ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 713/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3738 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SA, precum și cererile de chemare în garanție formulate de pârâtă împotriva chematelor în garanție SC C. SRL, D. SRL, SC E. SRL și SC F. SRL, ca rămase fără obiect.

A fost obligată reclamanta la plata către chemata în garanție SC F. SRL a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii Facturilor proforme nr. x din 9 februarie 2012, aferente situației de lucrări nr. x întocmite pentru perioada 1 - 31 august 2011 și nr. y din 9 februarie 2012 aferentă situației de lucrări nr. x întocmită pentru perioada 1 - 30 septembrie 2011 precum și a penalităților de întârziere calculate conform art. 2.2 din Contractul de subantrepriză nr. x din 15 noiembrie 2010.

Reclamanta a susținut, invocând dispozițiile art. 969, art. 1073 C. civ. și în subsidiar, principiul îmbogățirii fără just temei că, deși prin art. 2.1 părțile au stabilit valoarea estimativă de execuție a contractului, precum și cantitățile necesare, pârâta a refuzat nejustificat achitarea contravalorii facturilor din litigiu arătând că nu și-a exprimat acordul pentru efectuarea unor lucrări suplimentare.

Solicitarea reclamantei de obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor a fost respinsă de prima instanță cu motivarea că potrivit Anexei 1 și actelor adiționale, prețul total al contractului este de 1.724.664 Euro plus TVA, însă reclamanta a solicitat în plus suma de 606.070 Euro cu TVA, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1484 C. civ.

Refuzul pârâtei de a achita suma solicitată este întemeiat pe faptul că plățile efectuate au acoperit integral lucrările executate, iar pe de altă parte, reclamanta a efectuat lucrări suplimentare, fără acordul său, în calitate de beneficiar, contrar prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/1995 și art. 2.5 din contract. Existența acordului managerului de proiect sau a dirigintelui de șantier pentru efectuarea lucrărilor suplimentare nu suplinește manifestarea de voință a investitorului și nici aprobarea proiectantului sau a specialistului care a elaborat proiectul.

Prin decizia nr. 1315 din 21 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar G. și pe cale de consecință s-a respins apelul provocat formulat de pârâta SC B. SA.

În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență că tribunalul a aplicat corect dispozițiile art. 969, art. 970 și art. 1424 C. civ. interpretând clauzele din contractul părților conform înțelesului și finalității urmărite de acestea la încheierea convenției supuse analizei instanțelor. Confirmând soluția primei instanțe, s-a reținut că în mod corect tribunalul, în considerarea dispozițiilor art. 2.5, art. 2.6 și art. 21.4 din contractul de antrepriză a argumentat că lucrările executate suplimentar de reclamantă, în afara prevederilor contractuale, și în absența unei solicitări scrise a pârâtei, în calitate de beneficiar, nu dau naștere unei obligații de plată în sarcina acesteia.

Împrejurarea că beneficiarul, ulterior sancționării de către Inspectoratul de Stat în Construcții a obținut autorizație de construcție pentru toate lucrările realizate nu are semnificația acceptării lucrărilor suplimentare efectuate de reclamantă cu încălcarea obligației contractuale asumate de aceasta de a executa astfel de lucrări doar la solicitarea scrisă a beneficiarului, în condițiile art. 2.5 din contract și după stabilirea de comun acord a prețului pentru aceste lucrări.

În egală măsură, existența acordului mandatarilor clientului peste limitele împuternicirii nu îl obligă pe clientul mandant, dacă acesta nu și-a manifestat în mod clar voința de a le ratifica.

Instanța de apel a mai reținut că reclamanta a invocat, în subsidiar, ca temei al cererii de chemare în judecată, îmbogățirea fără just temei, principiu care nu este aplicabil ipotezei în care s-a solicitat obligarea unei părți să-și execute obligațiile contractuale sau angajarea răspunderii acesteia pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor.

Ca efect al respingerii apelului principal, apelul provocat declarat de pârâta SC B. SA a fost respins în conformitate cu dispozițiile art. 293

1

C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1916 din 16 noiembrie 2015, instanța de apel a respins ca nefondată cererea formulată de pârâtă pentru completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 1315 din 21 septembrie 2015 în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar G. împotriva Deciziei nr. 1315 din 21 septembrie 2015 și de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 1916 din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de București au fost admise prin Decizia nr. 1396 din 20 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

S-a reținut, în esență prin decizia de casare că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece instanța de apel preluând argumentele referitoare la contractarea lucrărilor pe un preț global nu a dezvoltat și raționamentul care a impus această concluzie.

În considerarea caracterului devolutiv al apelului, instanța este obligată conform art. 295 C. proc. civ. să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, ceea ce impune examinarea în concret a tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, pentru că în caz contrar, decizia încalcă dispozițiile legale anterior menționate și atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată s-a constatat că decizia este nelegală și pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în schimbarea înțelesului neîndoielnic al contractului, cu consecința concluziei eronate că părțile au contractat lucrarea pe un preț global.

