ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1536/2019

Ședința publică din data de 1 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 mai 2016 la Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei totale de 462.192,80 RON, reprezentând contravaloarea mărfii neachitată conform facturilor neîncasate nr. 73 din 15 octombrie 2012 (parțial) și nr. 80 din 28 martie 2013, extras de cont confirmări solduri la 31 decembrie 2013 cu nr. x din 13 martie 2014. A solicitat cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1270, art. 1469, art. 1516, art. 1518, art. 1523 lit. d) din C. civ., art. 113, art. 116, art. 120, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Legea nr. 72/2013, art. 64 lit. g) din Legea nr. 85/2014.

Prin sentința civilă nr. 1760 din 3 octombrie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 466 din 13 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 405.732,74 RON aferentă facturii fiscale nr. x/2012, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei aferente facturii fiscale nr. x/2013, constatând prescris dreptul la acțiune și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2212/A din 5 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 208,69 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a valorificat probatoriul administrat, reținând dovedirea livrării bunurilor prin valorificarea extrasului de cont din 20 martie 2014.

Totodată, instanța de prim control judiciar a apreciat că pârâta nu a adus niciun argument pertinent care să înlăture considerentele primei instanțe potrivit cărora rolul esențial al extrasului de cont este atestarea existenței și scadenței obligațiilor dintre părțile care îl completează, iar conținutul acestuia, valorificat în mod corect prin raportare la dispozițiile art. 273 din C. proc. civ., reprezintă o recunoaștere neechivocă a sumei pretinse de către reclamantă în legătură cu factura nr. x, ce se circumscrie cazului de întrerupere instituit de prevederile art. 2537 pct. 1, coroborate cu dispozițiile art. 2538 din C. civ.

În ceea ce privește cel de al treilea motiv de apel, prin care partea a invocat incidența instituției compensației de drept, în condițiile art. 1617 C. civ., față de obligația de plată decurgând din raporturile juridice ce au stat la baza emiterii facturii nr. x/2011 de către pârâta C., instanța de apel a constatat că, deși potrivit susținerilor sale pârâta avea de încasat de la reclamantă o sumă mai mare decât cea de plată, a achitat la 15 octombrie 2012 o parte din preț, acțiune ce echivalează cu renunțarea tacită la compensația invocată.

În ceea ce privește cel de al patrulea motiv de apel, instanța a constatat că că în mod temeinic prima instanță a coroborat elementele probatorii care au avut la bază factura fiscală nr. x/2012 și extrasul de cont însușit la 20 martie 2014, iar probele administrate și în faza de apel susțin pertinența și legalitatea pretențiilor reclamantei.

La 25 mai 2018, pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 5 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Cu privire la prescripția dreptului la acțiune al intimatei de a solicita plata facturii nr. x din 15 octombrie 2012, recurenta a învederat că instanțele de fond nu au interpretat în mod corect dispozițiile referitoare la prescripție și, în consecință, nu au reținut ca prescris acest drept.

În acest sens, s-a susținut că extrasul de cont nu poate fi apreciat ca fiind apt de a conduce la întreruperea prescripției extinctive, motiv pentru care, nefiind incidente în speță alte termene prevăzute de lege și, luând în considerare înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în accepțiunea recurentei cererea de chemare în judecată a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de lege.

În ceea ce privește livrarea concentratului de cupru, pârâta a precizat că niciuna dintre instanțele de fond nu a ținut cont de dispozițiile legale aplicabile pentru dovedirea efectuării unui transport de marfă, judecata fiind realizată în mod incorect și nelegal. Deși pârâta a invocat imposibilitatea dovedirii predării unor mărfuri cu extrasul de cont, instanța de apel a respins aceste apărări, încălcând dispozițiile legale incidente în cauză.

Contrar reținerilor instanței, recurenta-pârâtă a arătat că avizul de însoțire a mărfii a fost emis la 28 februarie 2012, iar conform susținerilor reclamantei, acesta este aferent facturii nr. x, care datează din 28 martie 2013, cu un an înaintea facturii emise, de unde rezultă reaua-credință a reclamantei.

Totodată, s-a mai învederat că instanța de apel se află într-o eroare în ceea ce privește regulile de transport al mărfurilor, întrucât nu cunoaștea în sarcina cui revinea obligația de a întocmi documentele de transport.

În ceea ce privește intervenirea de drept a compensației între părți, instanțele în mod incorect au apreciat că aceasta nu a intervenit, nefăcând aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1617 C. civ.

