Decizia nr. 1553/2016 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2012, revizuentul A. în contradictoriu cu intimații B., C. și D. a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., cerere de revizuire împotriva Sentinței comerciale nr. 13180 din 03 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2008, solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea, în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Prin această sentință tribunalul a constatat că B., C. și D. sunt proprietari ai imobilului prin efectul vânzărilor consfințite prin contractele nr. x1/2004 și nr. x2/2004, obligând pe A. și SC E. SRL să le plătească suma de 30.000 euro contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada februarie 2005 - februarie 2008. Această sentință a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 1842 din 12 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a motivat, în esență, faptul că înscrisul nou este reprezentat de Decizia civilă nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a confirmat, irevocabil, dreptul de proprietate al revizuentului asupra spațiului comercial în suprafață de 178,70 mp situat în București, sector 3 și care ar fi condus la respingerea cererii intimaților B., C., D. de obligare a revizuentului la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință. Prin Sentința civilă nr. 17557 din 20 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de revizuire, ca inadmisibilă, reținându-se, în esență, că înscrisul invocat, respectiv Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, nu poate îndeplini cerințele impuse de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței civile nr. 17557 din 20 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin Decizia civilă nr. 234 din 4 iulie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013. Totodată, apelantul-revizuent A. a fost obligat să plătească intimatului B. suma de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. În argumentarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut, în esență, faptul că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție îndeplinește condiția de înscris nou, potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și că, Sentința comercială nr. 13180 din 3 decembrie 2008 a Tribunalului București, a cărei retractare a fost solicitată, nu este una dintre cele enumerate de prevederile art. 322 C. proc. civ., astfel că nu poate forma obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac.

Recursul declarat de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 234 din 4 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 771 din 27 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013. Hotărârea recurată a fost casată, fiind dispusă trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța astfel, instanța de recurs a reținut în esență faptul că este greșit raționamentul instanței de apel cu privire la prevederile art. 322 C. proc. civ., motivat de faptul că există o practică destul de bine conturată a instanțelor, chiar dacă nu pe deplin justificată, de a se considera că atunci când hotărârea primei instanțe a rămas în vigoare prin respingerea apelului și, ulterior, a recursului, hotărârea care trebuie atacată cu calea de atac a revizuirii este hotărârea primei instanțe. Instanța de recurs a mai reținut că, pe de altă parte, trebuie avută în vedere și ideea de justiție și echitate, desprinsă, inclusiv, din prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în sensul că ar fi cu totul injust ca recurentul-revizuent să fie obligat să plătească despăgubiri pentru un spațiu în legătură cu care s-a constatat, în mod irevocabil, că este proprietar, inclusiv pentru perioada pentru care fusese obligat la plata de despăgubiri prin sentința a cărei revizuire a solicitat-o.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub Dosarul nr. x/2/2013*, la data de 27 martie 2014. Prin Decizia nr. 370 din 26 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul revizuentului A. declarat împotriva Sentinței nr. 17557 din 20 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, fiind desființată sentința apelată și dispusă trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut în esență că nu a fost analizat fondul cererii de revizuire, nu s-a stabilit momentul producerii efectelor deciziei ce reprezintă cauza revizuirii și implicațiile asupra litigiului purtat cu privire la lipsa de folosință a imobilului, invocate de reclamanții B., C., D.

În rejudecarea cauzei, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința civilă nr. 6108 din 5 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012, a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A. în contradictoriu cu intimații B. și C., ca inadmisibilă. În motivarea acestei hotărâri, s-a reținut în esență faptul că efectele Deciziei civile nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la care se raportează revizuentul se produc numai cu începere de la data pronunțării acesteia - 26 ianuarie 2012 - și nu pentru o perioadă anterioară, respectiv februarie 2005 - februarie 2008.

