ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4354/2018

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, la 24 octombrie 2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 713.727,22 RON, cu titlu de preț și a penalităților de întârziere aferente.

Pârâta a depus cerere reconvențională prin care a solicitat constatarea nulității absolute a actului juridic al plății în valoare de 246.000 RON, făcută în beneficiul reclamantei și obligarea reclamantei la restituirea acestei sume.

De asemenea, pârâta a chemat în garanție pe C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L. și F. S.R.L. și obligarea acestora la plata sumelor pe care ar putea fi obligată să le achite reclamantei, în cazul în care cererea de chemare în judecată ar fi admisă.

Prin sentința civilă nr. 1994 din 18 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, precum și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între reclamantă, în calitate de subantreprenor și pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 1 din 15 noiembrie 2010, în temeiul căruia reclamanta s-a obligat să execute lucrări pentru montaj armătură, montaj cofraje și turnare beton, în beneficiul pârâtei, care avea calitatea de antreprenor general al obiectivului denumit G. - Chiajna.

În continuare, tribunalul a citat clauzele relevante, cuprinse în art. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5, 2.6, 2.7, 6.3 lit. c), e), f) și i), 8.1, 8.2, 14.1 și 14.2 din contractul părților.

A mai notat că între pârâtă, în calitate de client și chemata în garanție S.C. D. S.R.L., în calitate de manager de proiect, s-a încheiat la 14 noiembrie 2010 un contract de management de proiect; dintre clauzele sale, fiind citate cele din art. 2.1, 4.1, 4.2, 4.3, 7.1, 7.3, 7.5 și 12.1. Acest contract a fost novat la 31 martie 2011, S.C. C. S.R.L. înlocuind-o pe S.C. D. S.R.L. în calitate de manager de proiect. Cu toate acestea, părțile au agreat ca fostul manager de proiect să nu fie eliberat de obligațiile ce i-ar reveni în baza contractului, dacă noul manager nu și le îndeplinește pe ale sale.

De asemenea, prima instanță a mai consemnat că pârâta, în calitate de beneficiar și chemata în garanție S.C. F. S.R.L., în calitate de consultant, au încheiat la 11 octombrie 2010, un contract de dirigenție de șantier; dintre clauzele acestuia, fiind citate cele incluse în art. 4.2 lit. l), m), n), o), p) și art. 4.7. Tribunalul a luat act și că între pârâtă, în calitate de beneficiar și S.C. E. S.R.L., în calitate de prestator, s-au încheiat două contracte de prestări servicii, în lunile septembrie și noiembrie 2010, în vederea realizării de către cea din urmă a unor lucrări de excavare și de transport al pământului excavat. Niciunul dintre contracte nu cuprinde vreo mențiune privind răspunderea părților.

În continuare, prima instanță a reținut că reclamanta a emis pe numele pârâtei factura fiscală nr. x din 31 iulie 2011, în valoare de 959.727,22 RON, echivalent al sumei de 182.528,02 euro, reprezentând valoarea lucrărilor executate, conform situației de lucrări nr. x; a notat că pârâta a făcut două plăți parțiale, în cuantum de 246.000 RON, iar reclamanta solicită obligarea pârâtei la îndeplinirea obligației de plată a diferenței rămase neachitată.

A mai subliniat că situația de lucrări nr. x se referă la diferite categorii de lucrări, prezentate în considerentele hotărârii, pe care reclamanta le-a efectuat în perioada 01 iulie 2011-31 iulie 2011 și ea a fost semnată de reclamantă și de noul manager de proiect, S.C. C. S.R.L., dar nu și de pârâtă. Tribunalul a constatat că situația de lucrări în dispută nu conține o defalcare precisă, pe obiective, a cantităților de lucrări din proiect ori din dispozițiile de șantier și nu este însoțită de o formulare care să ateste executarea reală a lucrărilor.

Calificând natura juridică a raporturilor dintre reclamantă și pârâtă ca una proprie contractului de antrepriză, prima instanță a apreciat că, în aplicarea art. 1412 C. civ. și a art. 2.2 din contract, pârâta are obligația de a achita reclamantei prețul lucrărilor executate.

Cu toate acestea, a constatat că factura fiscală nr. x din 31 iulie 2011 nu a fost emisă de reclamantă cu respectarea clauzei cuprinse în art. 2.2 din contract, pentru că nu a probat că situația de lucrări nr. x, în baza căreia a fost întocmită factura, ar fi fost transmisă în prealabil pârâtei-beneficiar, în vederea verificării și aprobării.

Ca atare, în lipsa unei dispoziții exprese în contract, prin care beneficiarul să fie angajat la plată chiar și atunci când verificarea și semnarea situației de lucrări sunt realizate de managerul de proiect, prima instanță a considerat că în sarcina pârâtei nu poate fi stabilită obligația de plată a prețului pretins. Plățile parțiale nu au, în opinia tribunalului, semnificația acceptării tacite la plată a facturii, atât timp cât, concomitent cu acestea, pârâta a comandat efectuarea unei expertize tehnice extrajudiciare, pentru a verifica respectarea proiectului de către reclamantă. În aceste condiții, prima instanță a subliniat că pârâta și-a manifestat fără dubiu rezervele în legătură cu obligația de plată pe care reclamanta i-a pretins să o execute, iar această manifestare de voință semnifică, în fapt, o reală contestare a sumei pretinse de antreprenor, cu titlu de preț.

În altă ordine de idei, tribunalul a notat că, deși prețul prevăzut în art. 2.1 din contractul de antrepriză este unul estimativ, orice modificare a sa ar fi trebuit să fie opozabilă și beneficiarului, pentru a da naștere unei obligații de plată valabile în sarcina celui din urmă.

