ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 527/2016

Decizia nr. 527/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 14 martie 2013, sub nr. 703/93/20121, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a solicitat rezoluțiunea contractului de antrepriză de construcții încheiat în formă simplificată, având ca obiect efectuarea lucrărilor de montaj al structurilor metalice (tobogane) pentru proiectul de investiție Parc de distracții din proiectul de dezvoltare imobiliară Chiajna; obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor realizate, la care se adaugă TVA, așa cum această valoare va rezulta din probatoriul administrat în cauză; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu momentul introducerii cererii și până la data achitării efective a sumei solicitate în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 942, 1245, 1020-1021 C. civ., art. 36 C. com., art. 969 C. civ., art. 1073 și urm. C. civ.

La termenul de judecată de la 02 mai 2013, reclamanta a depus la dosar cerere de întregire a acțiunii introductive învederând faptul că, își evaluează provizoriu valoarea capătului II al cererii de chemare în judecată la suma de 10.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 916 din 10 aprilie 2013 Tribunalul Ilfov

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta la plata sumei de 195.529,145 RON fără TVA (242.456,1398 RON inclusiv TVA) reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă, cu plata dobânzii legale la debitul datorat de la data introducerii acțiunii 14 martie 2012, până la achitarea efectivă a sumei datorată.

A fost obligată pârâta totodată și la plata sumei de 9.198,24 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 19 iunie 2013 Tribunalul Ilfov,

în temeiul art. 281 C. proc. civ. a dispus lămurirea aliniatului unu din dispozitivul sentinței civile nr. 916 din 10 aprilie 2013 în sensul că a respins cererea având ca obiect rezoluțiunea contractului de antrepriză ca neîntemeiată și a admis în parte cererea pentru plata de despăgubiri.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că pârâta SC B. SA deține în localitatea Chiajna, județul Ilfov un teren în suprafață de 137.509 mp, având numere cadastrale XX, YY, ZZ, înscris în CF QQ, WW, JJ.

Pe acest teren, prin autorizația de construire din 23 septembrie 2010 emisă de Primăria Comunei Chiajna a fost autorizată construirea unui obiectiv „parc de distracții Chiajna" în două etape, etapa I „Aqua parc și Luna parc", etapa II „parc de distracții închis", potrivit planului de situație general anexă la autorizația de construire, parcul de distracții având în componență următoarele tobogane: tobogane de viteză cu apă, tobogane cu apă, tobogane cu apă și piscină pentru copii, jocuri de apă.

Lucrările de montaj ale echipamentelor de agrement montate în cadrul Etapei I au fost începute de reclamanta SC A. SRL, în baza unui proiect C. Ltd. și finalizate de o altă societate, respectiv SC D. SA prin Proiect anul 2011.

S-a reținut că nu există nici un înscris asumat de ambele părți care să ateste stadiul de execuție la încetarea lucrărilor de către reclamantă.

În raport de probele administrate în cauză, s-a reținut că rezultă că reclamanta a efectuat lucrări de montaj în beneficiul pârâtei în valoare actualizată de 195.529,145 RON fără TVA (242.456,1398 RON inclusiv TVA).

În ceea ce privește raporturile juridice dintre părți, s-a constatat că nu există un înscris semnat de ambele părți denumit „contract" în temeiul căruia să fi fost executate lucrările de montare, ceea ce însă nu poate conduce la concluzia inexistenței unor raporturi contractuale și inadmisibilității acțiunii, astfel cum s-a invocat de către pârâtă.

Ambele părți au înaintat modele de contract, vizând executarea de către reclamantă a lucrărilor de montaj ale echipamentelor de agrement, însă au intervenit pe parcursul executării neînțelegeri între părți cu privire la modul de executare, calitatea lucrărilor ce se executau, precum și prețul acestora.

Prin răspunsul formulat la Convocarea la conciliere directă, pârâta recunoaște că suma agreată pentru executarea reală, completă și corectă a lucrărilor a fost de 115.000 euro (TVA inclus) precum și neîncheierea unui contract în forma scrisă, invitând reclamanta la încheierea unui contract de antrepriza în vederea evaluării lucrărilor executate și verificării acestora.

A reținut judecătorul fondului că specificul obligațiilor între profesioniști, potrivit reglementarii anterioare intrării în vigoare a noului C. civ., a determinat un anumit specific al condițiilor de probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice, libertatea contractuală, principiu fundamental al acestui tip de obligații având drept corolar libertatea probei în litigii.

Sub acest aspect, apărările pârâtei întemeiate pe dispozițiile art. 1191 vechiul C. civ., vizând inadmisibilitatea dovedirii contractului prin alte mijloace de probă decât printr-un înscris, au fost înlăturate.