În privința dispozițiilor legale aplicabile litigiului, Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu a verificat incidența dispozițiilor art. 1484 C. civ. și a aplicat greșit dispozițiile art. 1533 C. civ., iar fondul litigiului nu a fost efectiv cercetat.

Reținând nelegalitatea deciziei pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., ca urmare a admiterii recursului reclamantei a fost admis și recursul formulat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 1916 din 16 noiembrie 2015 pentru completarea deciziei pronunțate pe fondul apelului și totodată s-a dispus și rejudecarea apelului pârâtei, care a fost respins în primul ciclu procesual în conformitate cu dispozițiile art. 293

1

C. proc. civ.

În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 1516 din 27 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București s-au admis apelurile formulate de reclamantă și pârâtă cu consecința schimbării sentinței în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SA în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 319.871,11 RON reprezentând contravaloare lucrări - situații de lucrări nr. x și 16, a penalităților de întârziere în cuantum de 255.899,20 RON, calculate până la data de 29 iunie 2012 și în continuare penalități de 0,5% calculate asupra debitului principal de 319.871,11 RON, până la data plății efective.

Au fost respinse ca neîntemeiate cererile de chemare în garanție formulate de pârâtă împotriva chematelor în garanție SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL și SC F. SRL. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 3.100 RON reprezentând diferența onorariu expertiză și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.376 RON către reclamantă.

Instanța de apel arată că litigiul pune în discuție dreptul constructorului de a obține prețul lucrărilor în condițiile în care prețul solicitat depășește atât propria estimare cât și lucrările contractate, care parțial au fost achitate de client.

Se reține că refuzând plata prețului pretins pârâta-antreprenor general și beneficiar în contractul încheiat cu reclamanta-subantreprenor, a invocat în apărare excepția de neexecutare a contractului.

Această apărare a fost înlăturată cu motivarea că ulterior denunțării contractului, debitorul obligației pretins neexecutate nu mai poate obține executarea acesteia, părțile fiind repuse în situația anterioară.

De asemenea, compensația invocată de pârâtă, ca modalitate de stingere a obligațiilor este inoperantă în condițiile în care reclamanta se află în procedura insolvenței.

În privința apărărilor formulate de pârâtă, care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei susținând că lucrările a căror contravaloare se solicită încalcă legea sau contractul părților, instanța de apel, după analizarea interogatoriului pârâtei și a expertizei administrate în cauză, a concluzionat că lucrările nu se executau în folosul final al pârâtei. Această concluzie rezultă din preambulul Contractului din 15 noiembrie 2010 încheiat între constructorul SC A. SRL și pârâta care a subcontractat lucrările, aceasta având doar calitatea de antreprenor general, fiind la rândul său supusă unor condiții de calitate și termene de execuție.

Pentru a analiza în ce măsură continuarea executării lucrărilor cu nerespectarea proiectului permite executantului recuperarea prețului în condițiile contractului scris, instanța de apel, după prezentarea comparativă a contractului de mandat în reglementarea vechiului și a noului C. civ., concluzionează că, în speță, constructorul nu poate valorifica teoria mandatului aparent, managerul de proiect și dirigintele de șantier nefiind mandatari ai beneficiarului în sensul strict al raportului juridic de mandat.

Existența contractelor încheiate de antreprenorul general cu managerul de proiect, dirigintele de șantier, constructorul și furnizorii de materiale ar trebui să excludă gestiunea de afaceri, ca temei al comportamentului acestora din urmă, pentru că, arată instanța de apel, fie că există o relație contractuală, fie că nu există, situație în care răspunderea se analizează exclusiv în considerarea faptei, licite sau ilicite.

Referindu-se la gestiunea de afaceri și condițiile în care aceasta operează, la dispozițiile Legii nr. 50/1991, concluziile expertizei și având în vedere comportamentul - deși contrar legii și contractelor - al persoanelor cărora antreprenorul general le-a încredințat atribuții în executarea lucrării, instanța de apel a arătat că, în final a fost posibilă respectarea obligației asumate de antreprenorul general și predarea lucrării.

În consecință s-a apreciat că nu subzistă nici un argument care să îndreptățească pârâta să refuze plata lucrărilor, în limitele arătate ca urmare a admiterii apelurilor formulate de reclamantă și pârâtă. Cererile de chemare în garanție au fost respinse întrucât nu s-a dovedit culpa chemaților în garanție în raporturile juridice cu pârâta.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens recurenta arată că prin decizia recurată s-a reținut că managerul de proiect și dirigintele de șantier au dispus efectuarea modificărilor proiectului tehnic în temeiul unei gestiuni de afaceri. Recalificarea fundamentului pretențiilor deduse judecății s-a făcut în apel, în rejudecare după casare, fără punerea acestui aspect în discuția părților, regăsindu-se doar în considerentele deciziei.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dreptul la apărare, principiul contradictorialității, oralității și a dreptului la un proces echitabil, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității.