Împotriva Sentinței civile nr. 6108 din 5 decembrie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, revizuentul A. a declarat apel, în temeiul dispozițiilor art. 328 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 282 din același cod. La data de 6 aprilie 2015, B., C. și D. au formulat cerere de aderare la apelul revizuentului A., întemeiată pe dispozițiile art. 293 și art. 274 C. proc. civ., în reglementarea abrogată, solicitându-se instanței de apel să dispună completarea hotărârii primei instanțe în sensul obligării revizuentului A. la plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia nr. 815/2015 din 18 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2015, s-a respins ca nefondat apelul declarat de revizuentul A. împotriva sus-menționatei sentințe. În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență că Deciziei nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție îi lipsește caracterul determinant necesar admisibilității cererii de revizuire, deoarece chiar dacă ar fi fost cunoscută de către instanța de fond, aceasta tot nu ar fi putut conduce la pronunțarea unei alte soluții în litigiul înregistrat sub Dosarul nr. x/3/2008, care privește perioada februarie 2005 - februarie 2008, anterioară datei de 26 ianuarie 2012. Această concluzia s-a întemeiat pe considerentul că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a validat hotărârea anterioară, care era în sensul pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, având în calitate de cumpărător pe A. În atare condiții, această hotărâre își produce efectele de la data rămânerii sale irevocabile, iar nu retroactiv, neputând veni în contradicție cu hotărârea a cărei revizuie se cere. În cadrul considerentelor deciziei s-a mai statuat că aderarea la apel a numiților B., C. și D. este inadmisibilă, întrucât completarea hotărârii judecătorești nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului. Cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 815/2015 din 18 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, formulată de petenții B., C. și D. a fost respinsă ca nefondată, prin Decizia nr. 1234/2015 din 14 septembrie 2015 pronunțată de aceeași instanță, reținându-se în esență că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ., în sensul inexistenței omisiunii instanței de pronunțare asupra unei cereri accesorii.

Împotriva Deciziei nr. 815/2015 din 18 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, revizuentul A. a declarat recurs, iar intimații B., C. și D. au promovat cereri de recurs atât împotriva Deciziei nr. 815/2015 din 18 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, cât și împotriva Deciziei nr. 1234/2015 din 14 septembrie 2015 pronunțată de aceeași instanță. 7.1. Recursul revizuentului A. se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care se solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În dezvoltarea recursului, s-a arătat că o serie de aspecte referitoare la condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire au intrat deja în puterea lucrului judecat, pe parcursul ciclurilor procesuale anterioare, obiectul analizei fiind limitat la cercetarea caracterului determinant al Deciziei nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-revizuent A. a invocat nemotivarea hotărârii atacate ca urmare a neanalizării a două motive de apel. Astfel, primul motiv de apel neanalizat de către instanța de apel este cel referitor la faptul că, prin Decizia nr. 370 din 26 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București s-a reținut că prin hotărârea judecătorească prezentată cu titlu de "înscris nou" a fost constatată nulitatea absolută a titlurilor de proprietate ale intimaților B., C., D., analiza caracterului determinant trebuind să fie realizată și din această perspectivă. Cel de-al doilea motiv de apel viza faptul că, nulitatea titlurilor de proprietate exhibate de reclamanții B., C., D., în cauza având ca obiect obligarea revizuentului - A. - la plata despăgubirilor, pentru lipsa de folosință, are caracter retroactiv, așa încât hotărârea judecătorească prezentată ca înscris nou are înrâurire asupra soluției pronunțate în acel proces. Aceste două motive nu au primit niciun răspuns, analiza realizată de instanțele fondului având ca obiect exclusiv efectele soluției dispuse cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să suplinească consimțământul promitenților vânzători. Un alt motiv de recurs invocat se referă la nemotivarea hotărârii recurate în raport de încălcarea puterii de lucru judecat, în sensul că acest caracter determinant al înscrisului nou ar fi trebuit analizat în raport de caracterul retroactiv al nulității. În opinia recurentului, urmând a se reține așadar înrâurirea pe care ar fi putut să o aibă cunoașterea acestor aspecte de către instanțele învestite cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B., C., D., prin