Luând act că, potrivit susținerilor ambelor părți, confirmate prin raportul de expertiză administrat în cauză, prețul estimat al contractului a fost depășit, prima instanță a subliniat că aceasta s-a produs, ca urmare a modificării proiectului inițial fără a exista în prealabil acordul proiectantului și al beneficiarului și fără ca proiectul modificat să fi fost verificat de un specialist atestat, înainte de a fi pus în operă. În acest context, a notat că potrivit art. 23 lit. e) din Legea nr. 10/1995, revine executantului lucrărilor de construcții obligația de a soluționa defectele, neconformitățile și neconcordanțele apărute în fazele de execuție numai pe baza soluțiilor stabilite de proiectant cu acordul investitorului.

Ca atare, tribunalul a tras concluzia că reclamanta, în calitate de executant al lucrărilor, avea obligația de a realiza doar acele lucrări aprobate de proiectant, pentru care investitorul și-a dat acordul și care au fost verificate în prealabil de specialiști atestați.

De aceea, a înlăturat susținerile reclamantei, conform cărora nu era necesar acordul proiectantului sau al investitorului pentru modificarea proiectului și, în lipsa consimțământului pârâtei, ca beneficiar al lucrărilor (investitor), tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde acesteia plata lucrărilor realizate.

Totodată, a mai considerat că existența acordului managerului de proiect și/sau al dirigentului de șantier în vederea efectuării lucrărilor care depășesc proiectul nu suplinesc manifestarea de voință a pârâtei, în calitate de investitor, nici a proiectantului și a specialistului în proiecte, care ar fi trebuit să le verifice, întrucât aceștia din urmă îndeplinesc funcții distincte de cele ale managerului de proiect în legătură cu edificarea construcției, iar în contractul dintre reclamantă și pârâtă nu s-a făcut nicio referire cu privire la desemnarea unui reprezentant al investitorului (managerul de proiect) care să îl angajeze pe acesta financiar față de antreprenor. Dimpotrivă, în cuprinsul art. 2.2 din contractul încheiat între reclamantă și pârâtă, s-a prevăzut chiar obligația reclamantei de a preda către beneficiar situațiile de lucrări, în vederea verificării. În plus, din conținutul art. 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de management de proiect, rezultă că pârâta a interzis expres managerului de proiect să efectueze schimbări la documentele emise în legătură cu proiectul, inclusiv în legătură cu bugetul alocat și să o angajeze în vreo problemă care ar implica vreo obligație financiară, fără aprobarea sa prealabilă, în scris.

În considerarea celor prezentate mai sus, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată și, ca o consecință, a respins cererea pârâtei de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar H.., a declarat apel, calea de atac fiind îndreptată și împotriva încheierii din 28 iunie 2013, prin care prima instanță a respins o cerere de recuzare a expertului.

Prin decizia civilă nr. 881 din 16 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a schimbat încheierea din 28 iunie 2013, în sensul că a admis cererea de recuzare a expertului și, în consecință, a anulat sentința civilă nr. 1994 din 18 aprilie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reținând cauza, spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că după anularea unui raport de expertiză, expertul care l-a întocmit este prezumat de lege ca fiind parțial, atât timp cât și-a exprimat deja părerea prin lucrarea de specialitate inițială, așa încât el nu poate să efectueze, din nou, expertiza a cărei refacere se dispusese. Ca atare, a apreciat că soluția de admitere a cererii de recuzare se răsfrânge asupra sentinței, deoarece expertiza a fost utilizată efectiv în analiza tribunalului.

În rejudecare, în urma administrării probatoriului, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 511 din 22 martie 2016, prin care a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., societate în insolvență, reprezentată de administrator judiciar H.., a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 131 din 31 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar H. împotriva deciziei civile nr. 511 din 22 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că "Instanțele devolutive au reținut deja că între părți exista o uzanță, în sensul ca managerul de proiect să verifice situațiile de lucrări emise de către antreprenor." În fapt, toate situațiile de lucrări au fost verificate în această modalitate, iar beneficiara-intimată a achitat integral facturile emise în temeiul celor 13 situații de lucrări, anterioare celei care a dat naștere disputei dintre părți.

Or, o atare practică statornicită de părți are aptitudinea de a genera o credință scuzabilă recurentei, cu privire la mandatul acordat managerului de proiect și/sau dirigintelui de șantier și ea este aptă să producă efecte juridice, chiar și în ipoteza unor clauze contractuale contrare. Printr-o asemenea statuare, instanța de prim control judiciar a ignorat însă faptul că de esența acestei teorii este tocmai depășirea împuternicirii sau chiar lipsa ei.

Cu alte cuvinte, mandatul aparent, având ca efect producerea consecințelor juridice direct în patrimoniul mandantului, nu ar fi avut sens să fie invocat în cazul în care exista acordul mandantului pentru efectuarea unor lucrări suplimentare, ci doar în situația inexistenței unui astfel de acord.

În concret, practica al cărei caracter de consecvență a fost reținut, în ceea ce privește punerea în operă a cantităților de materiale, acceptarea și plata situațiilor de lucrări, derivată din faptul că managerul de proiect a acceptat cele 13 situații de lucrări, anterioare celei în dispută, este susceptibilă să genereze recurentei credința legitimă a existenței unui mandat acordat de intimată managerului de proiect și pentru verificarea situației de lucrări 14, cu atât mai mult cu cât aceasta nu atesta decât realizarea unor lucrări începute deja anterior și, practic, finalizarea lor.

