ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 285/2016

Decizia nr. 285/2016

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2012 din 4 iulie 2012, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E. și F. a solicitat să se constate faptul că, clauza compromisorie înscrisă la art. 14

1

, cap. 14 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 07 martie 2002, în principal este lovită de nulitate, iar în subsidiar că a devenit inoperantă și să oblige pârâții la plata sumei de 171.503,19 lei, reprezentând penalități pentru nerealizarea obligațiilor de investiții asumate pentru dezvoltarea societății SC G. SA Peciul Nou, județul Timiș, datorate conform contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 7 martie 2002, calculate până la data de 31 decembrie 2008, iar la momentul plății efective suma să fie actualizată corespunzător cu indicele de inflație, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6886 din 3 decembrie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată de pârâtul B. și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.

S-a reținut, în esență, după prezentarea situației de fapt, că potrivit dispozițiilor art. 3433 C. proc. civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești și au fost înlăturate susținerile reclamantei referitoare la schimbarea regimului de finanțare, pentru a obține înlăturarea unor prevederi contractuale legal convenite la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare acțiuni.

Tribunalul a înlăturat și susținerile reclamantei în sensul că această clauză compromisorie este lovită de nulitate din cauza lipsei unei prevederi legale exprese privind posibilitatea reclamantei de a soluționa litigiile cu partenerii contractuali pe calea arbitrajului, în Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea A., cu modificările și completările ulterioare, sau în H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea A. - act normativ, de altfel, ulterior datei încheierii contractului și abrogat de la data de 01 ianuarie 2011, prin H.G. nr. 752/2010 care, de asemenea, nu conține o astfel de prevedere.

Astfel, reclamanta este, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, în forma în vigoare în prezent, instituție publică cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat, în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, însă la data încheierii contractului în care s-a stipulat clauza compromisorie, respectiv 07 martie 2002, conform textului în vigoare la acea dată, era „instituție de interes public cu personalitate juridică, cu caracter financiar și comercial, finanțată din surse extrabugetare, în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor", iar Legea contenciosului administrativ în vigoare la acel moment, nr. 29/1990, nu definea autoritățile publice, pentru a aprecia dacă reclamanta avea acest statut.

Tribunalul a concluzionat că excepția necompetenței generale, invocată de pârâtul B. este întemeiată, astfel încât a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.

Împotriva acestei sentinței a declarat apel reclamanta A., care a arătat că sentința este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

Prin Decizia civilă nr. 312 din 28 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 6886 din 03 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 în contradictoriu cu intimații pârâți B., C., D., E., F.

Ca urmare a promovării de către apelanta reclamantă A. a căii de atac a recursului împotriva deciziei menționate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis prin Decizia nr. 3695 din 21 noiembrie 2014 recursul promovat, a casat Decizia civilă nr. 312 din 28 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

S-a reținut în motivarea deciziei instanței supreme, în esență, că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei vizând constatarea nulității și inoperabilității clauzei compromisorii, deși prima instanță fusese învestită cu acest capăt de cerere, iar în apel reclamanta a reiterat aceste critici.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 27 martie 2015 sub nr. x/3/2012*.

Prin Decizia civilă nr. 941 din 04 iunie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 6886 din 03 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimații pârâți B., C., D., E. și F. pe care a schimbat-o, în sensul că:

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității/caracterul inoperant al clauzei compromi sorii înscrisă la art. 14

1

cap. 14 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 07 martie 2012, menționându-se celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

S-a constatat că, analiza capătului de cerere privind valabilitatea clauzei compromisorii este prioritară analizei excepției necompetenței generale a instanțelor de judecată.

În speță, tribunalul a admis excepției necompetenței generale rară a se pronunța asupra acestui capăt de cerere, apreciind că instanța învestită cu soluționarea unui litigiu în legătură cu executarea unei convenții ce cuprinde o clauză compromisorie îl reține spre soluționare fără a mai statua, cu titlu de chestiune prealabilă, asupra valabilității/eficacității clauzei compromisorii; deși apelanta-reclamantă a învestit instanța de judecată cu judecarea a două capete de cerere, respectiv constatarea faptului că, clauza compromisorie înscrisă la art. 14.1, cap. 14 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 07 martie 2002, în principal este lovită de nulitate, iar în subsidiar că a devenit inoperantă, și separat obligarea pârâților la plata sumei de 171.503,19 lei, reprezentând penalități pentru nerealizarea obligațiilor de investiții asumate.

Instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiat capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității/caracterul inoperant al clauzei compromisorii înscrisă la art. 14.1 cap. 14 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 07 martie 2012.

S-a avut în vedere sub un prim aspect faptul că apelanta-reclamantă a susținut sancțiunea nulității clauzei compromisorii prevăzută de art. 14.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 07 martie 2012 pe motiv că apelanta A. este instituție de interes public, potrivit art. 4 din Legea nr. 268/2001, iar acest act normativ nu dispune asupra posibilității de soluționare a litigiului pe această cale.