care s-a solicitat obligarea la despăgubiri pentru lipsa de folosință. Totodată, recurentul-revizuent a solicitat instanței să se observe faptul că, potrivit considerentelor din decizia pronunțată în soluționarea apelului în ciclul procesual anterior, a arătat că, în măsura în care soluția dispusă, cu privire la nulitatea absolută a titlurilor reclamanților B., C., D., ar fi fost cunoscută instanțelor învestite cu cererea de chemare în judecată formulată de către aceștia, s-ar fi impus respingerea pretențiilor, ca fiind formulate de persoane lipsite de calitate procesuală activă. Astfel că, în raport de absența unei analize propriu-zise, așa cum se impunea, potrivit considerentelor din Decizia de casare nr. 370/2014 a Curții de Apel București, motivarea Sentinței nr. 6108 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, în rejudecare, nesocotește, în esență, dispozițiile instanței de trimitere. În acest context, omisiunea de a se avea în vedere nulitatea titlurilor de proprietate și de a examina caracterul determinant al înscrisului nou este vădit nelegală, întrucât au fost menținute erorile de judecată identificate anterior de instanța de apel și care au condus la rejudecarea pricinii de către prima instanță. Din această perspectivă, hotărârea recurată nu cuprinde nicio analiză, nefiind expuse motivele de fapt și de drept care ar fi putut conduce la înlăturarea motivului de apel expus anterior, în privința omisiunii de a se avea în vedere efectele nulității titlurilor de proprietate ale reclamanților. Prin urmare, absența motivării în raport de criticile formulate a permis așadar nesocotirea în totalitate a dispozițiilor și considerentelor instanței de apel, în ciclul procesual anterior, întrucât, deși soluția de admitere a apelului s-a fundamentat pe necesitatea analizei caracterului determinant din perspectiva nulității titlurilor intimaților, acest aspect a fost în continuare omis. De asemenea, nemotivarea hotărârii recurate rezultă și din omisiunea instanței de apel de a analiza argumentele referitoare la faptul că prima instanță nu s-a raportat și la caracterul retroactiv al nulității cu ocazia examinării admisibilității cererii de revizuire. Această analiză fiind necesară, astfel cum s-a și statuat prin decizia de casare, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe - Decizia nr. 370/2014 a Curții de Apel București. Față de motivele de recurs expuse, subsumate prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora instanțele anterioare nu au antamat fondul pricinii, recurentul-revizuent a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. 7.2. Recursurile recurenților B., C. și D. În ceea ce privește recursul declarat împotriva Deciziei nr. 815/2015 din 18 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel și, pe cale de consecință, obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primul ciclu procesual. În motivarea recursului, recurenții au arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicare greșită a dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ., în forma avută înainte de modificarea survenită prin Legea nr. 202/2010. Astfel, în opinia recurenților raționamentul instanței de apel care a condus la respingerea cererii de aderare la apel nu are fundament legal, acesta încălcând principiul neretroactivității legii civile, deoarece litigiul ce face obiectul cauzei a fost început înainte de anul 2008. La acel moment - anul 2008 - dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ., incidente în speță, nu interziceau completarea unei hotărâri pe calea apelului, motiv pentru care în mod greșit a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel, prin care s-a solicitat completarea hotărârii atacate. Recursul declarat împotriva Deciziei nr. 1234/2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții B., C. și D. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de completare astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, recurenții au arătat că deși cererea lor a avut un petit clar, respectiv inserarea în dispozitiv a soluției dispuse de instanță asupra cererii de aderare la apel și pronunțarea pe capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de apelul părții adverse, instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și s-a pronunțat asupra netemeiniciei acordării cheltuielilor de judecată. Astfel că, instanța de apel nu a analizat această omisiune totală de a se pronunța asupra cererii de aderare la apel. Pe fondul cererii, recurenții au arătat că au solicitat obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată prin întâmpinare, neavând nicio relevanță faptul că eliberarea chitanței s-a făcut ulterior întocmirii întâmpinării. În final, recurenții au mai arătat că în mod nelegal a fost respinsă cererea de inserare în dispozitiv a soluției date cererii de aderare la apel, eroarea rezultând chiar și din motivare.