Art. 46 C. com. anterior intrării în vigoare a noului C. civ. stabilea că obligațiile comerciale se probează cu martori ori de câte ori instanța judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială, și aceasta chiar și în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., proba fiind admisibilă fără restricțiile stabilite de art. 1191 C. civ. De asemenea, art. 46 consacră și mijloace de probă specifice facturile acceptate, corespondența, telegramele, registrele comerciale. Corespondența comercială includea orice fel de înscrisuri, scrisori, telegrame, note, etc., intervenite între comercianți în scopul perfectării, modificării, sau stingerii raporturilor comerciale, făcând parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată.

În privința TVA-ului, astfel cum este menționat în model de contract (depus de către reclamantă la dosarul cauzei) se consemnează în mod expres faptul că suma de 115.000 euro include TVA.

În ceea ce privește respectarea obligațiilor de către părți, Tribunalul a reținut că pârâta nu a executat obligația de plată a avansului în valoare de 50.000 euro, cu motivarea cuprinsă în răspunsul la întrebarea 6 din interogatoriu, prin care pârâta recunoaște existența acestei obligații, însă condiționează efectuarea plății de oprirea lucrărilor în baza procesului verbal din 02 august 2011 încheiat de către Inspectoratul de Stat în Construcții.

Pârâta nu a deținut un proiect tehnic de execuție adaptat cerințelor legislației românești. Potrivit procesului verbal încheiat de Inspectoratul de Stat în Construcții la data de 02 august 2012 „(...) nu s-a prezentat un proiect de execuție tradus și însușit de specialiști verificatori de proiecte atestați (...) sunt utilizate produse de construcții pentru care nu există agremente tehnice (...) planul de situație nu respectă prevederile Legii nr. 50/1991". Din raportul de expertiză întocmit s-a reținut că „pe parcursul executării lucrărilor desfășurate de reclamantă, SC B. SA nu a deținut un proiect tehnic de execuție eliberat în conformitate cu dispozițiile legale din România, proiectul de execuție, cu toate cerințele adaptate legislației românești în vigoare, fiind depus și înregistrat la Inspectoratul de Stat în Construcții Ilfov în data de 10 noiembrie 2012, după încetarea lucrărilor de către reclamantă", iar în ceea ce privește certificatul de conformitate, expertul a precizat faptul că acesta a fost obținut de către pârâtă abia în data de 10 august 2012, după oprirea lucrărilor.

Reclamanta nu a deținut certificat ISCIR pentru realizarea lucrărilor, aspect neadus la cunoștința pârâtei anterior efectuării verificărilor de către Inspectoratul de Stat în Construcții.

Față de aceste aspecte dovedite de probele administrate în cauză s-a apreciat că se impune respingerea cererii vizând rezoluțiunea convenției și repunerea părților în situația anterioară, prin raportare la condițiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a se pronunța rezoluțiunea unui contract, având în vedere că ambele părți sunt în culpă pentru neexecutarea integrală a lucrărilor.

Tribunalul a constat însă că nu poate fi ignorat faptul că reclamanta a efectuat un procent de 67% din lucrările de amenajare a echipamentelor de agrement în beneficiul pârâtei, în valoare actualizată de 195.529,145 RON fără TVA (242456,1398 RON inclusiv TVA), lucrări care nu au fost achitate de către pârâtă.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat apel atât reclamanta SC A. SRL cât și pârâta SC B. SA.

Analizând apelul formulat de pârâta SC B. SA

prin prisma motivelor invocate și față de probele administrate în cauză, Curtea a constatat că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În ce privește critica apelantei în sensul că prima instanță ar fi soluționat cauza cu depășirea limitelor învestirii, Curtea a reținut că susținerea nu poate fi însă primită, deoarece capătul de cerere privind plata contravalorii lucrărilor realizate a fost formulat ca și capăt principal de cerere, în executarea contractului, și nu ca urmare a desființării acestuia. Reclamanta nu a formulat pretenții în legătură cu vreun prejudiciu produs ca urmare a rezoluțiunii contractului, ci a solicitat obligarea pârâtei la efectuarea întocmai a contraprestației la care aceasta s-a obligat.

Contrar susținerilor apelantei, prima instanță a fost învestită atât cu o acțiune în rezoluțiune cât și cu o acțiune în pretenții, astfel încât, cu respectarea principiului disponibilității, aceasta s-a pronunțat exact asupra obiectului cu care a fost învestită.

De asemenea, neindicarea în mod expres în considerentele hotărârii a temeiul în drept avut în vedere de instanță nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii atacate în condițiile art. 261 C. proc. civ., așa cum susține apelanta, câtă vreme este evident că analiza instanței s-a circumscris temeiului în drept invocat de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, respectiv art. 969 și art. 1073 și urm. C. civ., temei în drept pe care instanța nu l-a schimbat, și în considerarea căruia este evident că acțiunea în pretenții nu este accesorie desființării contractului.

