ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 131/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Judecata în fața primei instanțe. Cererile părților și sentința Tribunalului București, secția a VI-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 25.10.2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 713.727,22 RON, cu titlu de preț și a penalităților aferente.

Pârâta a chemat în garanție pe S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L, S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L., solicitând obligarea acestora la plata sumelor pe care ar putea fi obligată să le achite reclamantei, în cazul în care cererea de chemare în judecată ar fi admisă.

Prin sentința civilă nr. 1994/18.04.2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între reclamantă, în calitate de subantreprenor și pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. x/15.11.2010, în temeiul căruia reclamanta s-a obligat să execute lucrări pentru montaj armătură, montaj cofraje și turnare beton, în beneficiul pârâtei, care avea calitatea de antreprenor general al obiectivului denumit Parc de Distracție - Chiajna.

În continuare, tribunalul a citat clauzele relevante, cuprinse în art. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5, 2.6, 2.7, 6.3 lit. c), e), f) și i), 8.1, 8.2, 14.1 și 14.2 din contractul părților.

A mai notat că între pârâtă, în calitate de client și chemata în garanție S.C. D. S.R.L., în calitate de manager de proiect, s-a încheiat la 14.11.2010 un contract de management de proiect; dintre clauzele sale, au fost citate cele din art. 2.1, 4.1, 4.2, 4.3, 7.1, 7.3, 7.5 și 12.1. Acest contract a fost novat la 31.03.2011, S.C. C. S.R.L. înlocuind-o pe S.C. D. S.R.L. în calitate de manager de proiect; cu toate acestea, părțile au agreat ca fostul manager de proiect să nu fie eliberat de obligațiile ce i-ar reveni în baza contractului, dacă noul manager nu și le îndeplinește pe ale sale. De asemenea, prima instanță a mai consemnat că pârâta, în calitate de beneficiar și chemata în garanție S.C. F. S.R.L., în calitate de consultant, au încheiat la 11.10.2010, un contract de dirigenție de șantier; dintre clauzele acestuia, le-a citat pe cele incluse în art. 4.2 lit. l), m), n), o), p) și art. 4.7. Tribunalul a luat act și că între pârâtă, în calitate de beneficiar și S.C. E. S.R.L., în calitate de prestator, s-au încheiat două contracte de prestări servicii, în lunile septembrie și noiembrie 2010, în vederea realizării de către cea din urmă a unor lucrări de excavare și de transport al pământului excavat; niciunul dintre contracte nu cuprinde vreo mențiune privind răspunderea părților.

În continuare, prima instanță a reținut că reclamanta a emis pe numele pârâtei factura fiscală nr. x/31.07.2011, în valoare de 959.727,22 RON, echivalent al sumei de 182.528,02 euro, reprezentând valoarea lucrărilor executate, conform situației de lucrări nr. x; a notat că pârâta a făcut două plăți parțiale, în cuantum de 246.000 RON, iar reclamanta solicită obligarea pârâtei la îndeplinirea obligației de plată a diferenței rămase neachitată.

A mai subliniat că situația de lucrări nr. x se referă la diferite categorii de lucrări - prezentate în considerentele hotărârii -, pe care reclamanta le-a efectuat în perioada 01.07.2011-31.07.2011 și ea a fost semnată de reclamantă și de noul manager de proiect, S.C. C. S.R.L., dar nu și de pârâtă; tribunalul a constatat că situația de lucrări în dispută nu conține o defalcare precisă, pe obiective, a cantităților de lucrări din proiect ori din dispozițiile de șantier și nu este însoțită de o formulare care să ateste executarea reală a lucrărilor.

Calificând natura juridică a raporturilor dintre reclamantă și pârâtă ca una proprie contractului de antrepriză, prima instanță a apreciat că, în aplicarea art. 1412 C. civ. și a art. 2.2 din contract, pârâta are obligația de a achita reclamantei prețul lucrărilor executate.