Înalta Curte, va admite recursurile promovate, va casa decizia atacată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru argumentele care vor fi dezvoltate în continuare. Premergător analizei motivelor recursurilor promovate, Înalta Curte apreciază util să reamintească cadrul în care se raportează la analiza cauzei. Astfel, din analiza cauzei cererii de revizuire și a parcursului litigiului în succesiunea ciclurilor procesuale, rezultă că cererea formulată de revizuentul A. se fundamentează pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., fiind evocat ca înscris nou, care nu a putut fi înfățișat instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Într-un prim parcurs procesual al revizuirii, finalizat prin Decizia nr. 771 din 27 februarie 2014 s-a reținut, și intră în puterea lucrului judecat consolidat prin efectul acestei decizii, că înscrisul evocat reprezintă înscris nou după criteriul cerut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. - mai exact, acela de a nu fi fost posibil să fie înfățișat în procesul anterior și are forță probantă prin el însuși - și că hotărârea supusă controlului prin calea extraordinară de atac, de retractare, Sentința de primă instanță a Tribunalului București cu nr. 13180 din 3 decembrie 2008 poate fi supusă revizuirii ca hotărâre care evocă fondul, chiar dacă a fost supusă căilor de atac, în măsura în care acestea au fost respinse, consolidându-i efectele. Prin aceeași decizie a instanței de control s-a subliniat că admisibilitatea revizuirii într-o atare situație se justifică și pe ideea de echitate și justiție desprinse inclusiv din prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în sensul că ar fi cu totul injust ca recurentul-revizuent să fie obligat să plătească despăgubiri pentru un spațiu în legătură cu care s-a constatat, în mod irevocabil, că este proprietar, inclusiv pentru perioada pentru care fusese obligat la plata de despăgubiri prin sentința a cărei revizuire a solicitat-o. Se cuvine, de asemenea subliniat că aceste dezlegări se impun atât instanței care rejudecă procesul prin efectul casării, potrivit art. 315 C. proc. civ., dar și instanței de recurs în acest parcurs procesual. Astfel, rejudecarea cauzei după casare a avut în vedere evaluarea actului evocat ca înscris nou, adică a aptitudinii sale de a proba, prin el însuși, un alt fundament factual care, dacă ar fi fost la timp cunoscut, ar fi dus în mod evident la pronunțarea unei alte hotărâri decât cea a cărei revizuire se cere. În aceste limite, în rejudecare, instanța de apel a pronunțat Decizia nr. 815 din 18 mai 2015 care face obiectul prezentului recurs. Astfel, această instanță a reținut că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind, în esență, una care a consfințit în mod irevocabil pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare-cumpărare, în care A. avea calitatea de cumpărător, iar efectele unei aceste decizii operează ex nunc, numai pentru viitor, începând cu 26 ianuarie 2012, neavând nicio influență asupra situațiilor anterioare, care au fundamentat hotărârea a cărei revizuire se cere. În acest context, este fondat motivul de recurs al revizuentului A. care a arătat că instanța de apel nu a a analizat împrejurarea că înscrisul evocat ca nou a constatat nulitatea titlurilor adversarilor săi procesuali, B., C. și D. și că în lipsa acestor omisiuni nu a fost valorificat efectul retroactivității nulității absolute a celor două titluri, contractele nr. x1/2004 și nr. x2/2004, esențial avute în vedere la pronunțarea Sentinței nr. 13180 din 3 decembrie 2008. În măsura în care, așa cum s-a arătat, argumentul central al instanței de apel a avut în vedere efectul hotărârii care ține loc de act de vânzare-cumpărare, este real că celelalte aspecte învederate de revizuent în apelul formulat nu au fost deloc analizate, fiind, consecutiv, evidentă lipsa oricăror considerente corespondente celorlalte motive de apel. Această omisiune a instanței de apel a fost posibilă printr-o cercetare neadecvată a înscrisului opus de parte ca fiind nou. Litigiul finalizat cu Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a avut un parcurs sinuos și fragmentat, iar obiectul litigiului în care s-a pronunțat această decizie nu s-a limitat la pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare în favoarea numitului A. Astfel, printr-o primă sentință pronunțată în această cauză, nr. 8014/2008, a fost în parte admisă acțiunea