ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 771/2014

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 6270/3/2012 revizuentul A.I., în contradictoriu cu intimații B.C., B.L. și B.E. a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., cerere de revizuire împotriva sentinței comerciale nr. 13180 din 03 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 14606/3/2008, solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea, în tot, a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. S-a motivat, în esență, faptul că înscrisul nou este reprezentat de Decizia civilă nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a confirmat, irevocabil, dreptul de proprietate al revizuientului asupra spațiului comercial în suprafață de 178,70 mp situat în București, sector 3 și care ar fi condus la respingerea cererii intimaților B.C., B.L., B.E.

de obligare a revizuientului la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsă de folosință. Prin sentința civilă nr. 17557 din 20 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă, reținând, în esență, că înscrisul invocat, respectiv Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția a ll-a civilă, nu poate îndeplini cerințele impuse de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe a declarat apel revizuientul, solicitând, admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de revizuire formulată împotriva sentinței comerciale nr. 13180 din 03 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială în Dosarul nr. 14606/3/2008, schimbarea, în tot, a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate.

În motivarea apelului, apelantul a invocat, în esență, următoarele: Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, prima instanță multumindu-se să menționeze că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție nu îndeplinește cerințele art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Această decizie este un înscris nou, deoarece nu a servit ca mijloc de probă în Dosarul nr. 14606/3/2008 al Tribunalului București, secția a Vl-a civilă. Deși are o dată ulterioară pronunțării hotărârii supuse revizuirii, decizia se referă la situații atestate/probate de înscrisuri preexistente și depuse la dosarul cauzei în care s-a pronunțat Sentința a cărei revizuire se solicită.

Condiția ca înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată este îndeplinită din moment ce înscrisul nou este reprezentat de o hotărâre judecătorească cu dată ulterioară hotărârii a cărei revizuire se solicită. Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 este un înscris determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia soluționării cererii intimaților B.C., B.L. și B.E., soluția putea fi alta decât cea pronunțată prin sentința comercială nr. 13180 din 03 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială. Intimații B.C., B.L. și B.E. au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat. Prin Decizia civilă nr. 234 din 4 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, s-a respins apelul formulat de apelantul A.I.

împotriva sentinței civile nr. 17557 din 2011.2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimații B.C. și B.L., B.E. și SC D.V.M. Com SRL, ca nefondat. A obligat apelantul să plătească intimatului B.C. suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la nemotivarea hotărârii, s-a reținut că obligația de motivare a unei hotărâri implică obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (s-au invocat hot. C.E.D.O. din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României și hot. C.E.D.O.

din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României). Deși hotărârea atacată nu conține considerente detaliate sub aspectul inadmisibilității cererii de revizuire, instanța de apel a apreciat că din cuprinsul său reiese faptul că, în esență, prima instanță a considerat că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate îndeplini calitatea de înscris nou, astfel cum prevăd dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Sub acest aspect instanța de apel a constatat că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 nu poate fi considerată înscris nou.

Atât jurisprudența, cât și doctrina au admis faptul că și o hotărâre judecătorească obținută pe baza unei acțiuni introduse înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, are valoare de înscris nou, întrucât aceasta nu putea fi înfățișată în acel litigiu, nefiind cu putință părții să determine pronunțarea ei la o dată anterioară, spre a fi în măsură a se servi de ea. În altă ordine de idei s-a reținut că o cerere de revizuire este admisibilă în cazurile enunțate de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., în sensul că obiectul acestei căi de atac îl poate constitui numai o hotărâre definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și o hotărâre dată de o instanța de recurs atunci când evocă fondul, însă, în cauză, sentința atacată prin cererea de revizuire nu este una dintre cele enumerate de acest text de lege.

Astfel, sentința comerciala nr. 13180 din 3 decembrie 2008 a fost atacată cu apel, care a fost respins prin Decizia nr. 300 din 13 mai 2010 pronunțată de către Curtea de Apel București, iar această decizie a fost atacată cu recurs, care a fost soluționat prin Decizia nr. 1842 din 12 mai 2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin respingerea acestuia. Așadar, sentința atacată prin cererea de revizuire nu poate forma obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac. Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A.I., aducându-i următoarele critici: Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în cauză.

Astfel, deși a reținut că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă un înscris nou, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., a apreciat, însă, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru exercitarea căii de atac a revizuirii. Sub acest aspect, recurentul - revizuent a susținut că sentința atacată prin cererea de revizuire este o hotărâre de fond rămasă definitivă în apel, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 C. proc. civ. În speță, sentința comercială nr. 13180 din 03 decembrie 2008 a evocat fondul cauzei, prin această sentință soluționându-se fondul raporturilor juridice dintre părți. Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel de către revizuent, însă, la data de 21 mai 2009, Curtea de Apel București a anulat apelul, hotărârea primei instanțe rămânând definitivă prin anularea apelului.

Recurentul - revizuent a mai arăta faptul că prin Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat, în mod irevocabil, că revizuentul este proprietarul întregului spațiu comercial situat în București, sector 3, fiind evident faptul că nu poate fi obligat la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință în favoarea unor persoane care nu calitatea de proprietar al acestui spațiu comercial. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Instanța de apel, spre deosebire de prima instanță, a reținut că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, îndeplinește condiția de înscris nou, potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. Totodată, instanța de apel a reținut că hotărârea atacată nu poate constitui obiect al cererii de revizuire, deoarece n-ar îndeplini condiția de a fi o hotărâre definită în apel sau prin neapelare, precum și o hotărâre dată de instanța de recurs atunci când evocă fondul. Acest din urmă raționament al instanței de apel este greșit. Este adevărat că din analiza textului de lege, respectiv art. 322 C. proc.

civ., s-ar putea deduce că obiect al cererii de revizuire poate fi o hotărâre a primei instanțe rămasă definitivă prin neapelare, o hotărâre a instanței de apel, căci apelul fiind devolutiv prin această hotărâre s-ar evoca fondul, precum și o hotărâre a unei instanțe de recurs, atunci când se evocă fondul cauzei, însă, pe de o parte, există o practică destul de bine conturată a instanțelor, chiar dacă nu pe deplin justificată, de a se considera că atunci când hotărârea primei instanțe a rămas în vigoare prin respingerea apelului și, ulterior, a recursului, hotărârea care trebuie atacată cu calea de atac a revizuirii este hotărârea primei instanțe, iar, pe de altă parte, trebuie avută în vedere și ideea de justiție și echitate, desprinsă, inclusiv, din prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în sensul că ar fi cu totul injust ca recurentul - revizuent să fie obligat să plătească despăgubiri pentru un spațiu în legătură cu care s-a constatat, în mod irevocabil, că este proprietar, inclusiv pentru perioada pentru care fusese obligat la plata de despăgubiri prin sentința a cărei revizuire a cerut-o.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că, prin modul de soluționare a cauzei de către instanța de apel, starea de fapt apare ca nefiind, pe deplin, lămurită și pentru ca părțile să nu fie lipsite de o cale de atac cu caracter devolutiv, concluzionează că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, care va soluționa cauza ținând cont de cele arătate mai sus, urmând să administreze alte probe numai în măsura în care va crede de cuviință sau va rezulta din dezbateri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de revizuentul A.I. împotriva Deciziei civile nr. 234 din 4 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2014.