ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 771/2014

Asupra recursului de față;

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub

nr. 6270/3/2012 revizuentul A.I., în contradictoriu cu intimații B.C., B.L. și

B.E. a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., cerere

de revizuire împotriva sentinței comerciale nr. 13180 din 03 decembrie 2008

pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 14606/3/2008,

solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea, în tot, a sentinței

atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de

judecată.

S-a motivat, în esență, faptul că înscrisul nou este

reprezentat de Decizia civilă nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care a confirmat, irevocabil, dreptul de proprietate al

revizuientului asupra spațiului comercial în suprafață de 178,70 mp situat în

București, sector 3 și care ar fi condus la respingerea cererii intimaților B.C.,

B.L., B.E. de obligare a revizuientului la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu

de despăgubiri pentru lipsă de folosință.

Prin sentința civilă nr. 17557 din 20 noiembrie 2012,

Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins cererea de revizuire, ca

inadmisibilă, reținând, în esență, că înscrisul invocat, respectiv Decizia nr. 251

din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția

a ll-a civilă, nu poate îndeplini cerințele impuse de dispozițiile art. 322 pct.

5 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel revizuientul,

solicitând, admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul admiterii

cererii de revizuire formulată împotriva sentinței comerciale nr. 13180 din 03

decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială în

Dosarul nr. 14606/3/2008, schimbarea, în tot, a sentinței atacate, în sensul

respingerii acțiunii, ca neîntemeiate.

În motivarea apelului, apelantul a invocat, în esență,

următoarele: Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, prima instanță

multumindu-se să menționeze că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție nu îndeplinește cerințele impuse de

dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că Decizia nr. 251

din 26 ianuarie 2012 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție nu

îndeplinește cerințele art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Această decizie este un

înscris nou, deoarece nu a servit ca mijloc de probă în Dosarul nr. 14606/3/2008

al Tribunalului București, secția a Vl-a civilă. Deși are o dată ulterioară

pronunțării hotărârii supuse revizuirii, decizia se referă la situații

atestate/probate de înscrisuri preexistente și depuse la dosarul cauzei în care

s-a pronunțat Sentința a cărei revizuire se solicită.

Condiția ca înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul

în care s-a pronunțat hotărârea atacată este îndeplinită din moment ce

înscrisul nou este reprezentat de o hotărâre judecătorească cu dată ulterioară

hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 este un înscris

determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia

soluționării cererii intimaților B.C., B.L. și B.E., soluția putea fi alta

decât cea pronunțată prin sentința comercială nr. 13180 din 03 decembrie 2008 a

Tribunalului București, secția a Vl-a comercială.

Intimații B.C., B.L. și B.E. au depus întâmpinare,

solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 234 din 4 iulie 2013, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, s-a respins apelul formulat

de apelantul A.I. împotriva sentinței civile nr. 17557 din 2011.2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu

intimații B.C. și B.L., B.E. și SC D.V.M. Com SRL, ca nefondat.

A obligat apelantul să plătească intimatului B.C. suma de 1.500

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

Referitor la nemotivarea hotărârii, s-a reținut că obligația

de motivare a unei hotărâri implică obligația de a proceda la un examen

efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de

probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea

situației de fapt (s-au invocat hot. C.E.D.O. din 28 aprilie 2005 în cauza

Albina c. României și hot. C.E.D.O. din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c.

României).

Deși hotărârea atacată nu conține considerente detaliate sub

aspectul inadmisibilității cererii de revizuire, instanța de apel a apreciat că

din cuprinsul său reiese faptul că, în esență, prima instanță a considerat că

Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție nu poate îndeplini calitatea de înscris nou, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect instanța de apel a constatat că, în mod

greșit, prima instanță a apreciat că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 nu

poate fi considerată înscris nou.

Atât jurisprudența, cât și doctrina au admis faptul că și o

hotărâre judecătorească obținută pe baza unei acțiuni introduse înainte de

soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, are valoare de

înscris nou, întrucât aceasta nu putea fi înfățișată în acel litigiu, nefiind

cu putință părții să determine pronunțarea ei la o dată anterioară, spre a fi

în măsură a se servi de ea.