În egală măsură, instanța de apel ar fi trebuit să nu omită din analiză împrejurarea că raporturile juridice în discuție sunt născute între comercianți și, de aceea, sunt caracterizate de celeritate și de necesitatea de a nu stânjeni prin formalități suplimentare buna lor desfășurare, iar proba unor asemenea raporturi nu cunoaște limitările din dreptul comun, potrivit art. 46 Codul comercial

Or, instanța de apel nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat și a plasat litigiul pe o premisă greșită, atunci când a decis, la nivel de principiu, că teoria mandatului aparent este inaplicabilă în cauză, deoarece contravine clauzelor contractuale referitoare la modalitatea de acceptare a lucrărilor suplimentare sau la modificarea contractului, așa încât aprecierea curții de apel asupra consecințelor pe care conduita părților, pe parcursul executării contractului, le-a generat, fiind expresia unui real sofism, a condus la neexaminarea de fond, veritabilă, a pricinii.

Mai mult, motivarea deciziei de apel conduce Înalta Curte către concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau acceptarea integrală, de către intimată, a lucrărilor executate, prin semnarea, fără obiecțiuni, a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ceea ce ar putea echivala unei ratificări a dispozițiilor date de managerul de proiect și de diriginte, în șantier; în egală măsură, nu a examinat atitudinea oscilantă a intimatei, care, pe de o parte, a susținut efectuarea de către recurentă, în afara clauzelor contractuale, a unor lucrări suplimentare și, pe de altă parte, a opus excepția de neexecutare - apărare lăsată neanalizată.

De asemenea, reținând nulitatea actului adițional 5, pentru lipsa obiectului determinat sau determinabil, instanța de apel nu a observat că prin acest act, părțile au contractat lucrări suplimentare, descrise în Anexa 1.

Cu ocazia rejudecării, s-a dispus ca instanța de apel să aibă în vedere nu doar dezlegările date prin prezenta decizie, ci să reevalueze măsura în care nepronunțarea asupra cererii de chemare în garanție, în evocarea fondului, se constituie într-o măsură care implică o judecată în limitele cererii de apel, așa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care prin decizia civilă nr. 881 din 16.10.2014, nerecurată, curtea de apel a anulat sentința civilă nr. 1994 din 18.04.2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă în tot, iar nu în parte, reținând apoi cauza, spre rejudecare.

În rejudecare s-a administrat proba cu expertiză (supliment) și proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă nr. 1317 din 7 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar H., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. A fost obligată pârâta la plata sumei de 713.727,22 RON debit principal, la plata sumei de 255.517,95 RON penalități de întârziere calculate până la data de 20.10.2011 precum și la plata de penalități de întârziere de 0,5%/zi în continuare, începând cu data de 21.10.2011 și până la achitarea integrală a debitului principal. A fost obligată pârâta la plata sumei de 26.417 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând cererea introductivă, instanța de apel a reținut, cât privește îndrumarea cuprinsă în finalul deciziei de casare, după anularea sentinței tribunalului, soluționarea doar a cererii principale, aceasta pentru că apelul a privit doar soluția referitoare la cererea principală, chemații în garanție nefiind atrași în proces prin intermediul unui apel provocat prevăzut de art. 293

1

C. proc. civ.

Pe de altă parte, se reține că prin încheierea de ședință din data de 16.09.2014, aceste limite ale devoluțiunii sub aspectul cadrului procesual subiectiv au fost în mod expres stabilite, iar judecata în apel, finalizată cu decizia intermediară nr. 881 din 16.10.2014 prin care s-a anulat sentința tribunalului, a fost făcută fără participarea chemaților în garanție. Nici una dintre părți nu a recurat aceste statuări ale Curții de apel asupra limitelor devoluțiunii, intrând în puterea de lucru judecat.

În analiza motivelor de apel care privesc fondul pretențiilor, s-a reținut că potrivit art. 1.1 din contractul de subantrepriză nr. 1 din 15 noiembrie 2010, încheiat între reclamantă în calitate de subantreprenor și pârâta în calitate de beneficiar, reclamanta s-a obligat să execute lucrările pentru montaj armătură, montaj cofraje, turnare beton, iar prin art. .2.1 s-a convenit că valoarea estimată de execuție a contractului este în conformitate cu Anexa 1, prețurile sunt fixe și au fost stabilite de părți având în vedere cantitatea estimată și calitatea lucrărilor și materialelor. Prin anexa 2, părțile au stabilit obiectivele și cantitățile estimative de lucrări, părțile efectuând o evaluare provizorie pe articole și nu în bloc. Or, s-a remarcat faptul că prețul a fost stabilit nu ca unul forfetar ci ca unul de deviz, care se putea modifica în funcție de cantitatea lucrărilor efectiv executate. De altfel și în cuprinsul actului adițional nr. x s-a stabilit un deviz general de lucrări, prețul fiind stabilit pe unitate de măsură.

Or, înțelegându-se asupra unui preț de deviz, această maniera de reglementare impune ca suma totală datorată să depindă de cantitatea efectiv executată și nu va fi cunoscută și stabilită decât după realizarea integrală a lucrării contractate, părțile stabilind ca pentru lucrările suplimentare comandate prețul să se calculeze în conformitate cu prețurile unitare din Anexa 1.

Instanța de apel a statuat că respectarea proiectului ține de ilicitul administrativ. Ar putea ține și de ilicitul contractual, însă dovezile administrate demonstrează că părțile au acționat concertat, neputând fi ignorate argumentele apelantei, susținute de probele dosarului, respectiv încheierea actului adițional nr. x cu lucrări peste proiectul inițial.