Referitor la faptul că în speță contractul de antrepriză nu a fost încheiat în formă scrisă, în mod corect a constatat prima instanță că o astfel de formă nu este cerută pentru valabilitatea contractului.

Chiar dacă, așa cum susține apelanta, în practică și în doctrină s-ar fi statuat necesitatea încheierii în formă scrisă a contractului de antrepriză, conform dispozițiilor legale în vigoare la momentul nașterii raportului juridic dintre părți, contractul de antrepriză era reglementat ca un contract consensual, încheierea sa valabilă fiind făcută prin simplul acord de voință al părților, nefiind necesară respectarea vreunei forme solemne. Așadar lipsa formei scrise este lipsită de relevanță din punct de vedere al valabilității contractului.

Referitor la faptul că reclamanta executant nu ar fi fost autorizată în vederea executării lucrărilor, instanța constată că nici această lipsă a autorizării nu este de natură a împiedica încheierea valabilă a contractului, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a pretins reclamantei o astfel de autorizare la momentul încheierii acordului de voință ci abia ulterior, în cursul executării.

Nu va fi reținută nici o eventuală lipsă a prețului din contract, derivată din lipsa acordului părților cu privire la acest aspect, câtă vreme așa cum arată în mod expres și apelanta, atât în răspunsul la interogatoriu, întrebarea 5 cât și în motivele de apel, contestațiile acesteia asupra prețului vizează faptul că prețul de 115.000 euro includea și TVA-ul și era stabilit numai pentru lucrări reale, corecte și complete, nu și pentru lucrări executate defectuos, și de asemenea stadiul lucrărilor este inferior procentului indicat de reclamantă.

Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, prețul de 115.000 euro este acceptat de ambele părți, simpla împrejurare dacă acest preț include sau nu și taxa pe valoarea adăugată neputând duce la concluzia că din acordul părților ar fi lipsit un element esențial al contractului, respectiv prețul. De altfel în negocierile purtate de părți, chiar apelanta a propus prețul de 115.000 euro TVA inclus.

În privința faptului că în cauză nu ar fi dovedită în nici un fel existența contractului, Curtea constată, în raport și cu dispozițiile art. 36 C. com., că probele administrate relevă rară putință de tăgadă că acesta a fost executat în parte, chiar apelanta pârâtă recunoscând că a fost nevoită să demonteze unele lucrări considerate neexecutate corespunzător. Ori aprecierea ca fiind defectuoasă a executării nu poate fi asimilată în nici un caz cu inexistența contractului, ci dimpotrivă, presupune raportarea la niște obligații contractuale.

De asemenea, apelanta pârâtă a încheiat la data de 11 octombrie 2010, un contract de servicii de diriginte de șantier, în baza căruia a supravegheat efectuarea lucrărilor de către reclamantă (după cum rezultă din coroborarea acestui contract cu mențiunile făcute de Inspectoratul de Stat în Construcții în cuprinsul proceselor verbale întocmite cu prilejul verificărilor făcute în teren), iar în cuprinsul proceselor verbale întocmite de Inspectoratul de Stat în Construcții, pe care chiar apelanta a înțeles să le invoce și să se folosească de ele, aceasta a indicat ca și executant al lucrărilor inspectate pe reclamanta SC A. SRL.

Și prin expertizele efectuate în cauză, atât la fond cât și în apel, s-a constatat existența unor lucrări efectuate de reclamantă, lucrări care față de atitudinea apelantei pârâte au fost efectuate evident cu acordul acesteia.

Faptul că proiectul după care a lucrat reclamanta intimată nu corespundea cerințelor legale nu poate fi invocat pentru susținerea nevalabilității contractului, câtă vreme asigurarea unui astfel de proiect era obligația apelantei, în calitate de investitor, iar aceasta nu-și poate invoca propria culpă.

Nu va fi reținută nici susținerea apelantei potrivit căreia contractul ar fi fost obținut prin doi de către reclamantă, câtă vreme aceasta nu a pretins niciodată că ar fi autorizată să efectueze lucrările de montaj care i s-au solicitat. De altfel, la momentul încheierii acordului de voință, pârâta nici nu a solicitat reclamantei în mod expres prezentarea unei astfel de autorizații.