În privința sancțiunii nulității, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, aceasta este de natură a afecta valabilitatea unei clauze ca urmare a nerespectării, la data realizării acordului de voință, a unei norme juridice imperative. Or, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 268/2011 nu reprezintă o astfel de normă juridică, chiar dacă nu se prevede în mod expres posibilitatea A. ca instituție de interes public de-a dispune asupra posibilității de soluționare a litigiului pe cale arbitrală.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că nu poate fi validat raționamentul juridic al apelantei în sensul că prevederile art. 14 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României impun autorităților publice posibilitatea de-a încheia clauze compromisorii cu condiția ca acest lucru să fie prevăzut expres de lege sau convențiile internaționale la care statul român a aderat. Această condiționare la care apelanta face referire nu este reglementată expres și nici nu rezultă din interpretarea vreunei dispoziții legale, astfel încât nu există nici un motiv pentru ca instanța să facă vreo diferențiere din punct de vedere al calității părților de instituție publică sau privată cu privire la exceptarea litigiilor în care sunt implicate instituțiile publice de la soluționarea litigiului pe cale arbitrală.

Față de considerentele reținute mai sus, instanța de apel a concluzionat că în mod corect prima instanță a reținut că sintagma „în condițiile legii sau ale convențiilor internaționale" nu are semnificația unei limitări a dreptului statului sau autorității publice de a încheia convenții arbitrale, ci aceea a încheierii unei convenții cu respectarea regulilor de drept comun în materie, în special a prevederilor art. 340 C. proc. civ. A mai constatat că dreptul comun (respectiv normele comune de procedură civilă) prevede că persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție. în acest sens, instanța de apel a invocat jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 331 din 10 aprilie 2012 și Decizia nr. 870 din 23 iunie 2011.

Or, aceeași este situația de fapt din speță în care apelanta reclamantă nu se prevalează în susținerea tezei sale privind nulitatea clauzei compromisorii de existența unor drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție, ci exclusiv de calitatea sa de instituție publică. însă raportat la această calitate, nici dispozițiile art. 4 din Legea nr. 268/2011 și nici cele ale normelor de procedură civilă nu interzic apelantei posibilitatea de-a încheia în mod valabil clauze compromisorii, chiar în considerarea calității sale de instituție publică.

Au fost respinse susținerile apelantei întemeiate pe dispozițiile prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 și modificată prin Legea nr. 99/1999, care instituie competența exclusivă a secțiilor comerciale ale instanțelor, nu reprezintă suficient argument pentru constatarea caracterului fondat al motivului de apel. Conchide, sub acest aspect instanța de apel, că apelanta nu a justificat existența nici unei norme imperative de excludere pretins a fi încălcată prin clauza compromisorie contestată, statuând că nu există niciun motiv de nulitate a clauzei compromisorii.

În aceeași ordine de idei, s-a reținut, în esență, că reglementarea prin norme imperative de ordine publică a competenței materiale a instanțelor judecătorești în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004 invocate în motivele de apel nu este incompatibilă cu ideea arbitrabilității unor litigii având ca temei contracte încheiate de către o instituție publică. Astfel cum s-a reținut și anterior, în lipsa unei interdicții exprese constând într-o limitare a capacității de exercițiu a instituției publice de-a încheia convenții arbitrale, dreptul comun și principiul libertății de voință al părților devin pe deplin aplicabile, astfel încât în considerarea acestui principiu al libertății de voință și al instituțiilor publice, clauzele compromisorii nu pot fi considerate ca devenite inoperabile.

În plus, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, nici schimbarea regimului de finanțare a apelantei și nici dispozițiile Legii nr. 94/2010 nu pot fi de natură a se prefigura în împrejurări de natură a limita efectele juridice ale acordului de voință al părților, căruia Curtea apreciază că trebuie să i se recunoască deplina aplicare conform art. 969 C. civ.

În final, în ceea ce privește invocarea de către apelantă a jurisprudenței la care face referire, instanța de apel a statuat că, aceasta nu poate reprezenta izvor de drept neputând fi impusă obligatoriu prezentei instanțe, care este ținută să aplice legea circumstanțiat la obiectul prezentului litigiu și la împrejurările de fapt și de drept aplicabile acestuia. Pe de altă parte, apelanta nici nu a dovedit existența unei practici jurisprudențiale constante și substanțiale, similare prezentei cauze, în care instanțele de judecată să fi aplicat legea diferențiat, astfel încât nici acest argument nu este de natură a sprijini caracterul, de altfel nefondat, al motivului de apel.

