ÎCCJ, decizie (scj.ro #128523)

Acțiune în pretenții. Condiții și efecte din perspectiva interpretării noțiunii de factură pro forma

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic : acțiune în pretenții

factură

pro forma

C. civ. din 1864, art. 998-999, art. 1169, art. 1191

Din punct de vedere juridic, o factură pro forma are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia, având doar caracter informativ, și nu obligatoriu pentru primitor, care generează obligații pentru vânzător, cum ar fi obligația de păstrare a prețului anunțat pentru întreaga perioadă de valabilitate a ofertei cuprinse în această factură, și care exprimă doar intenția de tranzacționare, respectiv cea a vânzătorului de a livra și cea a cumpărătorului de a achiziționa mărfuri sau servicii.

O factură pe care este înscrisă mențiunea „pro forma” nu are nicio valoare juridică pentru cel care o primește, nu generează niciun fel de obligații pentru acesta, respectiv nu atestă transferul de proprietate asupra bunurilor menționate în ea, astfel încât este nelegală reținerea de către instanță a existenței unui contract între părți doar pe baza unei astfel de facturi pro forma și fără a se fi întâlnit acordul de voință al acestora asupra unui element esențial al contractului, și anume prețul.

Prin urmare, o factură pro forma nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii civile contractuale, în lipsa unui contract și în condițiile existenței unui delict, ci doar pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 352 din 4 februarie 2015

Prin sentința civilă nr. 6190 din 18.10.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost respinsă acțiunea formulată de SC C.P.W. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC H. SA și SC R.S. SRL, ca neîntemeiată și s-a dispus obligarea reclamantei la 5.500 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC H. SA.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă sub nr. xx22/3/2011, reclamanta SC C.P.W. SRL a chemat în judecată pârâtele SC H. SA și SC R.S. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestora în solidar la plata contravalorii lipsei de folosință a două utilaje de construcții (un buldozer și un excavator) pe perioada 25.05.2010 - 09.09.2010, estimată provizoriu la suma de 100.001 lei.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta este proprietara celor două utilaje de construcții, în temeiul contractului de vânzare încheiat cu societatea de naționalitate spaniolă SC P. SL. Utilajele au fost aduse în România în primăvara anului 2010, spre sfârșitul lunii mai. Primul utilaj, buldozerul C. D6H a fost lăsat în curtea unor cunoscuți din Comuna Vitel, județul Deva și imediat a dispărut. Reclamanta a aflat mai târziu că de la 25.05.2010 utilajul se afla în deținerea pârâtei SC R.S. SRL, fără acordul său. Ulterior a fost adus în țară și celălalt utilaj care, de asemenea, a ajuns în posesia pârâtei SC R.S. SRL, a dat apoi utilajele societății H., cea din urmă folosindu-le la obiectivele sale de construcție.

Din adresa comunicată reclamantei la data de 21.09.2010 a rezultat că între societățile pârâte a existat un contract de închiriere cu privire la utilaje. Reclamanta a solicitat restituirea bunurilor de la SC R.S. SRL, însă, față de refuzul și amenințările acesteia, de faptul că nu se cunoștea locația utilajelor, a încercat să ajungă la un acord cu privire la folosirea bunurilor. Pârâta a făcut oferte neserioase și abuzive care nu au putut fi acceptate. În urma refuzului pârâtei de a arăta unde se găsesc utilajele, în luna septembrie 2010, după căutări îndelungi, reprezentantul reclamantei a aflat locul situării lor și le-a ridicat din șantierele SC H.

Invocarea de către pârâta H., în notificarea nr. 10677/21.09.2010, a existenței unei facturi proforme, emisă de reclamantă în favoarea SC R.S. SRL la data de 01.07.2010, nu dovedește existența unui contract comercial. Factura, care nu a fost emisă de reprezentantul reclamantei, putea să reprezinte, în cel mai rău caz, o ofertă neurmată de acceptare nici în mod expres și nici prin faptul plății de către SC R.S. SRL. Faptul că cea de a doua pârâtă a arătat că nu a achitat factura deoarece ar fi existat un dezacord cu privire la includerea sau nu a valorii TVA era încă un argument în sprijinul faptului că nu a existat niciun acord cu privire la folosința bunurilor. Cuvântul „probabil” din notificarea SC H. SA din data de 21.09.2010, dovedea faptul că această societate nu cunoștea sau a avut un dubiu că au existat raporturi comerciale între SC R.S. și reclamantă.

În susținerea cererii s-au depus la dosar înscrisuri.

În cauză s-au încuviințat și administrat probe cu înscrisuri, interogatoriu, martori și expertiză tehnică.

După efectuarea raportului de expertiză reclamanta și-a majorat pretențiile la suma de 161.235 lei și a achitat diferența de taxă de timbru.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată pentru următoarele motive:

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25.05.2010 societatea P. SL a vândut reclamantei trei echipamente: C. D6H, M. TG 410 A și G.T.L.

La data de 26.05.2010 a fost emisă factura fiscală pentru utilaje.

Reclamanta nu a depus la dosar vreun înscris din care să rezulte data exactă la care utilajele au fost aduse în România, astfel încât, cel puțin față de data încheierii contractului de vânzare și a emiterii facturii fiscale apare ca neîntemeiată pretenția acesteia în sensul că pârâtele ar datora vreo sumă de bani începând cu 25.05.2010.

În cuprinsul adresei nr. 10677/21.09.2010 pârâta H. SA a arătat că a închiriat mai multe utilaje de la R.S. SRL în temeiul unui contract, iar având în vedere factura profomă CAS nr. 0345/01.07.2010 emisă de reclamantă este dovedit faptul că între aceasta și a doua pârâtă au existat relații comerciale și probabil mai există.

S-a considerat că susținerile H. SA corespund realității. Încă din luna ianuarie 2010, prin contractul nr. 148 aceasta a închiriat de la R.S. SRL, împreună cu personalul de deservire, o serie de utilaje. La data de 01.06.2010, prin Act adițional la contract a fost completată lista echipamentelor și cu un excavator D., închiriat de asemenea cu personalul deservent al R.S. SRL. Prin procesul-verbal nr. 150/05.02.2010 un utilaj buldozer marca K. a fost înlocuit cu un buldozer marca C.

Anterior încheierii actului adițional, H. SA a solicitat R.S. SRL să-i pună la dispoziție copiile cărții de identitate ale autovehiculelor închiriate și înscrisurile care atestă proprietatea sau dreptul de închiriere asupra acestora.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta SC R.S. SRL a arătat că în luna mai 2010, prin intermediul „cunoscuților” (cum a arătat reclamanta în acțiune) din Comuna Vețel, județul Deva, a luat legătura cu reclamanta pentru a închiria de la aceasta două utilaje, iar în aceste condiții reprezentantul său legal s-a întâlnit cu reprezentantul reclamantei, numitul J.C.G., la Sibiu, unde s-a discutat închirierea utilajelor, la valoarea de piață (1.500 euro, TVA inclus). În aceste condiții reclamanta a emis factura CAS nr. 0345/01.07.2010 pentru folosința utilajelor în luna iunie. Întrucât în factură nu se ținea cont de chiria pentru fiecare utilaj și de TVA-ul inclus s-au inițiat noi convorbiri cu numita M.F.A., angajata reclamantei, deoarece administratorul se afla în Spania. În cea de a doua factură, CAS nr. 0359/31.07.2010 s-a ținut cont de chiria lunară, însă la valoarea de 15.772,80 lei s-a ajuns prin aplicarea TVA de 24%, fapt care contravenea înțelegerii cu reclamanta. Prin urmare, facturile au fost refuzate la plată.

La dosarul cauzei s-au depus într-adevăr cele două facturi fiscale emise de reclamantă, purtând semnătură și ștampilă rotundă, contrar celor arătate de reclamantă în răspunsul la întrebarea 2 din interogatoriu. Faptul, neprobat de altfel, că semnătura de pe cele două facturi nu ar aparține reprezentantului legal al reclamantei nu poate atrage, eventual, răspunderea decât persoanei care s-a substituit pretinsului reprezentant.

Cele arătate de pârâta R.S. SRL prin întâmpinare au fost confirmate de martorul audiat de instanță chiar la cererea reclamantei.

Acesta a arătat că a adus în România un excavator pe care trebuia să-l transporte la Sibiu. Ulterior, persoana de contact din România a societății spaniole i-a cerut să-l ducă la Vețel în curtea unei persoane pe care nu o cunoștea. După câteva zile a adus în țară un buldozer, iar la indicația aceleiași persoane l-a dus în Petroșani. Acolo a luat legătura cu o altă persoană de contact pe nume R., s-a întâlnit cu acesta și a încercat să lase utilajul într-o altă curte, însă nu s-a putut deoarece distrugea asfaltul. Utilajul a fost lăsat astfel în afara curții.

Martorul a precizat că l-a contactat pe numitul R. la indicația persoanei de contact din România a reclamantei („H.”), mai mult, în iulie 2010 patronul societății spaniole a venit în România și s-a întâlnit chiar el cu numitul R., cerându-i să aducă utilajele la locul unde fuseseră depozitate.

Din probele administrate s-a reținut că între reprezentanții celor două societăți a existat o înțelegere în legătură cu închirierea utilajelor și pentru un anumit preț, în acest sens fiind emise și cele două facturi fiscale pe care, însă, societatea R.S. SRL a refuzat să le achite.

Prin urmare, tribunalul a considerat că nu au fost întrunite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale, invocată de reclamantă, neexistând o faptă ilicită în sarcina nici uneia dintre pârâte.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâta H. SA.

Împotriva sentinței civile nr. 6190 din 18.10.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a declarat apel apelanta SC C.P.W. SRL. Aceasta a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, și obligarea pârâtelor SC R.S. SRL și SC H. SA, în temeiul răspunderii civile delictuale la plata contravalorii lipsei de folosință a celor două utilaje de construcții pe perioada 25.05.2010 - 09.09.2010, în cuantumul reieșit din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Analizând apelul prin prisma motivelor de apel expuse, instanța a constatat că nu este fondat pentru următoarele considerente:

S-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ. pentru că nu a fost probată existența faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor proprietatea reclamantei de către cele două pârâte. Astfel cum a reținut prima instanță, apelanta-reclamantă a emis la datele de 01.07.2010 și 31.07.2010 două facturi pro formă în care s-a menționat motivul emiterii lor ca fiind „prestări servicii excavator D.S. 201, buldozer C. D6H, șantier Petroșani”.

Este adevărat că aceste facturi pro formă nu dovedesc prin ele însele încheierea unui contract de închiriere a utilajelor proprietatea apelantei-reclamante, însă au valoarea juridică a unei oferte de a contracta din partea reclamantei cu privire la încheierea unui asemenea contract.

Societățile intimate au negat săvârșirea de către acestea a vreunei fapte ilicite și au susținut atât la fond, cât și în apel existența unor raporturi contractuale între societatea reclamantă și pârâta SC R.S. SRL, raporturi care, având o natură comercială, pot fi probate potrivit art. 46 C. com. 1887 cu orice mijloace de probă, inclusiv cu martori.

Din analiza declarațiilor martorilor audiați în cauză s-a constatat că în mod întemeiat a reținut prima instanță că luarea în detenție în scopul folosirii utilajelor în cauză de către SC R.S. SRL s-a realizat în baza unei înțelegeri inițial verbale cu un delegat din partea SC C.P.W. SRL.

Emiterea ulterioară a facturilor pro forma de către reclamantă către intimata SC R.S. SRL s-a apreciat că dovedește existența unei asemenea înțelegeri verbale și reprezintă oferta de a contracta din partea reclamantei.

Executarea imediată de către intimata-pârâtă SC R.S. SRL a înțelegerii verbale și a ofertei de a contracta emisă de reclamantă are ca efect, conform art. 36 C. com. 1887, încheierea contractului de închiriere a utilajelor în condițiile ofertei urmată de executarea acesteia.

Față de cele reținute, s-a apreciat că în mod corect a considerat prima instanță că nu se poate reține în sarcina pârâtei SC R.S. SRL săvârșirea faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. de atragere a răspunderii civile delictuale a acesteia.

Totodată, în mod întemeiat și legal a reținut prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. nici pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte SC H. SA, nefiind îndeplinită, de asemenea, condiția existenței faptei ilicite. Aceasta a probat folosirea utilajelor respective în temeiul contractului de închiriere nr. 148/26.01.2010 încheiat cu SC R.S. SA, contract completat prin actele adiționale nr. 1, 2 și 3.

Având în vedere aceste considerente, instanța a constatat că sentința atacată este temeinică și legală, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C.P.W. SRL care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta critică aspectele de nelegalitate, cu referire la valoarea juridică a facturilor

pro forma

și arată că acest înscris nu poate să aibă valoare nici contabilă și nici juridică de contract dintre reclamantă și pârâta SC R.S. SA, pentru simplul motiv că legea nu îi recunoaște o asemenea putere.

Referitor la încheierea contractului (în speță, comercial - față de dispozițiile Codului comercial, în vigoare la data respectivă), arată că încheierea contractelor presupune de regulă negocieri între partenerii contractuali și o întreagă procedură ce parcurge mai multe etape, iar în speță nu a rezultat nici existența ofertei reclamantei, nici acceptarea pârâtei și, cu atât mai puțin un acord de voință al părților cu privire la exploatarea celor două utilaje.

Referitor la răspunderea civilă recurenta arată că au fost greșit aplicate dispzițiile art. 998 și 999 vechiul C. civ., aplicabil în cauză, pentru că instanța a ignorat că, în lipsa unui contract și în codițiile existenței unui delict, devin incidente dispozițiile care atrag răspunderea civilă delictuală, raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală fiind cel de la general la special în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile.

Recurenta a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor legale privitoare la administrarea probatoriilor în cauză, cu referire expresă la art. 1169 C. civ. și art. 1191 C. civ. A arătat în continuare că au fost încălcate normele legale în privința probelor admisibile a dovedi existența contractului (în afara faptului că nu a identificat efectiv natura acestuia, spre a verifica dispozițiile aplicabile: de exemplu, în cazul contractelor de locațiune este posibilă proba cu martori spre a dovedi existența contractului, însă doar în cazul imobilelor - art. 1416 C. civ.).

Consideră că a fost depășit însăși înțelesul dat de părți neechivoc celor două facturi emise (despre care susține că nu au atras răspunderea acesteia nici chiar ca ofertă de contractare, nefiind semnată de reprezentantul său legal), anume de factură pro forma (prefactură), nicidecum de factură fiscală consemnând obligații de plată născute dintr-un contract.

Susține că au fost interpretate greșit probele administrate, neobservându-se întocmai situația de fapt rezultând din declarația martorului propus de reclamantă, care confirmă ipoteza reclamnatei, anume că i-a cerut insistent reprezentantului pârâtei SC R.S. SRL să înapoieze utilajele la locul unde fuseseră inițial depozitate (comuna Vețel), dar, în schimb, din declarație nu rezultă nici faptul că martorul știe că părțile ar fi convenit fără echivoc asupra termenului folosinței și prețului concret, dar nici asupra naturii efective a discuțiilor. Mai arată că proba testimonială nici nu era admisibilă potrivit art. 1191 C. civ.

Recurenta subliniază că în condițiile în care aceasta susținea subzistența răspunderii generale (delictuală), iar pârâta invoca răspunderea specială (contractuală), făcând această propunere instanței, conform art. 1169 C. civ., proba trebuia să o facă, însă numai cu înscrisuri ( art. 1191 alin. 1 C. civ.).

Consideră că pe lângă faptul că nici natura „eventualei” înțelegeri (contract) nu a fost stabilită, însăși pârâta prin întâmpinare a recunoscut că înțelegerea nu s-a materializat din cauza controverselor (neînțelegerilor) asupra prețului, element esențial al contractului.

Recurenta apreciază că reținerea răspunderii contractuale atrage o soluție nu numai greșită, dar și neechitabilă, căci este pusă în imposibilitatea de a se apăra de instituțiile statului împotriva acțiunilor efectuate cu rea-credință de către terțe persoane împotriva dreptului său de proprietate.

Apreciază recurenta că față de pârâta SC R.S. SRL se regăsește pe tărâm delictual și sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale.

Consideră că aceeași formă de răspundere civilă operază și față de cea de-a doua pârâtă - SC H. SA, iar fapta acesteia ilicită cu caracter delictual constă în folosirea utilajelor fără a se asigura că persoana juridică de la care le închiriază le deține cu temei, vinovăția fiind atrasă fie chiar și sub forma culpei celei mai ușoare. În opinia sa, SC H. SA știa de lipsa temeiului deținerii celor două utilaje de către SC R.S. SRL, cât timp nu s-a opus și nu a invocat contractul de închiriere cu ocazia ridicării utilajelor de către reclamantă în luna septembrie.

Față de aceste considerente, a solicitat admiterea recursului astfel cum s-a solicitat mai sus.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, intimata SC H. SA a solicitat respingerea căii de atac formulate împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, ca neîntemeiată. S-a învederat că H. SA, prin Sucursala „Olt Superior” a închiriat, prin contractul nr. 148/26.01.2010 încheiat cu R.S. SRL, mai multe utilaje, și nu a făcut altceva decât să-și respecte obligațiile contractuale. Toate utilajele au fost închiriate împreună cu personalul de deservire, neexistând practic nicio posesie a H. cu privire la bunuri.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul este fondat,

hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

pentru următoarele considerente:

Factura

pro forma,

din punct de vedere contabil, nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile și serviciile achiziționate - în acest sens fiind necesară factura fiscală aferentă dar și un contract pentru operațiunea ce face obiectul facturii fiscale, astfel cum prevăd: Legea contabilității nr. 82/1991;

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 3.055/2009

pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene;

Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 3512/2008

privind documentele financiar-contabile;

Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal;

Hotărârea Guvernului nr. 44/2004

pentru aprobarea

Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal;

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 185/2007

pentru aprobarea modelului și conținutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, factura

pro forma

nu este document nici de încasare și nici de plată, nu reprezintă document justificativ de înregistrare nici în contabilitatea celui care o emite și nici în contabilitatea celui care o primește.

Din punct de vedere juridic, factura

pro forma

are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia. Ea are doar caracter informativ, și nu obligatoriu pentru primitor. Aceasta generează obligații pentru vânzător, cum ar fi obligația de păstrare a prețului anunțat pentru întreaga perioadă de valabilitate a ofertei cuprinse în factura

pro forma

. Ea exprimă doar intenția de tranzacționare, respectiv cea a vânzătorului de a livra și cea a cumpărătorului de a achiziționa mărfuri sau servicii. Reprezintă o formă de pre-facturare fără obligația plății.

O factură pe care este înscrisă mențiunea „pro forma” nu are nicio valoare juridică pentru cel care o primește, nu generează niciun fel de obligații pentru acesta, respectiv nu atestă transferul de proprietate asupra bunurilor menționate în ea. Cel care primește o factură

„pro forma”

nu are nicio obligație, de niciun fel, în nicio condiție și sub nicio formă, față de emitentul acesteia.

Transmiterea unei facturi

pro forma

se face numai de un vânzător și numai către un potențial cumpărător și poate avea caracterul de „invitație”, de „ofertă”, de „propunere” de cumpărare, comunicând caracteristicile produselor, prețul acestora, condițiile de livrare, de achitare a contravalorii lor etc.

Cât privește încheierea unui contract, este evident că el nu se poate considera perfectat decât din momentul în care cererea și oferta s-au întâlnit, iar părțile și-au manifestat neechivoc acordul de voință. Oferta si acceptarea sunt manifestări de voință distincte.

Oferta este o manifestare de voință prin care se exprimă o propunere de a contracta adresată unei persoane sau publicului. Pentru a fi operantă ea trebuie să se exteriorizeze, conștientă, neviciată și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic într-o declarație de voință și trebuie să fie exprimată, reală, serioasă. O ofertă

”jocandi cauza”

sau din curtoazie nu poate produce efecte. De asemenea, oferta trebuie să fie fermă, neechivocă, precisă și completă.

Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească și ea mai multe condiții: să fie o declarație expresă de voință, neîndoielnică, cu intenția de a se obliga și să consimtă toate obligațiile puse de ofertant, deci să coincidă cu oferta.

Dacă acceptantul înțelege să modifice condițiile ofertei punând noi condiții, aceasta reprezintă un refuz al ofertei și exprimă o nouă ofertă. Deci, rolurile se inversează. Ca să fie considerată o nouă ofertă, propunerea trebuie să îndeplinească toate condițiile unei oferte: acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi fost revocată, să fi devenit caducă.

Importanța determinării momentului și locului formării contractului este deosebită. De acest moment se leagă elemente juridice esențiale: - în acest moment se stabilește dacă părțile au sau nu capacitatea de a contracta; - în acest moment se poate aprecia dacă consimțământul este viciat sau nu; - din acest moment se apreciază cine suportă riscurile contractului; - în raport de acest moment se stabilește legea aplicabilă contractului dacă părțile sunt sub regimuri juridice diferite; - acest moment indică termenul până când se poate revoca oferta sau acceptarea; - în raport de locul încheierii contractului se stabilește legea care indică forma actului, instanța competentă; - în cazul acțiunii pauliene, creditorii nu pot ataca contractul pentru fraudarea drepturilor decât dacă fac dovada că au un drept anterior încheierii contractului.

Cât privește răspunderea civilă, art. 998 vechiul C. civ., aplicabil în cauză, consacră un principiu general, ce corespunde unor cerințe de echitate socială și securitate juridică, cei lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.

Pentru ca acțiunea în daune-interese să fie admisibilă, după principiul general statuat în art. 998 C. civ., dispozițiile art. 999 C. civ. cer ca fapta ilicită să îmbrace forma delictului sau cvasidelictului civil, respectiv pentru prejudiciul cauzat cu intenție sau prin neglijență ori incompetența persoanei responsabile.

Prin urmare, delictul civil și, implicit, cvasidelictul sau, mai exact, culpa ca izvor de obligații este din punct de vedere al noțiunii de drept mult mai cuprinzătoare decât ideea de contract deoarece obligația născută din delict, ca sancțiune a faptului ilicit, se produce fie că autorul delictului era legat prin contract și este în legătură cu executarea sa, fie în afara oricărei legături contractuale.

Cu alte cuvinte, raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale într-o situație dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului. Distincția derivă, deci, nu din noțiunea de culpă care, corespunzând caracterului ilicit al unui fapt, este identică, unică cu sine însăși, ci din originea obligațiunii care a fost încălcată, respectiv o obligație generală de prudență și diligentă de a nu prejudicia sau o obligație stipulată într-un contract preexistent.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține și greșita aplicare de către instanța de apel a art. 1169 C. civ. și art. 1191 C. civ.

Potrivit art. 1169 C. civ.: ”Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.”, iar conform art. 1191 C. civ.: ”Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.”.

În speță, instanța a încălcat normele legale în privința probelor admisibile a dovedi existența contractului, în afara faptului că nu a identificat efectiv natura acestuia, spre a verifica dispozițiile aplicabile. În plus, a depășit înțelesul dat de părți neechivoc celor două facturi emise, anume de facturi

pro forma

, nicidecum de facturi fiscale consemnând obligații de plată născute deja dintr-un contract.

Cât privește proba testimonială, ea nu era admisibilă potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. pentru a dovedi existența unui contract (

ad probationem

, nu

ad validitatem

).

De asemenea, în condițiile în care reclamanta susținea atragerea răspunderii generale (delictuală), iar pârâta invoca răspunderea specială (contractuală), făcând această propunere instanței, conform art. 1169 C. civ., proba trebuia să o facă numai cu înscrisuri potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ.

Mai mult, pe lângă faptul că nici natura contractului nu a fost stabilită, însăși pârâta prin întâmpinare a recunoscut că înțelegerea nu s-a materializat din cauza controverselor asupra prețului, element esențial al contractului.

Reclamanta nu critică existența unui contract între cele două pârâte, ci faptul că în mod nelegal, pe baza unor facturi

pro forma

și fără a se fi întâlnit acordul de voință al părților asupra unui element esențial al contractului - prețul, s-a reținut existența unui contract între reclamantă și pârâta SC R.S. SRL. Continuând șirul deducțiilor logico-juridice greșite, instanța de apel a apreciat că acest „contract” între reclamantă și pârâta SC R.S. SRL poate să justifice legalitatea contratului de exploatare a utilajelor de către SC H. SA.

În aceste condiții, a reține într-o singură frază incidența răspunderii contractuale determină o soluție profund nelegală a instanței de apel, care lasă neocrotit dreptul de proprietate al reclamantei sub aspectul atributelor

usus și fructus.

Apreciind că în speță, fără echivoc, ne regăsim pe tărâm delictual, întrucât reclamanta a învestit instanța cu o cerere în răspundere civilă delictuală, administrând un probatoriu adecvat, în condițiile în care pârâtele nu s-au apărat pe calea unei cereri reconvenționale și nici nu au administrat un probatoriu legal, apt să demonstreze existența unei alte forme de răspundere civilă, se impune casarea deciziei și judecarea pricinii în limitele învestirii.

Altfel spus, întrucât pricina a fost soluționată din perspectiva răspunderii civile contractuale, reclamanta învestind instanța cu o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, cu ignorarea principiului disponibilității, dar și cu aplicarea unor temeiuri de drept greșite la o situație de fapt pe deplin stabilită, singura soluție pe care o poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție și care respectă principiul dublului grad de jurisdicție este casarea cu trimitere spre rejudecare.

Cât privește cheltuielile de judecată, acestea urmează a fi analizate cu prilejul rejudecării, moment la care se va putea stabili cine este „partea căzută în pretenții”, conform art. 274 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele de fapt și de drept reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 312 C. proc. civ., a admis recursul declarat de reclamanta SC C.P.W. SRL împotriva deciziei civile nr. 374/2014 din 28 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.