Până la efectuarea inspecției de către organele abilitate, respectiv Inspectoratul de Stat în Construcții, nici apelanta nu știa că încă de la introducerea pieselor în țară avea nevoie de un certificat de conformitate, proiectul tehnic de execuție trebuia eliberat în conformitate cu dispozițiile legale din România, iar montarea ansamblelor nu putea fi făcută decât de un executant autorizat în acest sens, și nici intimata reclamantă nu știa că nu poate realiza lucrările fără a deține o autorizație specială (H.G. nr. 435 din 28 aprilie 2010 privind regimul de introducere pe piață și de exploatare a echipamentelor pentru agrement).

Apelanta nu poate pretinde că nu a beneficiat de pe urma lucrării efectuate de reclamantă, câtă vreme din probele administrate în cauză rezultă că executantul care a finalizat lucrarea a continuat practic montajele începute de reclamantă, chiar dacă a fost nevoie în unele situații de refacerea lucrărilor.

Cu privire la pretinsul prejudiciu pe care susține apelanta că i l-ar fi produs reclamanta prin executarea defectuoasă a lucrărilor și respectiv cheltuielile efectuate cu refacerea acestora, susținerile sunt lipsite de relevanță în cauză, în raport cu limitele învestirii instanței, câtă vreme apelanta nu a formulat nicio cerere reconvențională prin care să pretindă drepturi proprii.

Criticile referitoare la aprecierea cuantumului lucrărilor efectuate de reclamantă nu vor mai fi analizate, având în vedere că cele reținute de prima instanță sub acest aspect au avut la bază expertiza tehnică judiciară efectuată la fond, ori în apel a fost efectuată o altă expertiză, însușită de instanța de apel, ce urmează a fi analizată în apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL.

Analizând apelul formulat de reclamanta SC A. SRL

prin prisma motivelor invocate și față de probele administrate în cauză, Curtea a constatat că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la apelul formulat împotriva încheierii de ședință din 27 februarie 2013, Curtea a reținut că prin această încheiere, prima instanță a respins cererea apelantei reclamante de anulare a raportului de expertiză întocmit în cauză, cu motivarea că expertul desemnat avea specializarea în utilaje tehnologice, iar bunurile supuse verificărilor sunt utilaje tehnologice, elemente de construcție din materiale metalice, fibre, ansamblu cu șuruburi, suduri, astfel că expertiza a fost în mod corect întocmită în considerarea acestei specializări.

Părțile s-au învoit asupra numirii a trei experți, cu specializări diferite, care să efectueze împreună expertiza, în baza acestei învoieli instanța de apel numind câte un expert tehnic judiciar în specializările „evaluarea proprietății imobiliare", „tehnologia construcțiilor de mașini" și „tehnologia sudării". Raportul de expertiză astfel întocmit a fost depus la dosar, iar răspunsul la obiecțiuni a fost depus.

Referitor la criticile privind respingerea cererii de desființare a contractului, instanța a constatat în primul rând, că dat fiind specificul contractului de antrepriză, respectiv acela de contract cu executare succesivă, o eventuală desființare a acestuia nu ar putea produce efecte decât pentru viitor. În consecință, în situația în care obiectul contractului ar fi executat deja, o astfel de măsură nu ar mai putea fi dispusă.

Nu a fost reținută susținerea apelantei în sensul că reluarea și finalizarea lucrărilor cu alt antreprenor nu îi este imputabilă, fiind datorată exclusiv denunțării abuzive a contractului de către pârâtă, câtă vreme în cauză apelanta nu a făcut dovada nici că deține autorizația specială necesară executării lucrărilor și nici că ar fi efectuat demersuri pentru obținerea unei astfel de autorizații. De altfel, apelanta reclamantă nici nu pretinde că a avut vreodată o astfel de autorizație.

Cum interesul intimatei pârâte SC B. SA era acela de a construi un parc de distracții pe care să-l poată și exploata în condiții legale, rezultă că din punctul acesteia de vedere, existau toate premisele pentru a considera că existența autorizației speciale a executantului este o împrejurare esențială pentru continuarea contractului. Astfel, este nefondată critica apelantei în sensul că ar fi lipsită de importanță împrejurarea că nu a avut autorizația specială necesară executării lucrărilor de montaj, și astfel nu ar avea nicio culpă în necontinuarea contractului.

Chiar dacă lucrările au fost oprite de către ISC în urma constatării faptului că proiectul prezentat de pârâtă nu corespundea cerințelor legale, aceasta ulterior și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin procesele verbale, în timp ce apelanta reclamantă a rămas în continuare tot neautorizată să efectueze lucrările de montaj potrivit noului proiect obținut de pârâtă. Față de această împrejurare, nu poate fi apreciată ca fiind „abuzivă" continuarea proiectului de către pârâta intimată cu un alt executant, autorizat în condițiile legii.