În altă ordine de idei s-a reținut că o cerere de revizuire

este admisibilă în cazurile enunțate de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., în

sensul că obiectul acestei căi de atac îl poate constitui numai o hotărâre

definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și o hotărâre dată de

o instanța de recurs atunci când evocă fondul, însă, în cauză, sentința atacată

prin cererea de revizuire nu este una dintre cele enumerate de acest text de

lege.

Astfel, sentința comerciala nr. 13180 din 3 decembrie 2008 a

fost atacată cu apel, care a fost respins prin Decizia nr. 300 din 13 mai 2010

pronunțată de către Curtea de Apel București, iar această decizie a fost

atacată cu recurs, care a fost soluționat prin Decizia nr. 1842 din 12 mai 2011,

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

prin respingerea acestuia.

Așadar, sentința atacată prin cererea de revizuire nu poate

forma obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A.I.,

aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a prevederilor legale incidente în cauză.

Astfel, deși a reținut că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă un înscris nou, în sensul art.

322 pct. 5 C. proc. civ., a apreciat, însă, că nu sunt îndeplinite condițiile

de admisibilitate pentru exercitarea căii de atac a revizuirii.

Sub acest aspect, recurentul - revizuent a susținut că

sentința atacată prin cererea de revizuire este o hotărâre de fond rămasă definitivă

în apel, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 C. proc. civ.

În speță, sentința comercială nr. 13180 din 03 decembrie 2008

a evocat fondul cauzei, prin această sentință soluționându-se fondul

raporturilor juridice dintre părți.

Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel de către

revizuent, însă, la data de 21 mai 2009, Curtea de Apel București a anulat

apelul, hotărârea primei instanțe rămânând definitivă prin anularea apelului.

Recurentul - revizuent a mai arăta faptul că prin Decizia nr.

251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat, în

mod irevocabil, că revizuentul este proprietarul întregului spațiu comercial

situat în București, sector 3, fiind evident faptul că nu poate fi obligat la

plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință în favoarea unor persoane care

nu calitatea de proprietar al acestui spațiu comercial.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile

formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele

considerente:

Instanța de apel, spre deosebire de prima instanță, a

reținut că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, îndeplinește condiția de înscris nou, potrivit dispozițiilor art. 322

pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, instanța de apel a reținut că hotărârea atacată nu

poate constitui obiect al cererii de revizuire, deoarece n-ar îndeplini

condiția de a fi o hotărâre definită în apel sau prin neapelare, precum și o

hotărâre dată de instanța de recurs atunci când evocă fondul.

Acest din urmă raționament al instanței de apel este greșit.

Este adevărat că din analiza textului de lege, respectiv art.

322 C. proc. civ., s-ar putea deduce că obiect al cererii de revizuire poate fi

o hotărâre a primei instanțe rămasă definitivă prin neapelare, o hotărâre a

instanței de apel, căci apelul fiind devolutiv prin această hotărâre s-ar evoca

fondul, precum și o hotărâre a unei instanțe de recurs, atunci când se evocă

fondul cauzei, însă, pe de o parte, există o practică destul de bine conturată

a instanțelor, chiar dacă nu pe deplin justificată, de a se considera că atunci

când hotărârea primei instanțe a rămas în vigoare prin respingerea apelului și,

ulterior, a recursului, hotărârea care trebuie atacată cu calea de atac a

revizuirii este hotărârea primei instanțe, iar, pe de altă parte, trebuie avută

în vedere și ideea de justiție și echitate, desprinsă, inclusiv, din

prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, în sensul că ar fi cu totul injust ca recurentul - revizuent să

fie obligat să plătească despăgubiri pentru un spațiu în legătură cu care s-a constatat,

în mod irevocabil, că este proprietar, inclusiv pentru perioada pentru care

fusese obligat la plata de despăgubiri prin sentința a cărei revizuire a

cerut-o.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că,

prin modul de soluționare a cauzei de către instanța de apel, starea de fapt

apare ca nefiind, pe deplin, lămurită și pentru ca părțile să nu fie lipsite de

o cale de atac cu caracter devolutiv, concluzionează că se impune casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de

apel, care va soluționa cauza ținând cont de cele arătate mai sus, urmând să

administreze alte probe numai în măsura în care va crede de cuviință sau va

rezulta din dezbateri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de revizuentul A.I. împotriva Deciziei

civile nr. 234 din 4 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2014.