S-a mai subliniat faptul că raportul contractual a stabilit un preț de deviz, deși proiectul conținea cantități și marje de eroare. Prin urmare, nu se poate reține că doar una dintre părți a fost culpabilă de eliminarea etapelor legale în realizarea lucrărilor și de nerespectarea proiectului. Culpa revine ambelor părți, atât executantului cât și beneficiarului, însă acestea sunt aspecte care țin de răspunderea administrativă. În situația în care lucrările au fost comandate și au folosit beneficiarului lucrării, acestea trebuie achitate.

Ceea ce se pretinde în prezentul dosar este acoperirea sumei de bani provenită din factura nr. x/31.07.2011 și situația de plată nr. x acceptată de către managerul de proiect, pentru lucrări efectuate în perioada 01-31.07.2011. Factura a fost achitată parțial de către intimata-pârâtă, sumă pentru care s-a solicitat ulterior anularea prin cererea reconvențională disjunsă și suspendată.

Cât privește modul de derulare al raporturilor contractuale, instanța de apel a arătat că, din probele dosarului rezultă că, anterior situației nr. 14, pentru realizarea plăților parțiale, situațiile de lucrări (nr. 1-13) nu erau, decât cu mici excepții, acceptate prin semnare de către intimata-pârâtă. S-a mai reținut că beneficiarul a avut diriginte de șantier care a verificat toate lucrările executate și a semnat toate actele de control și a fost de acord cu soluțiile tehnice date de managerul de proiect, beneficiarul, la rândul său profesionist, achitând anterior toate lucrările efectuate fără rezerve, până la apariția prezentului litigiu. Totodată, lucrările efectuate peste proiect au fost realizate în temeiul dispozițiilor de șantier ale dirigintele și ale managerului de proiect.

Că părțile au înțeles să modifice, într-o formă simplificată care ține de rapiditatea relațiilor comerciale, raportul contractual scris, în sensul că dispozițiile de șantier erau suficiente pentru realizarea lucrărilor, că verificarea executării lucrărilor și cantităților era efectuate prin intermediul dirigintelui de șantier și a managerului de proiect, intimata-pârâtă efectuând ulterior plățile, rezultă chiar din modalitatea în care s-a derulat raportul contractual până la demararea prezentului litigiu.

În plus, din chiar înscrisurile depuse de către intimata-pârâtă la dosar, respectiv notificarea transmisă către managerul de proiect prin intermediul executorului judecătoresc, răspunsul intimatei către managerul de proiect și chiar plățile parțiale ale facturii demonstrează înțelegerea părților.

Or, toate acestea formează convingerea instanței în sensul existenței unei înțelegeri a părților, care au înțeles modificarea contractului într-o formă simplificată, cu respectarea dispozițiilor art. 969 C. civ. sub imperiul căruia s-au derulat relațiile dintre părți.

Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor s-a încheiat la data de 25.07.2012, prin acesta partea ratificând, oricum, fără dubiu lucrările efectuate, reținând totodată că în cuprinsul său nu există obiecțiuni, sau vicii care sunt menționate ca necesar a fi remediate.

Fiind efectuate lucrările ce fac obiectul prezentei cauze și acestea folosind intimatei, instanța de apel a constatat că partea are obligația achitării integrale și, de asemenea a penalităților de întârziere conform art. 2.2 din contract.

Cât privește excepția de neexecutare, s-a observat că atât anterior cât și ulterior încheierii procesului-verbal s-au realizat noi lucrări, indicate de către intimata-pârâtă ca fiind necesare pentru remedierea acelora realizate de către apelantă. Astfel s-au încheiat noi contracte cu I. S.R.L. și J. S.R.L., expertiza tehnică judiciară concluzionând că pentru lucrările efectuate necorespunzător de către apelantă s-a achitat suma de 2.057.183,11 RON. Această sumă include și reparații aferente lucrărilor cuprinse în primele 13 situații de lucrări.

În stabilirea soluției, instanța de apel nu a ținut cont de această apărare pentru mai multe argumente. Astfel, raportul de expertiză tehnică judiciară s-a realizat la o perioadă considerabilă și în temeiul înscrisurilor prezentate de către intimată. Totodată, în ciuda raportului extrajudiciar efectuat la data de 15.11.2011, tot intimata propune un nou raport de expertiză tehnică din care rezultă că din punct de vedere calitativ, lucrările executate îndeplinesc normativele tehnice în vigoare. Noul raport este întocmit pentru obținerea unei noi autorizații pentru construcțiile realizate până la data de 15.12.2011. Nu s-au reținut apărările intimatei referitoare la acest ultim raport, la fel nici cele referitoare la semnarea procesului-verbal de recepție parțială. Este greu de susținut că s-au prezentat autorităților date eronate pentru lucrări greșite și care într-un final ar putea pune în pericol siguranța utilizatorilor.

S-a mai observat că în conformitate cu raportul de șantier din data de 01.11.2011, lucrările neconforme semnalate de către proiectant au fost remediate de către apelantă.

Instanța de apel a reținut că în conformitate cu art. 11.4 din acordul părților, recepția poate fi aprobată în conformitate cu dispozițiile legale cu sau fără obiecțiuni și poate fi anulată sau refuzată în situația în care obiecțiile sunt foarte multe sau de natură foarte serioasă.

Conform art. 30 din H.G. nr. 273/1994, după acceptarea recepției de către investitor cu sau fără obiecții, aceasta nu mai poate emite alte solicitări de remediere de lucrări, penalizări, diminuări de valori și alte asemenea, decât cele consemnate în procesul-verbal de recepție.

Fac excepție viciile ascunse descoperite în termenul stabilit conform legii, însă partea nu a indicat în esență un viciu ascuns.

Din punct de vedere legal oricum lucrările imputate țin doar de viciile lucrărilor executate și nu de o veritabilă excepție de neexecutare.

