și respectiv la eventualele cantități suplimentare de materiale.

Aceste argumente au fost înlăturate de instanța de apel, care printr-o interpretare excesiv de formalistă a art. 21.4 din contract a considerat că aceste lucrări trebuiau aprobate în scris de beneficiar, ignorându-se posibilitatea modificării implicite a clauzelor contractului, specifică raporturilor dintre profesioniști.

În egală măsură, susține recurenta, instanța de apel a aplicat greșit legea și cu privire la regulile specifice mandatului aparent, în condițiile în care pârâta nu a contestat că lucrările din litigiu au fost făcute la solicitarea managerului de proiect și a dirigintelui de șantier, motiv pentru care a formulat cereri de chemare în garanție împotriva acestora.

Pe de altă parte, prin verificarea și achitarea conform art. 2.2 din contract a lucrărilor aferente primelor 13 situații de lucrări, pârâta a determinat-o să considere, în mod rezonabil, că atât managerul de proiect cât și dirigintele de șantier acționează în baza puterilor conferite de beneficiar. Invocarea lipsei acordului pentru situațiile de lucrări este formală, având în vedere semnarea, fără obiecțiuni a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrării și faptul că imobilul a fost dat în folosință.

Prin ultima critică, se invocă nelegalitatea deciziei în privința aplicării legii referitor la nașterea obligației de plată în lipsa emiterii facturii fiscale, în sensul că contrar celor reținute de instanța de apel, izvorul obligației de plată îl reprezintă contractul încheiat și executarea lucrărilor, independent de emiterea facturii fiscale. Lipsa acestui document atrage consecințele prevăzute de Legea nr. 82/1998, dar nu produce efecte în privința nașterii obligației de plată.

Pârâta SC B. SA prin recursul declarat împotriva Deciziei nr. 1.916 din 16 noiembrie 2015 a Curții de Apel București a solicitat admiterea cererii de completare a Deciziei nr. 1.351 din 21 septembrie 2015, cu consecința obligării intimatei SC G. SRL la plata cheltuielilor de judecată pentru soluționarea apelului provocat, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.

În dezvoltarea criticilor recurenta arată că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost greșit aplicate, deoarece apelul provocat fiind o formă de apărare față de pretențiile reclamantei, rezultă că aceasta este în culpă procesuală în condițiile în care s-a respins acțiunea și respectiv apelul declarat, situație în care trebuie să suporte cheltuielile de judecată ocazionate părților care au trebuit să participe la proces și să formuleze apărări.

Prin urmare, este eronat argumentul instanței de apel că întrucât apelul incident a fost respins ca rămas fără obiect și cheltuieli ocazionate cu acest apel urmează să fie respinse.

Intimata SC B. SA prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constă că sunt fondate.

Astfel, în privința primului motiv de recurs invocat de reclamantă constând în nelegalitate decizia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte observă că această critică este fondată deoarece, instanța de apel preluând argumentele Tribunalului referitoare la contractarea lucrărilor pe un preț global, nu a dezvoltat și raționamentul în baza căruia înlăturând critica formulată de reclamantă în apel, a concluzionat astfel.

În mod constant reclamanta a susținut, invocând în acest scop dispozițiile art. 2.1 din convenția părților că lucrările au fost contractate pentru un preț de deviz, estimativ, că obiectul contractului l-a constituit executarea lucrărilor descrise la art. 1.1 și nu edificarea unei construcții la cheie, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1484 C. civ. Aceste argumente au fost prezentate detaliat în motivele de apel, dar prin decizia recurată nu au fost analizate în mod corect de instanța de apel care a apreciat fără a arăta în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și motivele pentru care în speță sunt incidente dispozițiile art. 1484 C. civ.

Prin urmare, este fondată critica recurentei în condițiile în care, instanța de apel în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac este obligată, potrivit art. 295 C. proc. civ. să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță ceea ce presupune și examinarea în concret a tuturor criticilor formulate prin motivele de apel. În caz contrar, decizia încalcă dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce constituie motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și în egală măsură face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

Totodată, Înalta Curte reamintește că examinarea temeiniciei hotărârii este exclusă în recurs, motiv pentru care criticile referitoare la interpretarea concluziilor expertizei nu vor fi avute în vedere în această etapă procesuală.

În acest context însă, în absența argumentelor din care să rezulte motivele pentru care s-au înlăturat criticile reclamantei referitoare la faptul că nu toate lucrările menționate în situațiile de lucrări au caracter suplimentar - împrejurare care ar rezulta conform susținerilor recurentei din expertiză - atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar în egală măsură evidențiază și insuficienta cercetare a fondului cauzei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în schimbarea înțelesului neîndoielnic al contractului, cu consecința concluziei eronate că părțile au contractat lucrările pe un preț global este de asemenea fondat.

Astfel, potrivit art. 1.1 din contractul de subantrepriză din 15 noiembrie 2010, încheiat între reclamantă în calitate de subantreprenor și pârâta în calitate de beneficiar, reclamanta s-a obligat să execute lucrările pentru montaj armătură, montaj cofraje, turnare beton, iar prin art. 2.1 s-a convenit că valoarea estimată de execuție a contratului este în conformitate cu Anexa 1, prețurile sunt fixe și au fost stabilite de părți având în vedere cantitatea estimată și calitatea lucrărilor și materialelor.