Cu toate acestea, a constatat că factura fiscală nr. x/31.07.2011 nu a fost emisă de reclamantă cu respectarea clauzei cuprinse în art. 2.2 din contract, pentru că nu a probat că situația de lucrări nr. x, în baza căreia a fost întocmită factura, ar fi fost transmisă în prealabil pârâtei-beneficiar, în vederea verificării și aprobării.

Ca atare, în lipsa unei dispoziții exprese în contract, prin care beneficiarul să fie angajat la plată chiar și atunci când verificarea și semnarea situației de lucrări sunt realizate de managerul de proiect, prima instanță a considerat că în sarcina pârâtei nu poate fi stabilită obligația de plată a prețului pretins.

Plățile parțiale nu au, în opinia tribunalului, semnificația acceptării tacite la plată a facturii, atât timp cât, concomitent cu acestea, pârâta a comandat efectuarea unei expertize tehnice extrajudiciare, pentru a verifica respectarea proiectului de către reclamantă; în aceste condiții, prima instanță a subliniat că pârâta și-a manifestat fără dubiu rezervele în legătură cu obligația de plată pe care reclamanta i-a pretins să o execute, iar această manifestare de voință semnifică, în fapt, o reală contestare a sumei pretinse de antreprenor, cu titlu de preț.

În altă ordine de idei, tribunalul a notat că, deși prețul prevăzut în art. 2.1 din contractul de antrepriză este unul estimativ, orice modificare a sa ar fi trebuit să fie opozabilă și beneficiarului, pentru a da naștere unei obligații de plată valabile în sarcina celui din urmă.

Luând act că, potrivit susținerilor ambelor părți, confirmate prin raportul de expertiză administrat în cauză, prețul estimat al contractului a fost depășit, prima instanță a subliniat că aceasta s-a produs, ca urmare a modificării proiectului inițial fără a exista în prealabil acordul proiectantului și al beneficiarului și fără ca proiectul modificat să fi fost verificat de un specialist atestat, înainte de a fi pus în operă.

În acest context, a notat că potrivit art. 23 lit. e) din Legea nr. 10/1995, revine executantului lucrărilor de construcții obligația de a soluționa defectele, neconformitățile și neconcordanțele apărute în fazele de execuție numai pe baza soluțiilor stabilite de proiectant cu acordul investitorului.

Ca atare, tribunalul a tras concluzia că reclamanta, în calitate de executant al lucrărilor, avea obligația de a realiza doar acele lucrări aprobate de proiectant, pentru care investitorul și-a dat acordul și care au fost verificate în prealabil de specialiști atestați.

De aceea, a înlăturat susținerile reclamantei, conform cărora nu era necesar acordul proiectantului sau al investitorului pentru modificarea proiectului și, în lipsa consimțământului pârâtei, ca beneficiar al lucrărilor (investitor), tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde acesteia plata lucrărilor realizate.

Totodată, a mai considerat că existența acordului managerului de proiect și/sau al dirigentului de șantier în vederea efectuării lucrărilor care depășesc proiectul nu suplinesc manifestarea de voință a pârâtei, în calitate de investitor, nici a proiectantului și a specialistului în proiecte, care ar fi trebuit să le verifice, întrucât aceștia din urmă îndeplinesc funcții distincte de cele ale managerului de proiect în legătură cu edificarea construcției, iar în contractul dintre reclamantă și pârâtă nu s-a făcut nicio referire cu privire la desemnarea unui reprezentant al investitorului (managerul de proiect) care să îl angajeze pe acesta financiar față de antreprenor. Dimpotrivă, în cuprinsul art. 2.2 din contractul încheiat între reclamantă și pârâtă, s-a prevăzut chiar obligația reclamantei de a preda către beneficiar situațiile de lucrări, în vederea verificării. În plus, din conținutul art. 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de management de proiect, rezultă că pârâta a interzis expres managerului de proiect să efectueze schimbări la documentele emise în legătură cu proiectul, inclusiv în legătură cu bugetul alocat și să o angajeze în vreo problemă care ar implica vreo obligație financiară, fără aprobarea sa prealabilă, în scris.