Aceasta pentru că, pe de o parte, excepția de neexecutare a contractului, mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, presupune, în esență, o simultaneitate a executării obligațiilor reciproce și interdependente. Deci remedierile pretinse nu țin de o veritabilă excepție de neexecutare a contractului. Pe de altă parte, s-a constatat că ceea ce s-a pretins, remedierea viciilor, nu poate fi invocată doar ca o simplă apărare pentru paralizarea pretențiilor părții adverse. Partea trebuie să pretindă în mod activ dezdăunări pentru viciile ascunse remediate și, în urma stabilirii creanței, ar putea pretinde o compensare. Ultima afirmație însă nu poate ignora nici situația particulară a apelantei și faptul că orice creanță pretinsă se înscrie la masa credală, chiar și compensația care s-ar putea invoca este necesar a fi doar una de natură legală.

Având în vedere aceste considerente, cererea a fost admisă și pârâta obligată la plata cheltuielilor judiciare făcute în fața tribunalului și în apel, respectiv taxă judiciară de timbru și onorarii de expertiză totalizând suma de 26.417 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că decizia pronunțată de Curtea de Apel București trebuia, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să respecte decizia de casare pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește indicațiile asupra problemelor de drept precum și necesitatea administrării probatoriului.

Astfel, decizia recurată nu face referire expresă asupra incidenței mandatului aparent, așa cum s-a reținut în decizia de casare. Raționamentul instanței de apel în ceea ce privește incidența mandatului aparent trebuia să existe textual și nu să trebuiască a fi dedus din argumentele motivării.

Decizia recurată trebuia să cuprindă o motivare în ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a instituției mandatului aparent și asupra valabilității mandatului aparent, invocată de către pârâtă pentru a justifica lucrările suplimentare proiectului/lucrările efectuate fără respectarea proiectului, întrucât acestea ar fi fost comandate de către dirigintele de șantier și managerul de proiect, contrar dispozițiilor exprese ale contractului de antrepriză.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a considerat că lucrările suplimentare celor contractate inițial s-au efectuat printr-o modificare în formă simplificată a contractului, care ține de rapiditatea relațiilor comerciale, a raportului contractual scris.

Cu toate acestea, chiar dacă în judecarea prezentului recurs se va considera că prin decizia recurată instanța s-a pronunțat asupra mandatului aparent, recurenta-pârâtă solicită să se constate faptul că nu s-a răspuns asupra criticilor pe care le-a invocat în ceea ce privește incidența în speță și valabilitatea în sine a mandatului aparent, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 alin. (7) C. proc. civ.

Susține că, atât legea cât și contractul prevăd posibilitatea efectuării de lucrări suplimentare doar cu acordul cumulat al beneficiarului și al proiectantului, acesta din urmă trebuind să emită și un înscris de modificare a proiectului tehnic. Pentru modificările proiectului ce au determinat cantități suplimentare de lucrări și care ce sunt solicitate la plată prin prezenta acțiune nu există acordul proiectantului.

Cum cele două acorduri necesare modificării proiectului tehnic și punerii în opera a unor cantități de material suplimentare sunt complementare, existența unuia dintre ele (acordul beneficiarului, eventual prin mandatul tacit) nu poate conduce la îndeplinirea condițiilor contractuale și legale și la înlăturarea apărării recurentei pentru neplata prețului lucrărilor suplimentare.

Or, consfințirea existentei unui mandat (de orice fel, scris, tacit, aparent) dat de recurenta-pârâtă către managerul de proiect/dirigintele de șantier pentru ca acesta să dispună modificarea proiectului, în condițiile în care acest tip de modificări pot fi făcute doar de proiectant și beneficiar împreună, este ilegală, neputând fi făcută nici în scris și nici tacit.

Pentru aceste considerente, solicită să se constate că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. 1865 și să fie admis recursul, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Referitor la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății - contractul de antrepriză - a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia întrucât a ignorat total dispozițiile contractuale ce obligă în mod expres intimata-reclamantă să respecte atât proiectul tehnic cât și legislația aplicabilă în domeniul construcțiilor.

Coroborând dispozițiile contractuale prevăzute la art. 1.1, 1.3, 2.1 și 4.1, precum și dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 este mai mult decât clar faptul că prețul lucrărilor la care este îndreptățită intimata-reclamantă a fost acceptat a fi plătit doar în condițiile respectării dispozițiilor contractuale și mai ales în condițiile respectării proiectului tehnic și a cantităților prevăzute în acesta (cantități preluate rezumat în anexa 2 la contract). Consideră că intimata-reclamanta trebuia să respecte dispozițiile contractuale de la art. 2.5 și anume să anunțe recurentei necesitatea modificării proiectului întrucât doar recurenta-pârâtă putea solicita antreprenorului (A.) efectuarea de lucrări suplimentare. A. nu avea dreptul conform contractului (și legii) să efectueze lucrări suplimentare proiectului și contractului, prevedere contractuală care, de altfel, este prevăzută de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, prevederi aplicabile în speță.

Mai arată că intimata-reclamantă nu a sesizat-o pe recurentă asupra neconformităților și neconcordanțelor pe care le considera existente în proiecte, în vederea soluționării acestora, însă justifică ilegalitățile comise inclusiv prin presupuse deficiente ale proiectelor, deficiente de altfel infirmate atât de expertizele administrate în cauză (judiciare și extrajudiciare) cât și de către proiectantul însuși.