Pe de altă parte, invocarea procesului verbal de sistare a lucrărilor din 02 august 2011 de către apelantă pentru a justifica nefinalizarea proiectului este lipsită de relevanță, câtă vreme aceasta a continuat în mod evident executarea, până cel puțin la data de 12 august 2011, după cum rezultă în mod expres din cele consemnate tot de către Inspectoratul de Stat în Construcții în procesul verbal din 02 decembrie 2011.

Cât privește invocata neplată a prețului de către pârâtă, instanța a apreciat că în mod corect a constatat prima instanță că nu poate justifica cererea apelantei reclamantă de desființare a contractului, având în vedere că reclamanta nu putea sista lucrările în august 2011 pentru neplata avansului ce trebuia plătit la 15 septembrie 2011, potrivit recunoașterii intimatei pârâtă din interogatoriul administrat în fața instanței de fond. În realitate lucrările au fost oprite de către Inspectoratul de Stat în Construcții în august 2011 pentru că au fost constatate nereguli, inclusiv faptul că executantul nu este autorizat să efectueze lucrarea. Dacă ulterior pârâta și-a îndeplinit obligațiile legale, apelanta reclamantă tot nu a obținut autorizația necesară pentru executarea lucrării, deși în motivele de apel susține că aceasta ar fi putut fi obținută oricând, neconstituind o problemă reală pentru continuarea contractului, și nici nu a făcut dovada că ar fi efectuat demersuri pentru obținerea acestei autorizații.

Față de această împrejurare, instanța a apreciat că în fapt, după sistarea lucrărilor, apelanta nu a mai dorit continuarea acestora, demarând procedura de conciliere directă pentru litigiul ce face obiectul prezentului dosar.

Față de atitudinea și conduita părților după sistarea lucrărilor, instanța de apel apreciază că amândouă au acceptat faptul ca acordul inițial dintre ele nu mai poate continua în aceeași formă, fiind necesară încheierea unui nou acord, lucru care însă nu s-a mai întâmplat. Coroborând această împrejurare și cu faptul că în prezent lucrările sunt complet finalizate, parcul fiind dat în folosință, instanța de apel a apreciat că nu se poate dispune desființarea contractului inițial încheiat între părți, acesta încetându-și oricum valabilitatea din alte motive.

Cât privește criticile referitoare la admiterea în parte a capătului de cerere privind contravaloarea lucrărilor, având în vedere că acestea toate se bazează pe concluziile expertizei efectuate în fața instanței de fond, expertiză ce a fost înlăturată în apel, instanța nu le va mai analiza, urmând a face referiri la expertiza efectuată în apel.

Potrivit concluziilor expertizei efectuate în cauză în fața instanței de apel, pct. 6.4., valoarea lucrărilor de montaj executate de reclamantă corect, complet și conform cu legislația aplicabilă, cu normele tehnice și cu proiectul, identificate ca fiind în procent de 72,79%, potrivit concluziilor de la pct. 6.3 din expertiză, este de 103.798,54 euro. În consecință, instanța va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 467.371 RON, așa cum a fost precizată suma de către apelanta reclamantă prin cererea de completare aflată la dosarul de fond, sumă ce corespunde valorii indicate de experți în concluziile raportului de expertiză.

Cu privire la această expertiză, instanța apreciază în primul rând că în mod corect experții au efectuat-o exclusiv pe baza documentelor întocmite de instituții neutre care nu au fost implicate în disputa directă dintre părți, și care au fost acceptate de ambele părți, respectiv fotografiile făcute de către Inspectoratul de Stat în Construcții, atașate la procesul verbal din 02 decembrie 2011, și care au fost semnate, ștampilate, însușite și respectiv recunoscute de ambele părți. Și aceasta motivat de faptul că lucrările pentru care trebuia efectuată expertiza au fost realizate în cursul anului 2011, la data efectuării expertizei fiind complet finalizate și deci neputând fi analizate la fața locului, iar fiecare societate parte a procesului are puncte de vedere diferite în privința derulării și corectitudinii montajului precum și a stadiului de execuție realizat de reclamantă.

Pentru acest motiv, instanța a apreciat ca neîntemeiate atât obiecțiunile apelantei reclamantă privind neincluderea în operațiunea de stabilire a stadiului fizic de execuție a lucrărilor și a toboganelor ce nu apar consemnate în procesele verbale și respectiv în fotografiile întocmite de Inspectoratul de Stat în Construcții, precum și obiecțiunile apelantei pârâte referitoare la faptul că experții au ținut cont numai de viciile și neconformitățile evidențiate de terțul executant ce a finalizat lucrările și care au avut și susținere în aceleași fotografii, fără a ține seama sau a solicita alte fotografii făcute în alte condiții și de alte părți.