În considerarea celor prezentate mai sus, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată și, ca o consecință, a respins cererea pârâtei de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar G.., a declarat apel, calea de atac fiind îndreptată și împotriva încheierii din 28.06.2013, prin care prima instanță a respins o cerere de recuzare a expertului.

Prin decizia civilă nr. 881/16.10.2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a schimbat încheierea din 28.06.2013, în sensul că a admis cererea de recuzare a expertului și, în consecință, a anulat sentința civilă nr. 1994/18.04.2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reținând cauza, spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că după anularea unui raport, expertul care l-a întocmit este prezumat de lege ca fiind parțial, atât timp cât și-a exprimat deja părerea prin lucrarea de specialitate inițială, așa încât el nu poate să efectueze, din nou, expertiza a cărei refacere se dispusese. Ca atare, a apreciat că soluția de admitere a cererii de recuzare se răsfrânge asupra sentinței, deoarece expertiza a fost utilizată efectiv în analiza tribunalului.

În rejudecare, în urma administrării probatoriului, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 511/22.03.2016, prin care a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Pentru a decide astfel, curtea a notat, cu prioritate, că rejudecarea urmează a avea loc în limitele devoluțiunii legale din apel, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., așa încât a subliniat că doar cererea de chemare în judecată, a cărei soluție a fost devoluată prin apel, va fi rejudecată, nu și cererea de chemare în garanție.

Pe fond, a luat act de caracterul estimativ al valorii lucrărilor de antrepriză, agreat prin mecanismul contractual și a mai subliniat că, pentru a exista un control eficient asupra contraprestației de plată a prețului, părțile au detaliat, în art. 2.2-2.8, modalitățile de acceptare a situațiilor de lucrări, de plată, precum și de remediere a eventualelor deficiențe rezultate din lucrările prestate.

Astfel, fiecare situație de lucrări, semnată și ștampilată de reclamantă, era supusă unei verificări efective din partea beneficiarului, care, pe baza rezultatelor verificării, aproba plata pentru lucrările a căror existență putea fi constatată la șantier.

În aceste condiții, instanța de apel a considerat că semnarea și ștampilarea de către managerul de proiect a situației de lucrări nr. x, în baza căreia a fost emisă factura în litigiu, nu au aptitudinea de a o angaja obligațional pe pârâtă, chiar dacă managerul de proiect avea în sarcină supravegherea lucrărilor și protejarea intereselor pârâtei în șantier.

Chiar dacă art. 46 Codul comercial, aplicabil litigiului, nu impune limitările din dreptul comun probei obligațiilor comerciale, curtea de apel a subliniat că reclamanta încearcă să acrediteze ideea că pârâta a acceptat executarea obligațiilor într-o manieră vădit contrară prevederilor contractuale; de aceea, coroborând acest aspect cu importanța lucrărilor contractate și valoarea lor, a considerat că faptul că în trecut, alte situații de lucrări au fost achitate de pârâtă, după acceptarea lor de către managerul de proiect, nu este de natură a stabili că părțile au înțeles să modifice implicit clauzele contractului privitoare la modalitatea de recunoaștere a prestării obligației specifice. Astfel, ratificarea anterioară a unor acte făcute de o persoană fără putere de reprezentare, chiar și făcută în cadrul unui contract cu execuție succesivă, nu prezumă o modificare a prevederilor contractuale care vizează maniera de recunoaștere a obligațiilor comune și nu obligă pe cel care a ratificat asemenea acte anterioare să recunoască și acte ulterioare ale aceleiași persoane; rămânea atributul pârâtei verificarea realității efectuării fiecărei lucrări indicate în situațiile de lucrări și a corespondenței dintre aceasta și cerințele agreate prin contract.