Recurenta-pârâtă susține că, așa cum rezultă din întregul material probator, aceste dispoziții contractuale și legale au fost încălcate de către intimata-reclamantă. Lucrările facturate și solicitate la plată prin prezentul dosar reprezintă lucrări suplimentare celor contractate. Deși contractul permite efectuarea de lucrări suplimentare, acestea pot fi efectuate doar în anumite condiții, prevăzute în dispozițiile contractuale și legale indicate, și anume cu acordul proiectantului și al beneficiarului (direct, nu prin interpuși). În caz contrar, conform art. 1.3 din contract, plata lucrărilor nu este datorată de recurentă, iar acțiunea trebuie respinsă.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la mandatul aparent, susține că acesta poate exista acolo unde contractul/legea tace, iar nu în situația interzicerii în mod expres a acestuia.

Susține că relevante în speță sunt în special dispozițiile art. 2.5 din contractul de antrepriză, conform cărora orice modificări ale lucrărilor contractate trebuiesc aprobate expres de către beneficiar, în speță de recurentă.

În plus, dispozițiile art. 21.4 din contractul de antrepriză prevăd că orice modificări ale contractului se vor face numai în scris.

Arată că mandatul dat prin contract atât dirigintelui de șantier, cât și managerului de proiect nu acoperea situațiile ce au generat un cost al lucrărilor cu 33% mai mare decât cel contractat, deoarece aceste mandate nu acopereau substituirea recurentei în a lua decizii care să o afecteze financiar. Din contră, în cazul managerului de proiect era interzisă expres aprobarea modificărilor proiectului tehnic sau aprobarea majorării bugetului.

Or, intimata-reclamantă avea cunoștință de limitele mandatului dat celor două entități de supraveghere în șantier. Astfel, prin consfințirea existenței unui mandat tacit în contra (și nu în lipsă) dispozițiilor contractuale se încalcă direct voința părților exprimată prin acest contract. De asemenea, se ignoră și dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/1995 și ale art. 67 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 50/1991 care prevăd expres că orice modificări ale proiectului tehnic trebuie aprobate de proiectant și de către beneficiar.

"Practicile statornicite între părți", la care în mod corect au făcut referire instanțele anterioare dar au fost complet ignorate de către instanța de apel în rejudecare, reprezintă unul dintre elementele definitorii, atât în doctrină cât și în practică pentru a stabili existența unui mandat aparent.

Referitor la contractul de antrepriză și modificarea acestuia tacit prin formă simplificată, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, prin hotărârea recurată, a aplicat în mod eronat legea, încălcând prevederile art. 969 și următoarele C. civ., dând prioritate unei presupuse modificări în formă simplificată a contractului, modificare justificată în opinia instanței de rapiditatea relațiilor comerciale.

În situația necesitații de a se modifica proiectul tehnic și de a se face schimbări la lucrările contractate sau în situația modificării prețului contractual, sa fie încheiate, în scris, prin reprezentant legal, a unor acte adiționale la contractul de antrepriză.

Niciuna din situațiile enumerate de instanța de apel în rejudecare nu pot avea consecința juridică a acceptării lucrărilor suplimentare în contra dispozițiilor contractuale și nici a acceptării plăților solicitate prin prezenta acțiune pe temei contractual.

Consideră că este eronată și nelegală motivația instanței de apel conform căreia înțelegerea părților este dovedită prin plata parțială a lucrărilor aferente situației 14 de lucrări, după sancționarea ambelor părți din dosar de către K.

Totodată, nici semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor în data de 25.07.2012 și nici punerea în folosință a parcului nu au nicio semnificație în aprobarea lucrărilor suplimentare contractului, contrar reținerii făcute în hotărârea recurată.

De asemenea, arată că dispozițiile H.G. nr. 273/1994 nu sunt aplicabile în maniera expusă de către instanța de apel, deoarece la momentul semnării procesului-verbal nu mai existau lucrări ce trebuiau fi reparate (reparația fiind efectuată de către I. și J.) iar lucrările erau conforme noii autorizații de construcție emisă în urma raportului de expertiză comandat de K. (și nu executat exclusiv din dorința recurentei așa cum reține instanța de apel).

Arată și faptul că dispozițiile legale prevăzute la art. art. 67 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 prevăd că în situația în care lucrările de execuție nu pot respecta proiectul tehnic, lucrările vor fi oprite până la modificarea proiectului tehnic.

Prin urmare, consideră că instanța de apel în mod nelegal a reținut o modificare implicită a relațiilor contractuale întrucât forma simplificată, tacită a acestui tip de modificare - includerea unor lucrări noi, necuprinse în proiectul inițial, nu poate exista.

Reiterează faptul că esența apărărilor recurentei constă în solicitarea făcută instanței de judecată de a analiza cuantumul prejudiciului din perspectiva obligației asumată de către fiecare parte prin contract.

Recurenta ar fi putut accepta modificări ale costurilor doar ca urmare a unor modificări ale proiectului tehnic, modificări ce atât conform legii cât și contractului de antrepriză trebuiau să fi fost aduse la cunoștință direct recurentei (nu prin interpuși - manager de proiect/diriginte de șantier) înainte de a fi efectuate lucrările suplimentare.

În condițiile în care intimata-reclamantă a modificat unilateral și ilegal dimensiunile obiectivelor, aceasta și-a asumat încălcarea contractului și a legii, precum și urmarea potențială, respecitv refuzul recurentei-pârâte de a achita sume în plus față de sumele convenite prin contract.

Or, plata conform contractului a fost deja efectuată, întrucât până la momentul emiterii facturilor aferente situației numărul 14 de lucrări, recurenta deja achitase mai mult decât cantitatea de materiale la care s-a obligat prin contract.

Totodată, raportul de expertiză atestă existența unei cantități suplimentare de material aferentă unor obiective de lucrări neprevăzute în contractul de antrepriză, ce reprezintă temeiul juridic al prezentei acțiuni (implicit neînsușite de către proiectant), dar care sunt facturate către recurentă.