Prin urmare, Înalta Curte observă că prin contractul de subantrepriză din litigiu, părțile au convenit cu privire la executarea lucrărilor stabilite în conformitate cu art. 1 - care stabilește obiectul contractului - prețul și modalitatea de plată fiind cuprinse în art. 2. Din conținutul acestui din urmă articol rezultă fără echivoc faptul că s-a avut în vedere valoarea estimată de execuție a lucrărilor, prețurile fiind fixe pentru cantitățile, de asemenea estimative, cuprinse în Anexa 1, denumită deviz general estimativ de lucrări. Prin anexa 2, părțile au stabilit obiectivele și cantitățile estimative de lucrări.

În alți termeni, rezultă în mod explicit din cele 2 anexe că părțile au efectuat o evaluare provizorie pe articole și nu în bloc, fiecare porțiune a lucrării având propriul preț și respectiv obiective și cantități estimative de materiale.

Interpretând aceste clauze, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 977 și urm. C. civ. și a stabilit, în mod eronat, că prin convenția încheiată părțile au stabilit un preț fix pentru întregul contract, contrar referirilor exprese privind caracterul estimativ al valorii de execuție și respectiv al cantității de obiective și lucrări.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. derivată din aplicarea în speță a dispozițiilor art. 1484 C. civ. este fondată în condițiile în care prin decizia recurată instanța de apel nu înlătură argumentat motivul de apel formulat în acest sens de reclamantă.

Dispozițiile art. 1484 C. civ. au în vedere ipoteza în care întreprinzătorul sau arhitectul "s-a însărcinat a da gata un edificiu, după un plan statornicit și dezbătut cu comitentul", respectiv de a preda un edificiu contractat pe un preț determinat, fiind exclusă incidența acestor prevederi legale în situația în care s-au contractat numai anumite lucrări sau părți componente ale acesteia.

De asemenea, motivul de recurs referitor la nelegalitatea deciziei ca urmare a aplicării greșite a regulilor specifice mandatului tacit potrivit art. 1533 C. civ. și respectiv a celui aparent este fondat.

În această privință, instanța de apel reține că pentru lucrările suplimentare era necesară solicitarea pârâtei în calitate de beneficiar, astfel cum prevede art. 2.5, fiind irelevante practicile statornicite între părți pe parcursul executării contractului sau împrejurarea că unele lucrări au fost executate din dispoziția reprezentanților pârâtei pe șantier, deoarece existența acordului mandatarilor clientului peste limitele împuternicirii nu îl obligă pe mandant, dacă acesta nu și-a manifestat în mod clar voința de a le ratifica.

Sub acest aspect recurenta a susținut că chiar dacă ar exista cantități de materiale sau lucrări suplimentare acestea au fost executate fie la solicitarea intimatei fie a reprezentanților acesteia, parțial fiind achitate, respectiv cele pentru situațiile de lucrări, fiind prin urmare justificată convingerea că această conduită a pârâtei echivalează cu afirmarea voinței de a se angaja juridic și cu privire la executarea lucrărilor din litigiu.

Pe de altă parte, intimata a formulat o cerere de chemare în garanție împotriva managerului de proiect și dirigintelui de șantier și a formulat apel în condițiile art. 293

1

C. proc. civ. invocând faptul că lucrările au fost executate la solicitarea acestora.

Pe cale de consecință, instanța de apel trebuia să verifice susținerea reclamantei că prin comportamentul său pârâta, verificând și achitând conform art. 2.2 din contractul lucrărilor efectuate anterior a determinat-o să considere în mod rezonabil că reprezentanții săi acționează în baza puterilor conferite acestora și că această modalitate de lucru necontestată pe durata executării contratului nu poate constitui un motiv pentru a refuza plata solicitată.

În concluzie, Înalta Curte reține că fiind incidentul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 cu consecința că fondul litigiului nu a fost efectiv cercetat, fiind aplicabile și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., soluția ce se impune este admiterea recursului, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Față de soluția preconizată, analizarea celorlalte motive de recurs ale reclamantei nu se mai impune, iar în rejudecare, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ. vor fi analizate în concret toate criticile și apărările formulate de părți și vor fi administrate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

Totodată având în vedere că apelul formulat de apelanta pârâtă SC B. SA în conformitate cu art. 293

1

C. proc. civ. a fost respins ca urmare a respingerii apelului reclamantei, instanța de apel, ca efect al casării deciziei va rejudeca și apelul acestei părți.

De asemenea, ca efect al admiterii recursului declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 1.315 din 21 septembrie 2015 se va admite potrivit art. 312 alin. (1) raportat la art. 311 alin. (1) C. proc. civ. și recursul formulat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 1.916 din 16 noiembrie 2015 pentru completarea deciziei pronunțate pe fondul apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC G. SRL - prin administrator judiciar Agenția de Reorganizare IPURL împotriva Deciziei nr. 1.315 din 21 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 1.916 din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care le casează cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2016.

Procesat de GGC - N