Împotriva ultimei decizii pronunțată în apel, reclamanta a declarat recurs formulând două motive de recurs, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs, recurenta susține că, unul dintre considerentele pentru care instanța de control a respins acțiunea sa, este reprezentat din faptul că, în accepțiunea acesteia, în lipsa unei interdicții exprese constând într-o limitare a capacității de exercițiu a instuției publice de a încheia convenții arbitrate, acționează pe deplin principiul libertății de voința al părților de a însera clauza compromisorie în convenții.

Or, în opinia recurentei, acest raționament al instanței de apel este contrazis de dispozițiile Legii nr. 554/2004, care instituie un principiu care clarifică care este instanța competentă cu soluționarea litigiului, respectiv principiul potrivit căruia, libertatea contractuală a părților se subordonează principiului priorității interesului public, principiu ignorat de instanța de apel.

Astfel, se impune constatarea inoperabilității clauzei compromisorii înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 07 martie 2002, conform principiului statuat de art. 8, alin 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care libertatea contractuală a părților se subordonează principiului priorității interesului public. Așadar, indiferent de voința părților de a conveni cauzele contractuale, acestea nu pot să contravină interesului public.

Solicitarea sa privind constatarea inoperabilității clauzei compromisorii are în vedere și prevederile H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea A. adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, în baza cărora reclamantei i s-a schimbat regimul de finanțare, respectiv, din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat.

În condițiile în care reclamanta este, așa cum a invocat, atât în fața în instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, o instituție publică finanțată exclusiv de la bugetul de stat, fapt pentru care însuși legiuitorul a prevăzut scutirea de la plata taxelor de timbru, cu atât mai mult apare ca lovită de nulitate absolută clauza care stabilește competența de soluționare a litigiilor în sarcina Curții de Arbitraj Internațional pentru care nu este scutită de la plata taxei judiciară de timbru, cheltuielile în fața instanței de arbitraj fiind mult mai mari.

Un alt motiv de recurs formulat de recurentă vizează faptul că, instanța anterioară nu s-a pronunțat asupra susținerilor sale privind prevederile art. 7 pct. 6 coroborat cu art. 8 alin. (2) și (3), raportat la normele tranzitorii de la art. 27 din Legea nr. 554/2004, în sensul că numai litigiile privitoare la contractele publice, unde instanța de judecată a fost sesizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 sunt de competența instanțelor judecătorești și a arbitrajului comercial. Sesizarea instanței de judecată prin cererea de chemare în judecată este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar normele invocate sunt procedurale și de imediată aplicare, așa încât recurenta opinează că, clauza compromisorie prevăzută de art. 14.1 este inoperabilă.

Intimatul B. a depus note scrise prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât în opinia acestui intimat criticile formulate de recurentă, în sensul că nu arată în ce constă modalitatea s-a făcut aplicarea greșită a legii, ci reia motivele din acțiunea principală și apel, fără a face o critică a motivării hotărârii pronunțată în apel.

În primul rând, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului, întrucât criticile recurentei pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin primul motiv de recurs, recurenta reproșează instanței anterioare că în mod contrar dispozițiilor Legii nr. 554/2004 nu a constatat inoperabilitatea clauzei compromisorii înscrisă în contractul de vânzare -cumpărare din 7 martie 2002, conform principiului statuat în art. 8 alin. (3) din același act normativ menționat, iar prin cel de-al doilea motiv de recurs recurenta arată că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privirela la susținerile sale privind prevederile art. 7 pct. 6 coroborat cu art. 8 alin. (2) și (3) din menționata lege, respectiv normele tranzitorii de la art. 27 din aceeași lege.

Pe fondul recursului, prealabil controlului judiciar a criticilor recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte notează că, instanța de apel, în concordanță cu decizia de casare și în spiritul Dispozițiilor art. 3434 C. proc. civ., a statuat că în ipoteza în care părțile au înserat în convenția încheiată o clauză compromisorie, instanța de judecată învestită cu soluționarea pricinii este obligată să-și verifice competența dacă convenția arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă. în aceste condiții, este evident că, prioritar analizei excepției necompetenței materiale a instanțelor de judecată o constituie analizarea capătului de cerere a valabilității clauzei compromisorii.

În cauză, chestiunea dedusă judecății, în primul rând, o constituie modul de soluționare a excepției necompetenței materiale a instanței de judecată sesizată, urmare a existenței clauze compromisorii înserată în contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 7 martie 2002 la art. 14.1 din cadrul cap. 14, potrivit căreia „ Vânzătorul și cumpărătorul convin ca litigiile de orice fel ce decurg din interpretarea și executarea prezentului contract, care nu vor putea fi soluționate pe cale amiabilă, să fie judecate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României din București."