De asemenea, faptul că pârâta ar fi observat neconformitățile nu din proprie inițiativă, ci doar ulterior controlului efectuat la 02.08.2011 de Inspecția de Stat în Construcții a fost apreciat de instanța de apel ca neputând să modifice limitele obligațiilor contractuale ale părților, deoarece, chiar dacă răspunderea de drept administrativ nu se confundă cu cea civilă contractuală, motivele pentru care un beneficiar refuză să accepte lucrări ce depășesc cadrul contractual pot proveni și din evitarea comiterii unui alt ilicit decât cel civil. De aceea, curtea a constatat că lucrările efectuate de reclamantă, peste prevederile contractuale agreate, nu o puteau angaja pe pârâtă decât în măsura în care, chiar și ulterior verificărilor și constatării neconformităților cu contractul, aceasta alegea să și le asume, dar doar printr-o manifestare de voință provenind de la reprezentanții săi legali, iar nu de la managerul de proiect.

În ce privește teoria mandatului aparent, raportată la managerul de proiect care ar fi semnat situațiile de lucrări, chiar fără drept, acționând ca un mandatar al pârâtei, instanța de apel a notat că această teorie presupune ca reprezentantul să fi determinat terțului credința scuzabilă că acționa în numele reprezentatului, în limitele puterii conferite; or, în speță, a stabilit că o asemenea credință rezonabilă este contrazisă de clauzele art. 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de management, de care reclamanta avea cunoștință, de vreme ce l-a depus la dosar, o dată cu cererea de chemare în judecată. Prin urmare, curtea a subliniat că drepturile conferite de teoria mandatului aparent se pot naște dintr-o eroare scuzabilă, dar nu din ignorarea de către cel care o invocă a limitelor exprese ale puterilor conferite mandatarului, întrucât, într-o asemenea situație, contractarea cu o persoană lipsită de putere de reprezentare se face pe propriul risc, probabil în speranța ratificării ulterioare a contractului de către beneficiar. De aceea, a apreciat că toate lucrările puse în operă - dar care sunt exterioare contractului și actelor adiționale - apar ca fiind refuzate în mod corect la plata solicitată pe temei convențional, expectanța reclamantei, rezultată dintr-un comportament anterior de acceptare/ratificare de către pârâtă a depășirilor clauzelor contractuale, nereprezentând un drept subiectiv civil cu baza în convenția părților.

Pe de altă parte, luând în analiză susținerile reclamantei, potrivit cărora pretențiile sale ar privi și lucrări la anumite obiective ce nu depășesc proiectul tehnic și care, prin urmare, nu depășesc limitele contractului inițial, curtea de apel a constatat, din examinarea probatoriului administrat, că lucrările corespunzătoare situației de lucrări nr. x, efectuate în limitele contractului, reprezintă o parte redusă din totalul celor executate și facturate, susceptibilă așadar de acoperire prin suma parțială achitată; în acest sens, în decizie au fost prezentate mai multe exemple. Cât privește faptul că lucrările aferente unor anumite obiective ar fi fost efectuate în baza actului adițional nr. x și anexei 1 la acesta, a notat că respectivul act nu indică în niciun fel cantitatea de lucrări suplimentare, așa încât este lovit de nulitate, pentru lipsa obiectului, fie și măcar determinabil, motiv pentru care nu a dat eficiență acestui act.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., societate în insolvență, reprezentată de administrator judiciar G.., a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul neîndoielnic și a pronunțat decizia cu aplicarea eronată a legii; au fost invocate, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat, sub un prim aspect, greșita aplicare a regulilor mandatului aparent, în privința reprezentanților în șantier ai intimatei-pârâte.

Subliniind că nu repune în discuție împrejurările de fapt deja stabilite de instanțele de fond, ci greșita apreciere a consecințelor generate de conduita părților pe parcursul executării contractului, recurenta a afirmat că astfel de aprecieri vizează chestiuni de legalitate, nu de temeinicie.