Arată că, în ceea ce privește aceste din urmă cantități de materiale, intimata-reclamantă a efectuat lucrări în afara proiectului, fără a avea documentația necesară (autorizație de construcție, proiect, caiet de sarcini, etc.) și nu poate invoca dispoziții contractuale (temeiul juridic al acestei acțiuni) pentru a justifica pretențiile sale cu privire la sume ce au la baza lucrări nesolicitate de recurentă.

Prin urmare, orice lucrare suplimentară, în afara proiectului inițial, trebuie aprobată de către beneficiar, aprobarea urmând a se concretiza printr-un act adițional ulterior acordului proiectantului.

Arată că până în luna august 2011 când a descoperit faptul că bugetul este depășit deși lucrările nu sunt terminate, beneficiarul nu a avut nicio suspiciune cu privire la existența deviațiilor de la proiect executate de intimata-reclamantă, întrucât în teorie și pe hârtie toate lucrările erau executate "conform proiect și caiet de sarcini".

Totodată, refuzul recurentei de plată a lucrărilor suplimentare este întemeiat și pe dispozițiile art. 2.6. și 2.7 din contractul de antrepriză ce dau beneficiarului dreptul să utilizeze orice mijloace legale sau contractuale împotriva constructorului în vederea acoperirii prejudiciilor produse, inclusiv refuzul de plată a unor lucrări necomandate.

Recurenta-pârâtă susține că este vorba de o neexecutare a obligației contractuale, astfel încât și din perspectiva interdependentei obligațiilor reciproce era îndreptățită a refuza plata, și nu numai din punct de vedere contractual și legal.

Prin urmare, susține că respingerea de către instanța de apel a argumentului impus de analiza excepției de executare este nelegală. Deși în mod corect a reținut că excepția de neexecutare presupune o simultaneitate a executării obligațiilor, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 2.6 și 2.7 din contractul de antrepriză care permit compensarea oricăror datorii dintre părți, inclusiv cele aferente reparațiilor ca în cazul de față.

Cum intimata-reclamantă nu și-a respectat aceste obligații contractuale, consideră ca acțiunea urmează a fi respinsă întrucât practic A. își invocă propria culpă prin nerespectarea obligațiilor sale corelative. Cu alte cuvinte, obligația recurentei de plată a lucrărilor există doar pentru lucrări conforme cu cele comandate prin contract, conforme proiectului tehnic și legislației aplicabile în domeniu.

În principal, susține faptul că din caracterul neîntemeiat al pretenției principale rezultă și caracterul nefondat al penalităților de întârziere în baza principiului accesorium sequitur principale.

Arată că penalitățile sunt datorate pentru o neexecuție culpabilă a obligației, așa cum reiese din dispozițiile art. 2.2 din contractul încheiat de părți. Penalitățile de întârziere au natura unei clauze penale, iar aplicabilitatea clauzei penale este de strictă interpretare. Instanța de judecată nu a analizat în niciun fel prevederile art. 2.2., ci a considerat că aceste penalități sunt datorate indiferent de modul și temeiul juridic în baza căruia a fost stabilită obligația de plată a debitului principal, fapt ce contravine flagrant prevederilor restrictive ale art. 2.2. din contract.

Prin urmare, factura ce face obiectul litigiului, fiind emisă în lipsa aprobării scrise a beneficiarului și nesemnată de acesta nu poate avea ca efect obligarea beneficiarului la plata penalităților de întârziere.

Consideră că instanța de judecată nu poate extinde aplicabilitatea acestei clauze penale deosebit de oneroase și la alte cazuri decât cele expres prevăzute de prevederile art. 2.2.

Prin hotărârea instanței de apel s-a stabilit în mod neîntemeiat obligarea recurentei-pârâte la plata debitului principal, obligație stabilită în baza unei modificări în formă simplificată (tacită) a contractului. Așadar, însăși instanța de apel a stabilit faptul că nu a existat o confirmare scrisă de plată din partea beneficiarului.

În prezent, din interpretarea deciziei recurate rezultă faptul că penalitățile de întârziere reprezintă de peste 10 (zece) ori (1000%) valoarea debitului principal, iar a obliga recurenta la plata unor astfel de penalități înseamnă o îmbogățire fără just temei a constructorului și o sărăcire a beneficiarului, constructorul profitând practic de durata excesiv de lungă a litigiului (data de complexitatea acestuia) precum și de propria sa culpă, stabilită de către toate instanțele de judecată, inclusiv de către instanța de apel.

O astfel de sancțiune pentru beneficiar și recompensa pentru constructor poate fi stabilită exclusiv în cazul în care sunt îndeplinite condițiile stricte din art. 2.2.

Or, susține recurenta, în speță nu sunt îndeplinite condițiile contractuale stricte ce pot da naștere unei astfel de obligații de plată a penalităților, o astfel de soluție fiind profund nelegală și în contradicție cu clauzele contractuale.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii recurate, respingând acțiunea în tot. Totuși, dacă instanța va considera că acțiunea este temeinic și legal admisă în ceea ce privește capătul principal al cererii, solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii în sensul respingerii penalităților de întârziere.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că este nefondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs întemeiat în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865, prin care se invocă nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului iar, potrivit alin. (3) din același text de lege, în rejudecare, instanța de fond va soluționa cauza ținând seama de toate motivele invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Prin decizia nr. 131 din 31 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus rejudecarea cauzei de către instanța de apel pentru insuficienta clarificare a situației de fapt, iar curtea de apel, prin decizia recurată, a respectat decizia de casare și a lămurit situația de fapt, după coordonatele prescrise de instanța supremă.