reclamantului A., constatând-se nulitatea absolută și parțială a contractelor nr. x1/2004 și nr. x2/2004 și a fost respinsă cererea reconvențională a unora dintre pârâți. Decizia prin care s-a soluționat apelul împotriva acestei sentințe, nr. 34/2009 a admis exclusiv apelul declarat de către reclamant și a schimbat în parte sentința, fiind admis capătul de cerere precizat și completat, privind pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare, A. având calitatea de cumpărător. Prin Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 669/2010 a fost admis recursul pârâților, modificată în parte decizia, desființată în parte sentința și trimisă cauza la prima instanță pentru rejudecarea cererii privind pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare. În rejudecare, s-a pronunțat Sentința nr. 10813/2010, menținută prin Decizia din apel nr. 261/2011, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Această prezentare justifică pretenția recurentului A. de a-i fi fost cercetate în apel toate motivele care aveau aptitudinea de a dovedi temeinicia motivului său de revizuire și care tindeau la demonstrația că înscrisul opus avea și calitatea de a fi determinant pentru revizuirea hotărârii atacate. Înalta Curte arată că era necesară o analiză a înscrisului nou, fundamentată pe cercetarea efectelor menținute ale hotărârilor care au precedat, în cicluri procesuale consecutive, pronunțarea Deciziei nr. 251 din 26 ianuarie 2012. Se impune, de asemenea, pentru justa apreciere a valorii acestei decizii ca act nou, evaluarea întinderii efectelor acestei hotărâri, precum și a se cerceta dacă au fost menținute prin aceasta dispozițiile de anulare a contractelor nr. x1/2004 și nr. x2/2004 și dacă aceste contracte au reprezentat, la rândul lor, fundamentul determinant al Sentinței nr. 13180 din 3 decembrie 2008. De asemenea, în măsura în care nulitatea celor două titluri ale numiților B. și D. a fost doar parțială, este necesară verificarea limitei de juxtapunere a acestei nulități raportată la domeniul despăgubirii acordate numiților B., C., D., prin sentința atacată cu revizuire. Nu în ultimul rând, verificarea relevanței actului nou, trebuie evaluată prin prisma efectelor nulității actului juridic. Or, delimitarea analizei în apel la acea parte a obiectului litigiului anterior referitoare la pronunțarea unei hotărâri care ține loc de vânzare-cumpărare a permis instanței să ignore toate argumentele prezentate de parte. Deși sub acest aspect nu i se poate imputa instanței o motivare necoerentă și neadecvată, aceasta este totuși insuficientă și nu reprezintă o analiză exhaustivă a cauzei, sub toate aspectele deduse judecății. Lipsa acestor analize justifică pentru instanța de recurs considerentul că pricina nu a fost în totalitate analizată pe fondul cererii de revizuire, înglobată indisolubil în admisibilitatea revizuirii și a faptelor pe care se întemeiază, potrivit art. 326 alin (3) C. proc. civ. De aceea acest recurs va fi admis prin raportare la motivele de recurs analizate și prin raportare la dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. urmând ca rejudecarea apelului să fie realizată în acord cu dispozițiile art. 315 din același cod. Cât privește recursul intimaților B., C. și D., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte arată că are ca obiect Decizia nr. 1234 din 14 septembrie 2015 prin care instanța de apel a respins cererea acestor părți de completare a dispozitivului Deciziei nr. 815 din 18 mai 2015 prin care se solicita completarea dispozitivului acesteia cu hotărârea dată asupra cererii de aderare la apel, conform considerentelor și soluționarea cererii accesorii, vizând plata cheltuielilor de judecată. Înalta Curte subliniază, primordial că modalitatea de soluționare a recursului declarat împotriva Deciziei nr. 815 din 18 mai 2015 impune în mod necesar desființarea deciziei de completare, întrucât rejudecarea apelului se repercutează asupra obiectului deciziei de completare recurate. Rejudecarea acesteia va avea în vedere limitele rejudecării apelului principal și va respecta, în acord cu normele procesuale, obligația pronunțării prin dispozitiv asupra întregului obiect al cauzei, în măsura în care pretențiile părților au făcut obiectul deliberării. Nu în ultimul rând, cu prilejul rejudecării, instanța de apel va avea în vedere și va soluționa și cererile formulate în acest recurs referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.