Astfel, a arătat că în mod greșit a reținut curtea de apel că teoria mandatului aparent ar contraveni clauzelor contractuale referitoare la modalitatea de acceptare a lucrărilor suplimentare sau la modificarea contractului, deoarece aplicarea teoriei respective, având ca efect producerea consecințelor juridice direct în patrimoniul mandantului, se circumscrie tocmai ipotezei inexistenței unui acord formal și expres al mandantului referitor la lucrări suplimentare. Cu alte cuvinte, recurenta a susținut că practicile statornicite de părți și împrejurările susceptibile să genereze o credință scuzabilă terțului cu privire la mandatul acordat managerului de proiect și dirigintelui de șantier sunt aspecte suficiente pentru a produce consecințe juridice, chiar și în ipoteza unor prevederi contractuale contrare. Prin urmare, deși părțile au agreat ca orice modificare a contractului (cu privire la lucrările suplimentare) să se facă doar în formă scrisă, conduita lor poate da naștere unor acte modificatoare valabile fără ca acestea să îmbrace forma scrisă, cu atât mai mult cu cât raporturile juridice dintre comercianți sunt caracterizate de celeritate și de necesitatea de a nu stânjeni, prin formalități suplimentare, buna desfășurare a oricărei afaceri.

De aceea, recurenta a apreciat că existența unor clauze contractuale care prevăd modalitatea de modificare a contractului sau de acceptare a lucrărilor suplimentare nu poate constitui un argument suficient care să conducă la concluzia inaplicabilității mandatului aparent.

În continuare, a criticat modul în care curtea de apel a valorificat situația de fapt reținută, prin prisma aprecierii asupra neîndeplinirii condițiilor mandatului aparent.

În acest context, recurenta a arătat că, deși în decizia atacată s-a reținut o practică cu caracter de continuitate în ce privește punerea în operă a cantităților de materiale, acceptarea și plata situațiilor de lucrări, derivată din faptul că managerul de proiect a acceptat toate cele 13 situații de lucrări, anterioare celei în dispută, judecătorii apelului au apreciat că aceste practici statornicite între părți nu ar fi susceptibile să conducă la concluzia unei modificări implicite a contractului și nu ar reprezenta împrejurări de natură să-i genereze credința legitimă a existenței unui mandat acordat de beneficiar reprezentanților săi.

Mai mult, subliniind că situația de lucrări nr. x nu atestă decât realizarea unor lucrări începute deja anterior - deci, lipsite de caracter de sine stătător - și, practic, finalizarea acestora, recurenta a arătat că modul de lucru anterior, în care intimata a permis managerului de proiect să decidă punerea în operă a lucrărilor și apoi, verificarea lor, pentru ca ulterior să accepte primele 13 situații de lucrări, prin achitarea integrală a facturilor emise în baza acestora, a fost de natură să genereze credința rezonabilă că atât managerul de proiect, cât și dirigintele de șantier au acționat în baza puterilor conferite de intimată. În acest context, autoarea recursului a considerat ca fiind nerezonabil ca, după ce în perioada emiterii celor 13 situații de lucrări anterioare, au fost stabilite aceste uzanțe în șantier, la ultima situație, intimata să se prevaleze de lipsa îndreptățirii reprezentanților săi, în condițiile în care lucrările aferente situației 14 nu sunt independente de celelalte, ci reprezintă numai continuări/finalizări ale unora anterioare, acceptate deja de beneficiar prin plată.

De aceea, a apreciat că modul în care relațiile contractuale s-au derulat de-a lungul celorlalte situații de lucrări i-a generat credința scuzabilă că atât managerul de proiect, cât și dirigintele de șantier au puteri de reprezentare, recurenta afirmând că eroarea asupra acestor puteri nu trebuie să fie comună și invincibilă.