Decizia recurată nu respectă rigorile dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., arată recurenta prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a analizat apărarea formulată în temeiul art. 2.5 din contractul din litigiu, în sensul că efectuarea lucrărilor suplimentare era posibilă numai conform contractului și doar cu acordul beneficiarului, printr-un act adițional, ulterior acordului proiectantului, încheiat în conformitate cu art. 2.5 și respectiv 21.4 din convenția părților.

De asemenea, susține recurenta în cadrul aceluiași motiv de recurs, instanța de apel nu a motivat înlăturarea argumentelor referitoare la caracterul nefondat al penalităților de întârziere solicitate de reclamantă.

Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a interpretat eronat contractul din litigiu calificându-l ca fiind un contract de subantrepriză în care pârâta are calitatea de antreprenor general și nu de beneficiar.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocând încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta susține în esență, detaliind și starea de fapt, că contrar celor reținute prin decizia recurată, nu sunt îndeplinite condițiile gestiunii de afaceri, că instanța de apel interpretând greșit contractul din litigiu a apreciat, contrar clauzelor explicite și probelor administrate în cauză, că acesta a fost modificat tacit.

De asemenea, arată recurenta, decizia este nelegală și în privința obligării la plata penalităților de întârziere, care erau datorate doar în situația întrunirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 2.2 din contract, cerință neîndeplinită în cauză.

Soluția instanței de apel în ceea ce privește apelul provocat este dată cu nerespectarea dispozițiilor legale și contractuale invocate în susținerea cererilor de chemare în garanție. Arată recurenta că, sub acest aspect instanța de apel a preluat argumentele reclamantei, fără a analiza efectiv activitatea chematelor în garanție în funcție de drepturile și obligațiile stabilite prin contractele încheiate cu acestea, gestiunea de afaceri nefiind incidentă în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul formulat prin prisma criticilor și dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată că este fondat.

În privința nelegalității deciziei derivate din încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată, verificând considerentele deciziei recurate că instanța de apel, în rejudecare după casare analizează raportul juridic dedus judecății și din perspectiva gestiunii de afaceri, fără ca acest temei juridic să fi făcut obiectul dezbaterilor în etapele procesuale anterioare, și fără a fi pus în dezbaterea părților.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 129 alin. (1) și (4) C. proc. civ., cu consecința nerespectării principiului contradictorialității a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nerespectarea principiilor care guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților fiind sancționată cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiții. Nulitățile decurgând din nesocotirea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare și al oralității dezbaterilor sunt nulități virtuale care operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Astfel, principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 - 130 C. proc. civ., obligă instanța să pună în discuția părților orice împrejurare considerată esențială pentru soluționarea cauzei.

În egală măsură, principiul contradictorialității, impune asigurarea dreptului părților de a-și susține și argumenta poziția procesuală în privința recalificării temeiului juridic al pretențiilor deduse judecății.

Aceste cerințe nu sunt îndeplinite în cauză, în condițiile în care, astfel cum s-a precizat, anterior, instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența gestiunii de afaceri, ci referirile la aceasta s-au regăsit direct în considerentele deciziei recurate.

Sub acest aspect, intimata-reclamantă a susținut că deși considerentele deciziei recurate fac trimiteri, între altele și la gestiunea de afaceri, aceste referiri nu sunt făcute pentru a justifica soluția pronunțată din perspectiva răspunderii extracontractuale ci, doar ca o paralelă cu răspunderea civilă întemeiată pe contract, temei juridic care a fost avut în vedere la pronunțarea soluției.

Această apărare a intimatei urmează însă a fi înlăturată deoarece prin decizia recurată, instanța de apel, după prezentarea istoricului litigiilor dintre părți, inclusiv a Dosarului nr. x/2011 a cărui conexare s-a respins prin încheierea din 11 mai 2018, deși reține că litigiul este generat de solicitarea constructorului de a obține contravaloarea unor lucrări suplimentare față de cele contractate, arată că acestea nu se executau în folosul final al pârâtei. Pe de altă parte, pârâta a fost obligată la plata contravalorii acestora.

În aceste condiții, gestiunea de afaceri invocată, în considerentele deciziei atacate nu face decât să creeze o confuzie în privința temeiului juridic care a justificat soluția pronunțată.

Totodată, lipsa de claritate a deciziei relevă și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., derivat din nerespectarea exigențelor dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care stabilesc obligația instanței de a preciza motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile și apărările părților.

În mod evident, absența acestor elemente face imposibilă exercitarea controlului judiciar și încalcă dreptul părții la un proces efectiv în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În această privință este fondată și critica recurentei potrivit căreia instanța de apel a omis din analiză apărările referitoare la executarea lucrărilor suplimentare doar în condițiile stabilite de pârâți prin art. 2.5 și 21.4 din contractul din litigiu, clauze a căror analiză lipsește din considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu o motivare confuză, care împiedică exercitarea controlului judiciar, fiind incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În aceste condiții analizarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. este inutilă și lipsită de interes juridic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA, prin administrator judiciar provizoriu CII H., împotriva Deciziei civile nr. 1516/A din 27 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 2 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM