ÎCCJ, decizie (scj.ro #122520)

Contract de vânzare-cumpărare de acțiuni. Calificarea unei clauze contractuale ca fiind o stipulație pentru altul. Acțiune în pretenții formulată de vânzătorul stipulant împotriva cumpărătorului promitent. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic :  acțiune  în pretenții

contract de vânzare-cumpărare de acțiuni

clauză penală

stipulația pentru altul

C. civ. din 1864, art. 969

O.G. nr. 25/2002, art. 8

Clauza dintr-un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni prin care cumpărătorul s-a obligat față de vânzător ca, în situația în care societatea privatizată nu va reuși să își achite obligațiile bugetare, să plătească din surse proprii aceste debite către creditorul bugetar, reprezintă, în realitate, o stipulație pentru altul, caz în care drepturile se nasc direct și nemijlocit în patrimoniul terțului beneficiar, care are o acțiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său.

Deși stipulantul poate acționa pe promitent, în virtutea raporturilor dintre ei, acest lucru este, însă, posibil numai pentru executarea obligației față de terța persoană, nu față de el însuși, și, prin urmare, vânzătorul din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, în calitate de stipulant, nu este în măsură să solicite obligarea cumpărătorului, în calitate de promitent, la plata către el însuși a sumei ce reprezintă datoriile societății privatizate către creditorul bugetar, fiind corectă soluția instanței de respingere a acestui capăt de cerere.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153 din 22 ianuarie 2015

Prin sentința comercială nr. 14581 din 6.12.2007, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. împotriva pârâtei B.P. Limited și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 223.475 USD, în echivalent în lei la cursul de schimb al BNR din ziua plății, reprezentând penalități calculate conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 18/2003 (în continuare contractul sau contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni), pentru nerespectarea obligației prevăzute de art. 12.7 din contract, a sumei de 654.389,85 lei, cu titlu de penalități datorate conform art. 20.1 din contract, pentru nerespectarea obligației prevăzute de art. 18.1, a sumei de 654.389,85 lei, reprezentând penalități calculate conform art. 20.1 din contract pentru nerespectarea obligației prevăzute de art. 18.6 și a sumei de 270.450 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din data plății, reprezentând contravaloare debit, conform obligației asumate prin clauza nr. 18.6 din contract.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 18/2003, reclamanta a vândut către SC T. SA un număr de acțiuni, reprezentând 51,0076% din capitalul social al SC C. SA. Ulterior, prin actul adițional nr. 3/01.10.2004, B.P. Limited a preluat drepturile și obligațiile debitorului inițial, asumându-și garanțiile contractuale.

A mai reținut instanța de fond că, întrucât pârâta, în calitate de cumpărător, nu a respectat obligația contractuală de a transmite către reclamantă, în calitate de vânzător, în termen de 30 de zile de la data împlinirii fiecărei scadențe, un certificat emis de cenzorii societății sau de o societate specializată de audit, având conținutul prevăzut de lege, însoțit în mod obligatoriu de confirmarea eliberată de Inspectoratul de Protecție a Mediului Bacău, care să ateste realizarea obligațiilor asumate conform art. 12.3 și art. 12.5 din contract, aceasta datorează, în temeiul art. 12.8 din același contract, o penalitate de 35% din valoarea investiției de mediu aferentă anului în care s-au încălcat obligațiile; astfel, cum în speță pârâta nu a dovedit îndeplinirea obligației de transmitere a documentelor privind confirmarea măsurilor cuprinse în programul de conformare aferente anului 3 investițional, tribunalul a obligat-o la plata unei penalități în cuantum de 223.475 USD, în echivalent în lei la cursul BNR din data plății.

Totodată, constatând că pârâta nu a dovedit că a comunicat reclamantei documentele privind modul de respectare a obligației prevăzute la art. 18.1, privind garantarea de către cumpărător a faptului că aplicarea tehnologiilor existente în societate se va face cu respectarea dreptului de proprietate industrială conform legislației române, prima instanță a apreciat că pârâta datorează, conform clauzei penale prevăzute la art. 20.1 din contract, și penalități în sumă de 654.389,85 lei.

A reținut tribunalul și că, în baza aceleiași clauze penale, pârâta mai datorează penalități în sumă de 654.389,85 lei pentru neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 18.6 din contract, potrivit căruia, dacă societatea nu va reuși să își achite datoriile către creditorii bugetari, acestea vor fi plătite de cumpărător din surse proprii; în consecință, tribunalul a obligat pârâta atât la plata penalităților, în cuantumul menționat mai sus, cât și la plata sumei de 270.450 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din data plății, reprezentând cuantumul datoriei societății privatizate către creditorii bugetari.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B.P. Limited, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia comercială nr. 256 din 02.06.2008, Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, că procedura de citare a pârâtei și de comunicare a actelor de procedură reglementată atât de Regulamentul nr. 1348/2000, transpus prin art. 33

1

din Legea nr. 189/2003, cât și de norma generală cuprinsă în art. 87 pct. 8 teza 1 C. proc. civ., a fost viciată; astfel, constatând că pârâta nu a fost prezentă la termenul la care procedura de citare s-a îndeplinit cu încălcarea dispozițiilor legale evocate, instanța de apel a apreciat că aceasta a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Împotriva acestei decizii, A.V.A.S. a declarat recurs, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sa în tot, în sensul respingerii apelului declarat de B.P. Limited.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, prin decizia nr. 1667/28.05.2009, a admis recursul și a modificat decizia atacată, în sensul că a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței comerciale nr. 14581/06.12.2007, pronunțată de Tribunalului București, Secția a VI-a comercială.

Ulterior, prin încheierea de la 02.06.2009, instanța de recurs a îndreptat eroarea materială strecurată în decizia nr. 1667/28.05.2009, în sensul că în loc de „respinge apelul declarat de pârâtă” s-a trecut „trimite apelul spre rejudecare aceleiași instanțe.”

Prin decizia nr. 2879/12.11.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, a anulat ca netimbrată contestația în anulare promovată de B.P. Limited împotriva deciziei nr. 1667/28.05.2009, iar prin decizia nr. 3016/19.11.2009 a anulat ca netimbrată cererea de revizuire formulată de pârâtă împotriva aceleiași decizii.

Ca urmare a pronunțării deciziei nr. 1667/28.05.2009 și încheierii de la 02.06.2009, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, sub nr. xx14/2012.

Prin decizia civilă  nr. 18/21.01.2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de B.P. Limited împotriva sentinței comerciale nr. 14581/06.12.2007 a Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că sunt întemeiate criticile apelantei-pârâte referitoare la împrejurarea că, deși reclamanta a susținut că obligația de a transmite confirmările de la autoritățile de mediu cu privire la realizarea investițiilor de mediu a fost îndeplinită parțial, penalitățile au fost calculate ca și când obligația nu s-ar fi îndeplinit deloc, dar și criticile potrivit cărora această obligație este una de diligență, iar nu de rezultat.

În continuare, instanța de apel a prezentat particularitățile obligației de diligență, subliniind că, dacă în cazul obligației de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie prin ea însăși o prezumție de vinovăție a debitorului, în cazul obligației de diligență, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea prezumție, ci creditorul are sarcina procesuală de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus stăruință pentru îndeplinirea obligației asumate.

Cum reclamanta nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte atitudinea cumpărătorului acțiunilor din care să se deducă lipsa de diligență în activitatea de

„determinare a acesteia”

de a realiza investițiile de mediu raportat la obiectul de activitate și, implicit, săvârșirea faptei ilicite de către pârâtă și prejudiciul cauzat prin lipsa sa de diligență, curtea de apel a apreciat că tribunalul a admis acțiunea în mod nelegal și netemeinic.

Astfel, curtea de apel a apreciat că, în speță, fapta ilicită a pârâtei putea consta doar într-o atitudine pasivă, în calitate de acționar majoritar, în raport cu societatea comercială la care se raportează investițiile de mediu; astfel, reclamanta trebuia să facă dovada certă a faptelor imputabile pârâtei, respectiv să producă dovezi din care să rezulte că prin faptele sale a împiedicat realizarea investițiilor, eventual prin hotărâri ale adunării generale a  acționarilor, în care atitudinea sa să fie contrară unei atare realizări, nefiind suficientă afirmarea nerealizării investițiilor de mediu în raport cu obiectul de activitate al societății comerciale la care pârâta este acționar. Or, reclamanta a depus la dosar numai contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, actele adiționale la acesta și corespondența dintre părți.

A mai reținut instanța de apel că, pornind de la definiția cuprinsă în art. 1066 C. civ., clauza penală reprezintă doar un mod de evaluare a despăgubirilor, aplicabilitatea acesteia operând doar după ce s-a produs încălcarea obligației contractuale asumate, deci după producerea prejudiciului și după dovedirea tuturor condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile contractuale pentru neîndeplinirea obligației principale, neavând o existență de sine stătătoare.

Astfel, notând că din adresele nr. 6912/11.08.2004 și nr. VP4/27.02.2006 rezultă că pârâta și-ar fi îndeplinit obligațiile de investiții de mediu, aceste înscrisuri reprezentând confirmarea îndeplinirii acestora, prin virarea sumei de 3.444.000 USD în contul societății comerciale al cărei acționar majoritar este, curtea de apel a subliniat că, pentru admiterea cererii sale, reclamanta ar fi trebuit să producă dovezi care să releve atitudinea expresă a pârâtei, în calitatea sa de acționar majoritar al societății, în sensul încălcării clauzelor contractuale. Or, reclamanta nu a depus în dovedirea cererii sale nici măcar statutul societății comerciale și cu atât mai puțin hotărârile adunărilor generale ale acționarilor din care ar fi putut rezulta atitudinea culpabilă a pârâtei în raport cu clauzele a căror neexecutare se pretinde.

Totodată, curtea de apel a subliniat că aplicarea automată a clauzei penale cuprinse în contract, în sensul calculării mecanice a unei sume de bani, pornind de la procentul de 35% din valoarea investiției de mediu și, ca o consecință, obligarea pârâtei la plata acestei sume, este o modalitate contrară regulilor răspunderii civile contractuale, precum și caracterului accesoriu al clauzei penale, raportat întotdeauna la obligația principală și la contract în integralitatea lui.

Astfel, instanța de apel a apreciat că, pentru aplicarea clauzei penale cuprinse în art. 12.8 din contract, reclamanta trebuia să dovedească și legătura de cauzalitate între inacțiunea pârâtei și lipsa rezultatului în activitatea societății, în ce privește realizarea investițiilor de mediu.

Totodată, curtea de apel a reținut că nu rezultă din susținerile reclamantei sau din apărările acesteia, formulate în ciclurile procesuale parcurse, o explicație cu privire la conținutul adreselor nr. 6912/11.08.2004 și nr. VP4/27.02.2006, prin care ea însăși a confirmat realizarea tuturor investițiilor de mediu și, mai mult, îndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale de către autoarea pârâtei (SC T. SA), înainte de realizarea novației prin schimbare de debitor.

În final, instanța de apel a apreciat că, față de considerentele reținute, privind îndeplinirea obligaților contractuale, nici celelalte capete de cerere formulate de reclamantă nu puteau fi admise, de vreme ce nu s-a făcut dovada că pârâta a încălcat prevederile contractuale, în dosar fiind depuse înscrisuri din care rezultă contrariul.

Împotriva acestei decizii, A.A.A.S. (în calitate de succesor legal al A.V.A.S.) a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ, în raport de care a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și motivele de recurs prevăzute de pct. 6, 7 și 9 ale aceluiași articol, în temeiul cărora a solicitat, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtei, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței comerciale nr. 14581/06.12.2007, pronunțată  de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ., potrivit cărora „

judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților

.”

Astfel, a arătat că, deși SCA B.A. nu mai reprezenta pârâta, instanța de apel a reținut în mod nelegal că aceasta are sediul ales la sus-menționata societate de avocați și că părțile au fost legal citate.

Totodată, recurenta a susținut că, în speță, nu erau aplicabile dispozițiile art. 87 pct. 8 alin. (3) C. proc. civ. conform cărora „în toate cazurile, dacă cei aflați în străinătate au mandatar cunoscut în țară, va fi citat și acesta”, astfel că instanța de apel era obligată să dispună citarea pârâtei conform art. 87 pct. 8 C. proc. civ, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 189/2003.

Astfel, în virtutea rolului său activ, instanța de apel trebuia să îi pună în vedere să traducă în limba engleză și să legalizeze citația, iar în cazul în care nu se îndeplinea citarea, trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 87 pct. 8 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, dacă domiciliul sau reședința celor aflați în străinătate nu sunt cunoscute, citarea se va face prin publicitate.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că, încălcând principiul disponibilității, instanța de apel s-a pronunțat asupra îndeplinirii obligațiilor investiționale de mediu, deși cererea de chemare în judecată se referea la neîndeplinirea altor obligații.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, instanța făcând o analiză detaliată a caracterului obligației de diligență, deși niciuna dintre clauzele în discuție nu cuprinde o astfel de obligație, în mod eronat reținându-se că acestea conțin sintagma „

va determina societatea

.”

În continuare, în argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor O.G. nr. 25/2002 și a art. 969 C. civ., potrivit căruia contractul reprezintă legea părților și trebuie executat întocmai cu voința acestora la momentul realizării acordului de voință.

Prima critică formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează dezlegarea dată de instanța de apel cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților datorate conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, ca urmare a nerespectării obligației prevăzute la art. 12.7 din același contract.

Recurenta a citat prevederile art. 12.7 și 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni și a subliniat că obligația prevăzută la art. 12.7 este distinctă de obligația de a efectua investiția de mediu prevăzută la art. 12.5, pentru nerespectarea oricăreia dintre aceste obligații fiind prevăzută o penalitate separată și că, mai mult decât atât, obligația cumpărătorului de a transmite documente justificative este prevăzută și de art. 12 din O.G. nr. 25/2002.

Astfel, a arătat că în mod eronat instanța de apel a primit susținerile pârâtei conform cărora nu mai era necesară respectarea obligațiilor prevăzute la art. 12.5 și 12.7 din contract, întrucât cumpărătorul virase în contul societății privatizate suma reprezentând valoarea investițiilor de mediu asumate. Or, chiar și în condițiile în care cumpărătorul ar fi realizat integral investiția de mediu, respectând obiectivele de mediu cuprinse în programul pentru conformare, acesta avea obligația de a transmite vânzătorului certificatul cenzorilor însoțit de confirmarea eliberată de autoritatea de mediu, în termen de 30 de zile de la data împlinirii fiecărei scadențe, așa cum s-a obligat prin art. 12.7 din contract, netransmiterea acestor documente sau transmiterea lor cu întârziere conducând la aplicarea clauzei penale inserate la art. 12.8.

A mai arătat recurenta că art. 12.8 din contract stabilește obligația cumpărătorului de a plăti penalitățile, în termen de 30 de zile de la data notificării, fără a face vreo referire la data la care sunt exigibile aceste plăți și că eronat a reținut instanța de apel că pârâta a avut doar o obligație de diligență, iar nu una de rezultat și că nu s-ar fi făcut proba neîndeplinirii obligației.

Totodată, a arătat că în mod neîntemeiat a reținut curtea de apel că nu a făcut dovada atitudinii exprese a pârâtei în sensul încălcării clauzelor contractuale și nu a depus statutul societății privatizate și hotărârile adunării generale a acționarilor, în condițiile în care nu a ordonat administrarea unor astfel de probe.

O a doua critică, circumscrisă aceluiași motiv de recurs, privește pretenția de obligare a pârâtei la plata penalităților datorate conform clauzei 20.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, ca urmare a nerespectării obligației prevăzute la art. 18.1 din același contract, susținând recurenta că în mod neîntemeiat a apreciat instanța de apel că acest capăt de cerere nu putea fi admis.

În susținere a arătat că, potrivit art. 18.1 din contract, „

cumpărătorul garantează vânzătorului că aplicarea tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu respectarea drepturilor de proprietate industrială în conformitate cu legislația română în vigoare

”, iar conform art. 20.1, în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a acestei obligații, cumpărătorul se obligă să plătească vânzătorului o penalitate de 30% din prețul de cumpărare, în termen de 30 de zile de la data notificării de către acesta din urmă a neîndeplinirii obligației. Or, deși conform art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, era obligată să trimită vânzătorului documente justificative pentru respectarea acestei obligații, pârâta nu a procedat în acest sens, datorând astfel penalități, conform art. 20.1 evocat mai sus.

A treia critică formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privește faptul că, deși intimata nu a respectat obligația prevăzută la art. 18.7 din contract, respectiv nu a achitat din surse proprii datoriile SC C. SA către creditorii bugetari, impunându-se, astfel, atât obligarea acesteia la plată prin intermediul unei hotărâri judecătorești, cât și plata unei penalități calculate conform art. 20.1 din contract, instanța de apel a apreciat că nici acest capăt de cerere nu putea fi admis.

În continuare, recurenta a definit clauza penală, subliniind că, în speță, penalitatea agreată de părți are caracter moratoriu, iar nu compensatoriu și că cererea sa se întemeiază pe prevederile art. 969 și art. 1073 C. civ.

Totodată, a prezentat caracteristicile contractului de privatizare, subliniind importanța tuturor obligațiilor contractuale asumate de părți, prin prisma asigurării continuării activității și dezvoltării societății privatizate.

În acest context, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat principiul statuat de art. 969 C. civ., înlăturând în mod nejustificat clauza penală și culpa evidentă a cumpărătorului care a înțeles să se sustragă obligațiilor ce îi incumbau.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dacă a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, când hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) din același cod, care constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.

În speță, recurenta a arătat că instanța de apel a procedat la judecarea cauzei cu neobservarea formelor legale privind citarea și a pronunțat hotărârea atacată în lipsa unei părți care nu a fost legal citată, subliniind că greșit apelanta-pârâtă a fost citată la sediul SCA B.A., deși respectiva societate de avocați nu o mai reprezenta; astfel, dat fiind faptul că B.P. Limited are sediul în străinătate, curtea de apel era obligată să dispună citarea acesteia conform art. 87 pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile Legii nr. 189/2003.

Raportat la aceste critici care atrag nulitatea relativă, trebuie specificat, însă, că, în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Vătămarea nu trebuie, însă, confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu. Trebuie menționat, de asemenea, că vătămarea nu se reduce strict la un prejudiciu material, având o sferă mai largă care include orice prejudiciu în sens procesual, iar constatarea existenței acesteia este lăsată la aprecierea instanței.

Or, în cauză, singura căreia i s-ar fi putut produce un prejudiciu prin citarea necorespunzătoare este intimata-pârâtă, ea fiind și singura în măsură să invoce o eventuală vătămare.

Separat de faptul că intimata-pârâtă era singura în măsură să invoce propria vătămare, trebuie subliniat că, întrucât curtea de apel a admis calea de atac promovată de B.P. Limited, cu consecința respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, nu se poate reține că acesteia i s-a produs o vătămare.

De aceea, Înalta Curte a constatat că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. cuprinde două ipoteze distincte: un caz de

plus petita,

când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și un caz de

extra petita

, când instanța s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut.

Din prezentarea ipotezelor la care se referă art. 304 pct. 6 C. proc. civ. rezultă că acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilității procesuale.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată prin prisma faptului că instanța de apel s-a pronunțat asupra îndeplinirii obligațiilor investiționale de mediu, deși cererea de chemare în judecată se referea la neîndeplinirea altor obligații; a apreciat, astfel, că o atare situație se circumscrie ipotezei de

extra petita

.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte subliniază însă că, în limitele invocate de recurentă, numai acordarea a ceea ce nu s-a cerut prin dispozitivul hotărârii atrage incidența acestui motiv de nelegalitate.

Or, în speță, prin decizia recurată, curtea de apel a admis apelul formulat de B.P. Limited împotriva sentinței civile nr. 14581/06.12.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.

O asemenea dezlegare dată prin dispozitiv cererii de chemare în judecată nu poate fi, prin ea însăși, considerată a fi o pronunțare

extra petita

, iar aspectele reținute în considerentele deciziei, vizând, cu titlu de exemplu, îndeplinirea obligațiilor de mediu, deși cererea de chemare în judecată nu viza acest aspect, nu sunt apte să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci pe cele ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed.

Astfel, în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va porni de la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod, conform cărora hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real

ascultate

, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

Motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, astfel că și situațiile în care hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii este asimilată de legiuitor nemotivării hotărârii.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă, necontradictorie și atașată de circumstanțele cauzei, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Însă, Înalta Curte a constatat că decizia curții de apel nu îndeplinește aceste cerințe.

Astfel, în ceea ce privește pretenția vizând obligarea pârâtei la plata penalităților datorate conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, ca urmare a nerespectării obligației prevăzute la art. 12.7 din același contract, reținând în mod eronat că pârâta, în calitate de cumpărător, s-a obligat „să determine societatea” să realizeze efectiv investițiile de mediu, curtea de apel a apreciat că, în speță, aceasta și-a asumat o obligație de diligență.

În continuare, a făcut o amplă prezentare a particularităților obligației de diligență, concluzionând că reclamanta nu a făcut dovada lipsei de diligență a pârâtei în realizarea de către societate a investițiilor de mediu, astfel că aceasta din urmă nu putea fi obligată la plata penalităților solicitate.

Or, față de conținutul neechivoc al art. 12.7 din contract, Înalta Curte constată că voința părților a fost în sensul stabilirii în sarcina intimatei-pârâte a obligației de a transmite către recurenta-reclamantă anumite documente din care să rezulte realizarea obligațiilor privind protecția mediului, iar nu să determine societatea să realizeze investițiile de mediu, așa cum eronat a reținut instanța de apel.

Prin urmare, Înalta Curte a apreciat ca fiind fondate criticile recurentei-reclamante vizând faptul că decizia atacată cuprinde, sub acest aspect, motive străine de natura pricinii.

De asemenea, nu au fost analizate susținerile intimatei-reclamante cu privire la celelalte capete de cerere, instanța de apel limitându-se la a afirma că nu s-a făcut dovada că pârâta a încălcat clauzele contractuale, cu toate că la dosar fuseseră depuse înscrisuri în sens contrar.

În fine, instanța de apel nu a expus raționamentul în urma căruia a apreciat că în măsura în care documentele depuse la dosar relevă  respectarea clauzelor contractuale până la data realizării novației prin schimbare de debitor, această împrejurare ar fi suficientă, prin ea însăși, să demonstreze și respectarea în continuare a respectivelor clauze.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea poate fi modificată atunci când decizia este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a afirmat, în esență, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor O.G. nr. 25/2002 și a art. 969 C. civ., care consacră principiul forței obligatorii a contractului.

Prima critică formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează dezlegarea dată de către instanța de apel pretenției privind obligarea pârâtei la plata penalităților datorate conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, ca urmare a nerespectării obligației prevăzute la art. 12.7 din același contract.

Pentru analiza acestor critici de nelegalitate, Înalta Curte apreciază utilă o examinare succintă a clauzelor pe care părțile le-au agreat în contractul lor, fără ca prin aceasta să devolueze însă fondul.

Astfel, ia act că potrivit art. 12.7 din contract, pentru urmărirea și verificarea realizării obligațiilor de mediu și a programului de conformare din avizul de mediu pentru privatizare, cumpărătorul s-a obligat să transmită anual vânzătorului, în termen de 30 de zile de la data împlinirii fiecărei scadențe a investiției de mediu, un certificat emis în acest scop de cenzorii societății sau de o firmă specializată de audit, însoțit de confirmarea eliberată de autoritatea de mediu, care să ateste realizarea obligațiilor privind protecția mediului, iar potrivit art. 12.8 din același contract, în cazul nerespectării acestei obligații, cumpărătorul s-a obligat să plătească vânzătorului, în termen de 30 de zile de la notificarea de către acesta din urmă a constatării neîndeplinirii, o penalitate de 35% din valoarea investiției de mediu aferente anului în care obligația a fost încălcată.

Potrivit susținerilor recurentei-reclamante, fapta ilicită a intimatei-pârâte constă în neîndeplinirea obligației de a transmite documentele prevăzute la art. 12.7 din contract, aferente anului 3 investițional.

În ce privește natura obligației asumate de intimata-pârâtă prin art. 12.7 din contract, Înalta Curte apreciază, contrar celor reținute de instanța de apel, că aceasta și-a asumat o obligație de rezultat, iar nu una de diligență.

Astfel, prin clauza contractuală în discuție, pârâta s-a obligat să transmită reclamantei anumite documente din care să rezulte realizarea obligațiilor privind protecția mediului, iar nu să determine societatea să realizeze investițiile de mediu, așa cum greșit a reținut curtea de apel.

Prin urmare, fiind vorba despre o obligație de rezultat, o dată ce reclamanta a făcut dovada faptului generator al dreptului său, pârâta trebuia să probeze netemeinicia pretenției acesteia, prin dovedirea respectării obligației de a transmite documentele prevăzute la art. 12.7 din contract.

Părțile nu contestă însă că pârâta nu a făcut o astfel de dovadă.

În acest context, trebuie precizat și că prin adresele nr. 6912/11.08.2004 și nr. VP 4/27.02.2006, A.V.A.S. a confirmat respectarea obligațiilor contractuale asumate de cumpărător, până la realizarea novației prin schimbare de debitor, cu mențiunea că B.P. Limited a preluat obligațiile asumate de SC T. SA prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni și, de asemenea, a confirmat virarea în contul societății privatizate a sumelor aferente angajamentului investițional pentru mediu, însă a precizat că eliberarea garanțiilor constituite pentru respectarea acestei obligații se va face numai după prezentarea documentelor prevăzute la art. 12.7 din contract.

Prin urmare, nelegal a apreciat curtea de apel că din aceste adrese emise de reclamantă rezultă îndeplinirea obligației asumate de pârâtă prin art. 12.7 din contract.

Aceasta, întrucât împrejurarea că au fost virate în contul societății privatizate sumele aferente investiției de mediu nu este de natură, prin ea însăși, să conducă la concluzia realizării obligațiilor privind protecția mediului, fiind necesar să se facă și dovada realizării obiectivelor de mediu stabilite prin programul de conformare din avizul de mediu pentru privatizare, anexă la contract.

Or, tocmai în acest scop s-a prevăzut la art. 12.7 din contract obligația cumpărătorului de a transmite anual vânzătorului, în termen de 30 de zile de la data împlinirii fiecărei scadențe a investiției de mediu, un certificat emis în acest scop de cenzorii societății sau de o firmă specializată de audit, însoțit de confirmarea eliberată de autoritatea de mediu care să ateste realizarea obligațiilor privind protecția mediului.

Cum potrivit susținerilor recurentei-reclamante, intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de a transmite documentele menționate mai sus, aferente anului 3 investițional (fiind pusă în întârziere prin notificarea emisă la 29.03.2007), iar aceasta din urmă nu a reușit să facă dovada îndeplinirii acestei obligații, Înalta Curte constată că, potrivit clauzei penale inserate la art. 12.8 din contract, intimata-pârâtă datorează o penalitate în sumă de 223.475 USD, respectiv 35% din suma de 638.500 USD, reprezentând investiția de mediu aferentă anului 3 investițional, conform anexei nr. 4 la contract.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că dezlegarea dată de curtea de apel acestei pretenții este nelegală.

În ceea ce privește critica vizând soluția dată pretenției privind obligarea pârâtei la plata penalităților datorate conform clauzei 20.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, ca urmare a nerespectării obligației prevăzute la art. 18.1 din același contract, instanța supremă constată că aceasta este nefondată.

Astfel, conform art. 18.1 din contract, „

cumpărătorul garantează vânzătorului că aplicarea tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu respectarea drepturilor de proprietate industrială în conformitate cu legislația română în vigoare

”, iar, conform art. 20.1, în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a acestei obligații, cumpărătorul se obligă să plătească vânzătorului o penalitate de 30% din prețul de cumpărare a acțiunilor, în termen de 30 de zile de la data notificării de către acesta din urmă a neîndeplinirii obligației.

În susținerea acestei pretenții, recurenta-reclamantă a arătat că potrivit art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, cumpărătorul este obligat să transmită vânzătorului documente justificative pentru respectarea obligațiilor contractuale, însă pârâta-intimată nu a procedat în acest sens, datorând astfel penalități conform art. 20.1 evocat mai sus.

Trebuie, însă, subliniat că, deși este adevărat că O.G. nr. 25/2002 prevede la art. 8 obligația cumpărătorului de a transmite vânzătorului documente justificative pentru respectarea obligațiilor contractuale, afirmația recurentei-reclamante conform căreia nerespectarea acestei obligații atrage incidența prevederilor art. 20.1 din contract este lipsită de suport.

Aceasta, întrucât clauza penală prevăzută la art. 20.1 din contract privește, printre altele, nerespectarea unei obligații

contractuale

(cea prevăzută la art. 18.1 din contract), iar nu a uneia

legale

(de a transmite documente justificative).

De aceea, în măsura în care recurenta-reclamantă se considera prejudiciată prin nerespectarea obligației prevăzute la art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor angajării răspunderii civile, inclusiv existența și întinderea prejudiciului suferit, iar nu să invoce clauza penală inserată la art. 20.1 din contract.

În altă ordine de idei, se impune precizarea că, și în condițiile în care părțile au stipulat în contract o clauză penală, aceasta devine operantă numai în măsura în care se constată existența unei fapte ilicite care să conducă la antrenarea răspunderii civile.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, prin art. 18.6, cumpărătorul a garantat vânzătorului că societatea va aplica tehnologiile de care dispune cu respectarea drepturilor de proprietate industrială, în conformitate cu legislația română în vigoare.

Prin urmare, nerespectarea acestei obligații presupune, implicit, încălcarea de către societatea privatizată a legislației în materia drepturilor de proprietate industrială.

Cum, în speță, recurenta-reclamantă nu a invocat o astfel de încălcare, nu se poate reține existența unei fapte ilicite a cumpărătorului, aptă să conducă la activarea clauzei penale prevăzute la art. 20.1 din contract.

În consecință, și din acest punct de vedere, critica recurentei-reclamante apare ca nefondată, constatându-se că soluția dată de instanța de apel acestei pretenții este una legală.

Tot nefondată s-a constatat a fi și critica vizând dezlegarea dată de instanța de apel pretenției privind obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 270.450 euro, reprezentând contravaloarea datoriilor societății privatizate către creditorii bugetari.

Astfel, conform art. 18.6 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, „

dacă societatea nu va reuși, din activitatea proprie, să își achite datoriile către creditorii bugetari, care nu vor fi scutite prin Ordin Comun, Cumpărătorul se obligă să plătească din surse proprii, suma de 270.450 euro

.

Certificarea realizării acestei obligații se va face la solicitarea Vânzătorului, printr-o declarație pe propria răspundere a Cumpărătorului, autentificată, însoțită de documente justificative

.”

Analiza acestei clauze contractuale impune concluzia că ea reprezintă, în realitate, o

stipulație pentru altul

.

Astfel, cumpărătorul, în calitate de

promitent

, s-a obligat față de vânzător, în calitate de

stipulant

, ca în situația în care societatea privatizată nu va reuși să își achite obligațiile bugetare, să plătească din surse proprii aceste debite către creditorii bugetari, în calitate de

terți beneficiari.

Prin urmare, se impune ca această parte a raportului juridic, specifică unui contract în folosul unei terțe persoane, să fie analizată prin prisma raporturilor juridice care se formează în cadrul unei atare convenții.

Or, față de specificul contractului în folosul unei terțe persoane, drepturile se nasc direct și nemijlocit în patrimoniul terțului beneficiar, care are o acțiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său.

Este adevărat că și stipulantul poate acționa pe promitent, în virtutea raporturilor dintre ei, însă numai pentru executarea obligației față de terța persoană, nu față de el însuși.

De aceea, Înalta Curte a constatat că recurenta-reclamantă nu este în măsură să solicite obligarea intimatei-pârâte la plata către ea însăși a sumei de 270.450 euro, reprezentând datoriile societății privatizate către creditorii bugetari; așa fiind, corect a decis curtea de apel că acest capăt de cerere nu putea fi admis.

Cu toate acestea, în caz de neexecutare, stipulantul poate pretinde promitentului daune-interese.

Or, în speță, nerespectarea obligației prevăzute la art. 18.6 atrage incidența clauzei penale inserate la art. 20.1 din contract.

Astfel, conform art. 20.1 din contract, în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a obligației prevăzute la art. 18.6, cumpărătorul datorează vânzătorului o penalitate de 30% din prețul de cumpărare a acțiunilor prevăzut la art. 4 din contract.

Cum intimata-pârâtă nu a făcut dovada achitării datoriilor societății privatizate către creditorii bugetari, iar recurenta-reclamantă a făcut dovada punerii acesteia în întârziere, prin notificarea emisă la 29.03.2007, conform clauzei penale inserate la art. 20.1 din contract, se impune obligarea ei la plata unei penalități în sumă de 654.389,85 lei, reprezentând 30% din prețul de cumpărare a acțiunilor arătat mai sus.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că dezlegarea dată de curtea de apel acestei pretenții este nelegală.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ, raportat la art. 304 pct. 7 și 9 din același cod, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A.A.A.S. și a modificat în parte decizia curții de apel, în sensul că, reținând caracterul fondat al capetelor de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata penalității calculate conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, pentru nerespectarea obligației prevăzute de art. 12.7 din contract și a penalității calculate conform art. 20.1 din contract, ca urmare a nerespectării clauzei 18.6 și caracterul nefondat al celorlalte două capete de cerere, dând eficiență art. 296 C. proc. civ., a schimbat doar în parte sentința primei instanțe, în sensul că a respins ca nefondate capetele de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 654.389,85 lei, reprezentând penalități de întârziere pentru nerespectarea clauzei 18.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, calculate conform clauzei 20.1 și de 270.450 euro, potrivit clauzei 18.6 din contract, menținând celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.