În acest context, a considerat că în mod nefondat curtea de apel a reținut inexistența unei erori scuzabile față de interdicția expresă stipulată în contractul de management, de care recurenta ar fi avut cunoștință, precizând că nu a cunoscut clauzele acestuia pe întregul parcurs al desfășurării lucrărilor și că a intrat în posesia sa doar în contextul apariției litigiului, depunerea sa la dosar fiind necesară pentru dovedirea legăturii contractuale dintre intimată și managerul de proiect.

Însă, chiar și în situația în care ar fi cunoscut clauzele respectivului contract de management, recurenta a apreciat că acestea ar fi devenit irelevante, deoarece modalitatea de lucru în șantier a avut o consecvență susceptibilă să genereze credința scuzabilă că dispozițiile care interziceau managerului contractarea de lucrări suplimentare au fost implicit modificate prin practicile statornicite de părți.

Mai mult, a subliniat că intimata a acceptat integral lucrările executate, semnând, fără obiecțiuni, procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și dând în folosință imobilul încă din 25.07.2012, ceea ce echivalează unei ratificări a dispozițiilor date de managerul de proiect și de diriginte, în șantier.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, dar și celui reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 948 pct. 3 și 964 C. civ., reținând că actul adițional nr. x nu îndeplinește condiția de validitate a unui obiect determinat sau determinabil.

În opinia sa, actul adițional nr. x reprezintă un act juridic în baza căruia părțile au contractat lucrări suplimentare, iar nu cantități suplimentare de lucrări - acestea din urmă fiind puse în operă potrivit practicilor din șantier descrise mai sus.

Potrivit art. 1.1 din actul adițional nr. x, coroborat cu anexa 1 la acesta, obiectul era unul determinat și consta în obiectivele de lucrări ce urmau să fie edificate: talpă, perete și armătură fundație. Chiar dacă părțile nu au prevăzut și cantitățile de lucrări ce urmau a fi puse în operă, recurenta a afirmat că obiectul convenției a fost identificat în mod expres și, în acest context, nu se poate reține că el nu ar fi determinat sau determinabil. Iar în lipsa indicării cantității utilizate, a arătat că se poate aprecia că părțile au avut în vedere cantitățile de materiale pe care o astfel de lucrare le presupune în mod obișnuit.

La data de 18.01.2017, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că, deși în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta nu a indicat niciun text de lege încălcat ori greșit aplicat, o asemenea omisiune este pe deplin justificată de faptul că până la intrarea în vigoare a noului C. civ. (inaplicabil în cauză), instituția mandatului aparent a fost doar o creație doctrinară, confirmată apoi pe cale jurisprudențială.

Aceasta nu atrage însă, de plano, o sancțiune pentru recurentă, de vreme ce chiar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri (de exemplu, în cauza Bock și Palade împotriva României) că noțiunea de "lege" trebuie să fie interpretată în accepțiunea sa materială, nu formală și a inclus în această noțiune nu doar textele de rang legislativ, ci și dreptul nescris, fără a face vreo distincție între țările de common law și cele continentale, în care a considerat că jurisprudența joacă în mod tradițional un rol considerabil, în sensul că părți întregi ale dreptului pozitiv rezultă, în mare măsură, din hotărârile instanțelor judecătorești.

Plecând de la această premisă, analiza actelor dosarului și a deciziei atacate, prin prisma motivelor de recurs invocate, relevă următoarele:

Instanțele devolutive au reținut deja că între părți exista o uzanță, în sensul ca managerul de proiect să verifice situațiile de lucrări emise de către antreprenor.

În fapt, toate situațiile de lucrări au fost verificate în această modalitate, iar beneficiara-intimată a achitat integral facturile emise în temeiul celor 13 situații de lucrări, anterioare celei care a dat naștere disputei dintre părți.

Or, o atare practică statornicită de părți are aptitudinea de a genera o credință scuzabilă recurentei, cu privire la mandatul acordat managerului de proiect și/sau dirigintelui de șantier și ea este aptă să producă efecte juridice, chiar și în ipoteza unor clauze contractuale contrare.

Cu toate acestea, curtea de apel a stabilit că, atât timp cât părțile au agreat ca modificarea contractului să se facă doar în formă scrisă, teoria mandatului aparent nu poate fi aplicabilă.

Printr-o asemenea statuare, instanța de prim control judiciar a ignorat însă faptul că de esența acestei teorii este tocmai depășirea împuternicirii sau chiar lipsa ei.

Cu alte cuvinte, mandatul aparent, având ca efect producerea consecințelor juridice direct în patrimoniul mandantului, nu ar fi avut sens să fie invocat în cazul în care exista acordul mandantului pentru efectuarea unor lucrări suplimentare, ci doar în situația inexistenței unui astfel de acord.

În concret, practica al cărei caracter de consecvență a fost reținut, în ceea ce privește punerea în operă a cantităților de materiale, acceptarea și plata situațiilor de lucrări, derivată din faptul că managerul de proiect a acceptat cele 13 situații de lucrări, anterioare celei în dispută, este susceptibilă să genereze recurentei credința legitimă a existenței unui mandat acordat de intimată managerului de proiect și pentru verificarea situației de lucrări 14, cu atât mai mult cu cât aceasta nu atesta decât realizarea unor lucrări începute deja anterior și, practic, finalizarea lor.

În egală măsură, instanța de apel ar fi trebuit să nu omită din analiză împrejurarea că raporturile juridice în discuție sunt născute între comercianți și, de aceea, sunt caracterizate de celeritate și de necesitatea de a nu stânjeni prin formalități suplimentare buna lor desfășurare, iar proba unor asemenea raporturi nu cunoaște limitările din dreptul comun, potrivit art. 46 Codul comercial

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, instanța de apel nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat și a plasat litigiul pe o premisă greșită, atunci când a decis, la nivel de principiu, că teoria mandatului aparent este inaplicabilă în cauză, deoarece contravine clauzelor contractuale referitoare la modalitatea de acceptare a lucrărilor suplimentare sau la modificarea contractului, așa încât aprecierea curții de apel asupra consecințelor pe care conduita părților pe parcursul executării contractului le-a generat, fiind expresia unui real sofism, a condus la neexaminarea de fond, veritabilă, a pricinii.

Mai mult, motivarea deciziei de apel conduce Înalta Curte către concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau acceptarea integrală, de către intimată, a lucrărilor executate, prin semnarea, fără obiecțiuni, a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ceea ce ar putea echivala unei ratificări a dispozițiilor date de managerul de proiect și de diriginte, în șantier; în egală măsură, nu a examinat atitudinea oscilantă a intimatei, care, pe de o parte, a susținut efectuarea de către recurentă, în afara clauzelor contractuale, a unor lucrări suplimentare și, pe de altă parte, a opus excepția de neexecutare - apărare lăsată neanalizată.

De asemenea, reținând nulitatea actului adițional 5, pentru lipsa obiectului determinat sau determinabil, instanța de apel nu a observat că prin acest act, părțile au contractat lucrări suplimentare, descrise în Anexa 1.

Considerentele expuse mai sus relevă că cercetarea fondului a fost făcută în mod deficitar, așa încât, dând eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării, curtea va ține cont nu doar de dezlegările date prin prezenta decizie, dar va reevalua măsura în care nepronunțarea asupra cererii de chemare în garanție, în evocarea fondului, se constituie într-o măsură care implică o judecată în limitele cererii de apel, așa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care prin decizia civilă nr. 881/16.10.2014, nerecurată, curtea de apel a anulat sentința civilă nr. 1994/18.04.2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă în tot, iar nu în parte, reținând apoi cauza, spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar G.. împotriva deciziei civile nr. 511/22.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2017.