Recurenta a menționat că, în ceea ce privește excepția de neexecutare, instanțele aveau obligația să țină cont de incidența dispozițiilor C. civ. referitoare la excepția de neexecutare, întrucât reclamanta nu a făcut dovada livrării concentratului de cupru.

În consecință, în opinia recurentei, nefiind dovedită livrarea concentratului de cupru, excepția de neexecutare a pârâtei are o aplicabilitate clară în speță.

La 18 iulie 2018, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea căii de atac raportat la decizia CCR nr. 369/2017 și la decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă S.C. C. S.R.L. a formulat la 24 iulie 2018 cerere de sesizare a Curții Constituționale, care a fost respinsă prin încheierea din 2 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin rezoluția aflată la dosar, Înalta Curte a stabilit în sarcina recurentei-pârâte o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3831,16 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dovada achitării acesteia fiind depusă la dosar, potrivit dovezilor aflate la filele x și 105.

Magistratul-asistent a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

La 10 decembrie 2018, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport, prin care a susținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 2 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.I. B., a admis în principiu recursul și a acordat termen la 1 octombrie 2019, termen la care a invocat din oficiu excepția nulității cererii de recurs, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului în conformitate cu prevederile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., asupra căreia a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât criticile să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În raport cu aceste considerente, se constată că, deși formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

În concret, în cauză, deși aparent se invocă critici de nelegalitate referitoare la aprecierea dată unui înscris ca echivalând cu o recunoaștere a creanței, la livrarea concentrației de cupru, la intervenirea compensației de drept și la excepția de neexecutare, în realitate recurenta-pârâtă aduce în discuție și tinde ca instanța de recurs să procedeze la o verificare a modului în care instanța de apel a făcut aprecieri asupra probelor sau a evaluat ansamblul probator, ceea ce nu e permis în acest cadru procesual, pentru că recursul este o cale extraordinară de atac, așa cum s-a reținut în considerentele ce preced.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că primul motiv de recurs referitor la aprecierea dată unui înscris, respectiv extrasul de cont, ca echivalând cu o recunoaștere a creanței, care ar reprezenta un caz întreruptiv de prescripție vizează, în realitate, interpretarea unei probe, în sensul că semnarea contractului reprezintă recunoaștere, aspect care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de administrare a acestora.

A doua critică invocată de recurentă, deși formal se subsumează criticii referitoare la greșita apreciere asupra excepției de neexecutare a contractului, tinde la analizarea unor dovezi referitoare la livrarea concentrației de cupru, aspect care, de asemenea, nu poate fi reevaluat în recurs, recurenta-pârâtă aducând în discuție chestiuni care țin de probațiune și de stabilirea situației de fapt.

Al treilea motiv invocat de recurenta-pârâtă se referă la intervenirea de drept a compensației între părți, însă modul în care a fost construită această critică conduce la concluzia că, în cauză, în realitate se critică aprecierea asupra unei plăți cu valoare de renunțare la compensație, care reprezintă tot un motiv de netemeinicie, nu de nelegalitate.

În fine, ultimul motiv de recurs este centrat tot pe excepția de neexecutare, cu privire la care recurenta-pârâtă a subliniat că, nefiind dovedită livrarea concentrației de cupru, își găsește aplicabilitate în cauză. În concordanță cu considerentele reținute anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că această critică vizează aspecte ce țin de lipsa unui probatoriu concludent, care nu poate fi subsumată niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recurenta-pârâtă și-a încadrat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, analizând critica referitoare la încălcare dispozițiilor art. 1.617 C. civ., instanța supremă constată că recurenta s-a limitat la a preciza doar că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a acestor dispoziții legale în ceea ce privește intervenirea de drept a compensației, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, trimiterea la textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind goală de substanță și fiind apreciat ca pur formală.

În acest context, se constată că recurenta-pârâtă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, având în vedere că nu a fost dezvoltat un raționament critic al hotărârii pronunțate în apel cu trimitere la textele de lege care ar fi fost încălcate sau aplicate în mod greșit cu ocazia soluționării apelului.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), coroborate cu cele ale art. 487 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să conducă la aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 5 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 486 alin. (3) și la art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.I. B., Înalta Curte urmează să o admită, conform art. 494, raportat la art. 482, la art. 452 și la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative.

În consecință, Înalta Curte o va obliga pe recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. să achite intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. suma de 538,37 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform bonurilor fiscale și chitanței aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 5 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. să achite intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII B. suma de 538,37 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2019.