În privința celorlalte obiecțiuni, acestea au fost încuviințate, iar experții au răspuns potrivit înscrisurilor atașate la dosar.

Referitor la prețul contractului, instanța apreciază că acesta este de 115.000 euro fără a include și taxa pe valoare adăugată, având în vedere că în cauză nu s-a dovedit că părțile au înțeles să includă și această valoare în preț, iar de obicei între comercianți prețul se stabilește fără TVA, aceasta fiind o taxă datorată statului și care nu face parte din preț.

În privința cererii de majorare a onorariului de expertiză formulată de experții judiciari desemnați în cauză, instanța o apreciază ca fiind justificată, în raport cu devizul de lucrări și costuri depus în susținerea acesteia la dosarul de apel, și urmează sa o admită, obligând ambele părți la plata a câte 13.269 RON reprezentând diferență onorariu de expertiză.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 502/2015 din 25 martie 2015 a respins apelul formulat de apelanta SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 916 din data de 10 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă; a admis apelul formulat de apelanta SC A. SRL SC, a schimbat în parte sentința apelată, așa cum a fost lămurită prin încheierea de ședință din 19 iunie 2013, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 467.371 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă, cu plata dobânzii legale la debitul datorat de la data introducerii acțiunii, 14 martie 2012, și până la achitarea efectivă a sumei datorată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, așa cum a fost lămurită prin încheierea de ședință din 19 iunie 2013; a admis cererea experților judiciari desemnați în cauză și a majorat onorariului de expertiză cu suma de 26.538 RON; a obligat pe fiecare dintre apelante SC B. SA și SC A. SRL la plata a câte 13.269 RON, reprezentând diferență onorariu de expertiză; a obligat intimata apelantă SC B. SA la plata către apelanta intimată SC A. SRL a sumei de 16.269 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată și pe cale de consecință respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel, întrucât între părți nu s-a încheiat un contract valabil, cu respectarea dispozițiilor art. 948 C. civ.

În aceste condiții deși capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului a fost în mod corect respins, cererea de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea contractuală nu putea fi admisă în lipsa unui contract.

Instanța de apel, susține recurenta-pârâtă a confundat noțiunea de contract consensual cu cea de contract scris, în condițiile în care a apreciat că forma scrisă a contractului nu este însăși o condiție pentru validitatea acestuia.

Contractul de antrepriză are ca premisă acordul de voință al părților, dar acest acord trebuie materializat în scris, printr-un contract semnat de părți, nefiind suficientă doar manifestarea de voință. În speța de față, arată recurenta, nici una din aceste două condiții nu a fost îndeplinită.

Recurenta-pârâtă invocă și dispozițiile art. 1191 C. civ. care prevăd imposibilitatea dovedirii unui contract cu valoare mai mare de 250 RON decât printr-un înscris. În situația în care nu se va reține obligativitatea încheierii contractului de antrepriză în forma scrisă, recurenta-pârâtă susține că între părți nu a existat consimțământul necesar pentru încheierea valabilă a contractului.

Recurenta-pârâtă prezintă un istoric al relațiilor contractuale, din care rezultă că manifestarea de voință a părților nu s-a concretizat într-un contract agreat de ambele părți, întrucât nu au căzut de acord asupra celui mai important element al contractului și anume prețul.

Nu se poate vorbi nici de o acceptare tacită a contractului, deoarece pârâta nu a achitat avansul de 50.000 euro, iar începerea efectuării lucrărilor de către reclamantă, nu poate să efectueze refuzul de a contracta al pârâtei.

Recurenta-pârâtă apreciază relevante dispozițiile art. 35 și art. 39 C. com., din care rezultă că pârâta și-a manifestat un refuz să încheie contractul la prețul de 115.000 euro plus TVA.

Prin urmare, indiferent de modalitatea de dovadă a contractului nu sunt îndeplinite condițiile de bază pentru încheierea valabilă a unei convenții și anume existența consimțământului și a obiectului determinat. De altfel, potrivit art. 1413 C. civ. prețul reprezintă un element esențial al contractului de antrepriză.

Un ultim argument al pârâtei este legat de neemiterea unei facturi fiscale în ceea ce privește avansul, ceea ce demonstrează lipsa relațiilor contractuale între părți.

În consecință, petitul privind rezoluțiunea contractului este inadmisibil, neputând fi rezolvit un contract care nu există.

A doua critică adusă deciziei recurată a constat în nelegalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel, în condițiile în care a schimbat obiectul acțiunii introductive, încălcând principiul disponibilității.

Astfel, pentru ca instanța să analizeze cel de al doilea capăt al cererii de chemare în judecată era necesar ca primul capăt, privind rezoluțiunea contractului de antrepriză să fie admis.