Contrar susținerii recurentei, prin decizia de casare nu s-a dezlegat chestiunea de drept privind aplicabilitatea în cauză a mandatului aparent, instanța supremă reținând că instanța de prim control judiciar a ignorat faptul că această teorie a fost invocată tocmai pentru că în speță nu a existat acordul mandantului pentru efectuarea unor lucrări suplimentare. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că nu s-a avut în vedere modalitatea în care s-a derulat raportul contractual dintre părți până la demararea prezentului litigiu și nici împrejurarea că raporturile juridice sunt născute între comercianți. Deci, instanța de rejudecare trebuia, pe baza probelor administrate, să stabilească dacă a existat sau nu un mandat aparent.

Prin aceeași decizie, Înalta Curte a constatat justificate și criticile recurentei vizând nemotivarea de către instanța de apel a susținerilor care vizau acceptarea de către intimata-reclamantă a lucrărilor executate, prin semnarea, fără obiecțiuni a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, nu a examinat atitudinea oscilantă a intimatei și nu a observat că prin actul adițional 5, părțile au contractat lucrări suplimentare, descrise în Anexa 1.

Prin urmare, susținând că decizia recurată este nemotivată cu privire la aspectele evocate și că cercetarea fondului a fost făcută în mod deficitar, instanța de casare a constatat că nu poate efectua controlul judiciar asupra acesteia și a obligat instanța de trimitere ca în rejudecarea pricinii să țină seama și de celelalte critici formulate pentru a stabili pe deplin situația de fapt și pentru a face o corectă aplicare a legii în speță.

Conform celor dispuse prin decizia de casare, contrar susținerilor recurentei, se constată că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., când a statuat că, în raport de probele dosarului, având în vedere modul de derulare al raporturilor contractuale, între părți a existat o înțelegere privind modificarea contractului într-o formă simplificată.

Faptul că, în urma analizei probelor administrate în vederea stabilirii aspectelor indicate prin decizia de casare, instanța de apel nu a ajuns la concluzia susținută de recurentă, nu echivalează cu încălcarea îndrumărilor din decizia de casare.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 referitoare la nemotivarea deciziei recurate, adică la omisiunea instanței de rejudecare de a analiza susținerile formulate de recurentă privind mandatul aparent, nu poate fi primită întrucât instanța de apel a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Instanța de apel a răspuns susținerilor invocate și a analizat argumentele avansate de recurentă în combaterea teoriei mandatului aparent, reținând consimțământul exprimat de aceasta pentru suplimentarea cantităților de materiale prevăzute în contractul inițial. La pag. 13 din decizia recurată se concluzionază că "părțile au înțeles să modifice, într-o formă simplificată care ține de rapiditatea relațiilor comerciale, raportul contractual scris, în sensul că dispozițiile de șantier erau suficiente pentru realizarea lucrărilor, în sensul că verificarea executării lucrărilor și cantităților erau efectuate prin intermediul dirigintelui de șantier și a managerului de proiect, intimata-pârâtă efectuând ulterior plățile, rezultă chiar din modalitatea în care s-a derulat raportul contractual până la demararea prezentului litigiu." De asemenea, după analizarea probelor administrate, la pag. 14 din decizia recurată se concluzionează din nou următoarele: "Or, toate acestea formează convingerea instanței în sensul existenței unei înțelegeri a părților, care au înțeles modificarea contractului într-o formă simplificată, cu respectarea dispozițiilor art. 969 C. civ. sub imperiul căruia s-au derulat relațiile dintre părți."

În mod corect, în decizia recurată s-a făcut distincția între raportul juridic născut din contract, care naște obligația pentru beneficiar de a achita lucrările suplimentare solicitate și aspectele care țin de ilicitul administrativ referitoare la faptul că beneficiarul a solicitat suplimentarea lucrărilor fără a obține un proiect tehnic, deși era obligat să o facă, iar executantul a executat lucrări suplimentare fără existența unui proiect, deși era obligat să-l solicite de la beneficiar.

De altfel, instanța nu este ținută a răspunde punctual fiecăreia dintre susținerile părților, în contextul în care, din considerentele reținute se desprinde concluzia avută în vedere. Or, în considerentele deciziei atacate se regăsesc argumentele care au format convingerea instanței, care a statuat că obligația de plată a lucrărilor se naște din contract, existența acesteia nefiind afectată de suplimentarea proiectului tehnic câtă vreme din probatoriul administrat rezultă că ambele părți au acționat concertat pentru realizarea lucrărilor în aceste condiții.

Faptul că nu se face referire expres la existența sau nu a "mandatului aparent" nu echivalează cu omisiunea instanței de a se pronunța asupra raporturilor dintre părți în sensul celor dispuse de instanța de casare. Ca urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 nu poate fi primit.

De asemenea, circumstanțiat dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, în rejudecare, a schimbat natura ori înțelesul lămurit al contractului de antrepriză, respectiv al clauzei contractuale prin care intimata-reclamantă s-a angajat la respectarea cantităților de materiale estimate în contractul inițial și inserate în proiectul tehnic de execuție.

Acest motiv de recurs sancționează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., adică atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, trecând peste voința părților exprimată în actul dedus judecății. În general, se poate reține o schimbare a naturii actului juridic atunci când acesta este calificat de așa manieră încât este alterată în mod substanțial natura sa.

Având în vedere conținutul contractului dar și modul în care părțile au înțeles să îl execute, conduita neîndoielnică a ambelor părți în etapa executării contractului, instanța de apel a acordat prioritate voinței lor reale, din perspectiva efectelor juridice pe care o astfel de conduită le-a generat cu privire la obligațiile asumate inițial.

Astfel, instanța de apel a constatat că după încheierea contractului, beneficiarul și-a manifestat intenția de a suplimenta cantitățile estima