Prin urmare, instanța de apel a aplicat și interpretat corect capătul de cerere vizând valabilitatea clauzei compromisorii în lumina dispozițiilor art. 3434 C. proc. civ. raportat la articolul 14.1 din cadrul cap. 14 din contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 7 martie 2002. în plus, față de cele arătate, este cert că prin clauza compromisorie precitată mai sus, părțile au optat pentru soluționarea eventualelor litigii dintre ele prin arbitraj, ceea ce exclude fără dubiu competența instanțelor judecătorești pentru litigiu existent între ele, operând principiul forței obligatorii instituite de art. 969 C. civ. Și aceasta întrucât prin dispozițiile art. 3434 C. proc. civ., este esențială opțiunea indubitală a părților pentru arbitraj, iar din momentul în care există această opțiune - clauza compromisorie convenită de ambele părți litigioase la art. 14.1 din cadrul cap. 14 din contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 7 martie 2002 - legiuitorul a urmărit să asigure deplină eficiență a voinței părților de a recurge la arbitraj printr-o serie de prevederi cu caracter dispozitiv.

De remarcat că, instanța de apel a examinat pricina și sub aspectul competenței de a verifica nulitatea sau inoperabilitatea clauzei compromisorii, contrar susținerilor recurentei, care în realitate este nemulțumită de modul în care s-a pronunțat instanța de apel privind această chestiune și în motivarea căreia a expus o serie de argumente care nu au un conținut logico-juridic în contextul dat și nu susține nicio ipoteză invocată. Astfel, criticile recurentei la care face referire recurenta în contextul Legii nr. 554/2004 sunt nefondate, deoarece A. - recurenta din prezenta cauză - nu are o prevedere legală expresă care să îi interzică facultatea de a încheia în mod valabil o convenție arbitrală. Acest aspect a fost analizat în mod judicios de instanța anterioară, ceea ce înseamnă tară dubiu, că nu există niciun motiv pentru ca instanța de judecată să facă diferențiere în raport de calitatea părților de instituție publică sau privată referitoare la exceptarea litigiilor în care sunt implicate instituțiile publice de la soluționarea litigiului pe calea arbitrală.

De aceea, susținerile recurentei potrivit cu care raționamentul instanței de apel este contrazis de dispozițiile Legii nr. 554/2004, în sensul instituirii unui principiu care clarifică instanța competentă în soluționarea pricinii, principiul interesului public ignorat de instanța de apel care primează principiului forței obligatorii a contractului părților, Înalta Curte urmează a le înlătura ca nefondate. Aceasta întrucât, pretinsa subordonare a libertății contractuale a părților, invocată de recurentă, față de principiul interesului public nu sunt argumente care să sprijine raționamentul recurentei raportat la calitatea recurentei în contextul dat și actele normative invocate.

În atare condiții, în mod evident, nu se poate constata inoperabilitatea clauzei compromisorii înserată în contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 7 martie 2002 la art. 14.1 din cadrul cap. 14. Cum nu există nicio dispoziție care să îi interzică acest lucru, înseamnă că, în condițiile existenței unei clauze compromisorii valide și operante, sesizarea instanței statale reprezintă o încălcare a convenției arbitrale ce are putere de lege între părțile contractante. Pentru toate aceste considerente susținerile recurentei apar ca simple afirmații, chiar dacă recurenta le expune în lumina actelor evocate.

Împrejurarea - învederată de recurentă - schimbării regimului de finanțare a recurentei- în instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat - în considerarea H.G. nr. 1503/2009, impune constatarea inoperabilității clauzei compromisorii, Înalta Curte o constată lipsită de relevanță juridică, față de inexistența vreunei prevederi legale exprese de interzicere a se adresa arbitrajului privat prin efectul unei convenții arbitrale, clauzei compromisorii. Așa încât clauza compromisorie convenită de părțile din litigiu nu poate fi anihilată, ci, dimpotrivă, aceasta își produce efectele juridice ale acordului de voință materializat în contractul de vânzare cumpărare încheiat.

Susținerile recurentei că, dacă legiuitorul a prevăzut scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a instituțiilor publice înseamnă că această clauză este nulă, Înalta Curte urmează a le respinge ca nefondate, întrucât această chestiune nu atrage nulitatea acesteia, știut fiind că nulitatea acestei clauze urmează aceleași reguli impuse de art. 948 C. civ. Pe de altă parte, facilitățile fiscale de care beneficiază instituțiile publice nu o împiedică pe recurentă să le folosească în condițiile legii.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât instanța de apel în virtutea rolului său activ a examinat pricina sub toate aspectele în fapt și în drept cu privire la inoperabilitatea clauzei compromisorii, în sensul că este validă și nu este interzisă în raport de prevederile invocate de recurentă, astfel că nu se poate constata că instanța a omis să se pronunțe asupra evocatele texte de lege. De aceea, presupusele texte de lege încălcate nu vor mai fi analizate.

În consecință, față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează sa respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 941 din 4 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul B.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 941 din 4 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2016.