Sub un al treilea aspect recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel, susținând că rezoluțiunea contractului nu poate fi constatată, deoarece intimata-reclamantă se afla în culpă, iar capătul de cerere accesoriu trebuie să urmeze soarta principalului.

Recurenta arată că în lipsa un raport contractual, acțiunea reclamantei poate fi valorificată doar în temeiul dispozițiilor privind îmbogățirea tară justă cauză, temei care nu a fost invocat.

De vreme ce rezoluțiunea nu se poate constata întrucât nu există contract, nici daunele interese nu pot fi admise.

Mai arată recurenta că în mod greșit instanța de apel a apreciat că daunele interese aferente celui de al doilea capăt de cerere reprezintă un capăt de cerere principal. Acestea nu pot fi solicitate de către reclamantă, pe de o parte pentru că nu și-a îndeplinit propria obligație, iar pe de altă parte daunele interese nu pot fi cumulate cu executarea în natură. De asemenea, prin trimitere la probele administrate, recurenta susține existența unor neconformități ale lucrărilor realizate.

În continuare, recurenta analizează culpa reclamantei și lipsa culpei sale pentru neîntrunirea elementelor care să ducă la rezoluțiune, și dezvoltă aspectele legate de efectuarea unor lucrări de proastă calitate, inexistența mijloacelor tehnice necesare și a autorizației ISCIR necesară executării acestui gen de lucrări.

Ultimul motiv de recurs a vizat nelegalitatea deciziei raportat la valoarea lucrărilor efectuate, solicitând ca instanța de recurs să scadă valoarea determinată de către expertiza efectuată la fond pentru utilajele aparținând pârâtei și care au fost utilizate de către reclamantă. De asemenea, solicită să fie scăzută și garanția de bună execuție. De asemenea, contestă procentul de lucrări stabilit de către expert.

În combaterea cererii de recurs, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar E. I.P.U.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând, punctual, criticilor aduse deciziei recurată.

Înalta Curte

verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de motivele invocate, constată că recursul recurentei-pârâte este nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, Înalta Curte urmează să analizeze critica recurentei-pârâte privind inexistența unui contract valabil încheiat, în lipsa formei scrise și a acordului părților asupra unui element esențial al contractului - prețul.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a investit instanța cu soluționarea unui capăt de cerere principal privind rezoluțiunea contractului de antrepriză de construcții încheiat în formă simplificată, având ca obiect efectuarea lucrărilor de montaj al structurilor metalice pentru proiectul de investiție Parc de distracții din proiectul de dezvoltare imobiliară Chiajna și a unui capăt de cerere care a vizat plata prețului lucrărilor efectuate și a dobânzilor penalizatoare aferente debitului principal.

În ceea ce privește existența raportului juridic contractual între cele două părți, reclamanta a arătat că cele două părți nu au încheiat ad probationem un contract în formă scrisă, existența unei convenții rezultând din mai multe înscrisuri.

Apărările pârâtei formulate prin acest motiv de recurs, vizează motive de nulitate ale convenției, pentru nerespectarea condițiilor esențiale cerute pentru validitatea acesteia și anume lipsa consimțământului valabil al părții care se obligă și lipsa obiectului determinat.

Plecând de la premisele corect stabilite, care au avut la bază probele administrate în cauză, instanța de apel a stabilit că înțelegerea părților reprezintă o convenție simplificată, al cărui conținut reprezintă un contract de antrepriză.

Prin conținutul său principal, contractul încheiat între părți stipulează clauze specifice unui contract de antrepriză. Prin probele administrate în cauză a fost probat conținutul contractului, respectiv ordinul pârâtei de executare a unor lucrări, urmat de executarea sa, considerată defectuoasă de către pârâtă.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției de valabilitate privind necesitatea formei scrise a contractului de antrepriză în litigiu, Înalta Curte arată că regula în materie de obligații este reprezentată de consensualism, contractul fiind valabil încheiat câtă vreme părțile au ajuns la un acord cu privire la elementele esențiale ale convenției. încheierea contractului de antrepriză nu face parte din categoria contractelor solemne, fiind supus din momentul nașterii sale principiului consensualismului, consacrat de art. 942 și art. 1245 C. civ.

În consecință, stabilirea conținutului unui contract prin mijlocirea altor probe decât înscrisurile este posibilă și în cazul de față, sustragerea sa din specia contractului de antrepriză reglementat de art. 1412 și art. 1413 alin. (2) C. civ. nefiind justificată, lipsa înscrisului probator al contractului neinfirmând încheierea sa.

Potrivit art. 1412 și art. 1413 alin. (2) C. civ. este antrepriză luarea săvârșirii unei lucrări drept un preț determinat. Obligațiile asumate de părți corespund contractului de antrepriză.

Potrivit art. 1431 alin. (2) C. civ., prețul antreprizei trebuie să fie determinat sau determinabil la încheierea acestuia. Diferențele de opinie în ceea ce privește prețul final al contractului, cu privire la includerea sau nu a taxei pe valoarea adăugată în prețul final, reprezintă proba că prețul contractului este determinabil, stabilirea judiciară a prețului având în vedere numai cota TVA care reprezintă o taxă datorată statului, care nu face parte din preț.

În condițiile determinării prețului antreprizei, ca element esențial al contractului sinalagmatic actul nu poate fi lovit de nulitate, astfel cum susține recurenta-pârâtă.

Critica recurentei-pârâte legată de neemiterea vreunei facturi fiscale în executarea contractului este lipsită de relevanță juridică, nefiind un aspect care să ducă la aprecierea inexistenței contractului. Prin suprapunerea definiției contractului de antrepriză cu obligația reclamantei, și în condițiile determinării prețului, se constată că acesta corespunde acestui contract și își produce efectele principale.

În concluzie pentru considerentele reținute mai sus, în mod corect instanțele de fond au constatat că reclamanta a făcut dovada existenței convenției de antrepriză între părțile în litigiu.

Cea de a doua critică adusă deciziei recurată este nefondată. Recurenta-pârâtă susține inadmisibilitatea admiterii capătului de cerere accesoriu, în condițiile respingerii capătului de cerere principal.

Având în vedere considerentele anterioare, potrivit cărora în litigiul de față ne aflăm în ipoteza unei convenții încheiată în formă simplificată, nerespectarea obligațiilor asumate nu poate avea în vedere decât efectului principal al contractului de antrepriză și anume angajarea răspunderii pârâtei pentru plata prețului lucrării.

Rezoluțiunea contractului reprezintă o sancțiune care constă în desființarea retroactivă a unui contract sinalagmatic, în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor de către una dintre părți, or în situația de față stabilirea culpei presupunea identificarea obligațiilor comerciale nerespectate, iar determinarea acestora nu era posibilă în lipsa contractului încheiat ad probationem.

A treia critică adusă deciziei recurată face trimitere de asemenea la respingerea capătului accesoriu, care trebuie să urmeze soarta principalului.

Confuzia recurentei poartă asupra obiectului acțiunii introductive, care a vizat, pe de o parte angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru plata prețului lucrării efectuate de către reclamantă, ca efect principal al contractului de antrepriză și rezoluțiunea acestuia, ca sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de către pârâtă.

Este de observat că între aceste două capete de cerere nu există un raport de dependență, instanța nefiind ținută de calificarea părții efectuată prin cererea precizatoare depusă la dosarul instanței la 02 mai 2013. Obligația de achitare a prețului contractului subzistă și în lipsa rezoluțiunii contractului.

În continuarea acestui raționament, Înalta Curte constată că aspectele legate de culpa reclamantei în îndeplinirea obligațiilor asumate nu pot fi analizate, deoarece presupuneau analiza obligațiilor izvorâte din convenția părților, care nu a fost efectuată de către instanță, cererea privind rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară fiind respinsă.

În ceea ce privește critica privind netemeinicia acțiunii pentru neîntrunirea elementelor care să ducă la rezoluțiune, Înalta Curte constată că aceasta vizează pe de o parte, exclusiv, aspecte de netemeinicie inadmisibile în calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, este de observat că primul capăt principal al cererii de chemare în judecată privind rezoluțiunea contractului a fost respins de către Tribunalul Ilfov prin sentința civilă nr. 916 din 10 aprilie 2013, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 19 iunie 2013 care face parte integrantă din sentința menționată, iar critici le pârâtei efectuate în cadrul judecății în apel nu au vizat această dezlegare, astfel încât se constată că au intrat în puterea lucrului judecat. Critici le recurentei-pârâte în legătură cu aceste aspecte sunt formulate omisso medio în condițiile în care partea nu le-a supus prealabil analizei, instanței de apel.

Critica referitoare la greșita stabilire a valorii lucrărilor este de observat că repune în discuție modul de interpretare a probatoriilor și anume a expertizei efectuată în cadrul judecății în apel, ale cărei concluzii au fost încuviințate de către instanță, motivat, cu referire și la obiecțiunile formulate de părți, astfel încât procentajul lucrărilor executate nu poate fi repus în discuție în această etapă procesuală.

Constatând culpa recurentei-pârâte în declanșarea litigiului de față, Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei și să dispună obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea prezentei căi de atac, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum au fost justificate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 502/2015 din 25 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta SC B. SA la plata sumei de 3.754 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC A. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.