ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1640/2017

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 242 din 30 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B. SRL.

În motivarea sentinței prima instanța a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București, sector 2, pentru perioada 30 martie 2009 - 16 ianuarie 2012, valoarea despăgubirii urmând a fi stabilită prin efectuarea unei expertize de specialitate.

Reclamanta a motivat cererea sa prin faptul că a promovat în anul 2007 o acțiune în revendicare a imobilului menționat anterior împotriva pârâtei, acțiune soluționată irevocabil prin Decizia 4210 din 16 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamanta a mai arătat că a notificat pârâta în vederea predării spațiului, fiind încheiat un proces-verbal de predare-primire din data de 16 ianuarie 2012. De asemenea, a arătat că pârâta avea obligația de a preda spațiul în litigiu din momentul pronunțării sentinței de primă instanță în cererea în revendicare, având în vedere faptul că litigiul a fost unul cu natură comercială, sentința fiind executorie.

Pârâta s-a apărat arătând că în litigiul de revendicare nu s-a constatat nevalabilitatea titlului său de proprietate, ci s-a dat preferință titlului de proprietate exhibat de reclamantă, astfel încât nu se poate pune problema unei răspunderi civile delictuale.

Analizând susținerile părților, prima instanța a apreciat incidența în cauză a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. Din perspectiva acestor texte legale, instanța de fond a reținut că imobilul în cauză a intrat în patrimoniul pârâtei ca urmare a divizării societății C. SRL, titlul de proprietate al autoarei fiind reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC A. SA, act ce nu a fost anulat pe cale judiciară, fiind înscris în cartea funciară. Totodată, a reținut că titlul de proprietate al pârâtei își are fundamentul într-o hotărâre judecătorească, respectiv Sentința civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. x/1995.

Din analiza hotărârilor pronunțate în soluționarea acțiunii în revendicare prima instanță a constatat că nu rezultă că instanțele au reținut absența unui titlu al societății pârâte asupra imobilului în litigiu, ci coexistența a două titluri asupra aceluiași spațiu. În consecință, a apreciat că până la soluționarea irevocabilă a litigiului de revendicare pârâta a deținut în mod legal spațiul comercial în baza unui titlu ce nu a fost anulat.

În acest context, instanța de fond a concluzionat că nu se poate reține existența unei fapte ilicite, motiva pentru care nu poate fi analizată nici legătura de cauzalitate între conduita societății pârâte și prejudiciul pretins.

În privința vinovăției societății pârâte au fost valorificate aceleași considerente vizând modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare prin compararea două titluri valabile, titlul reclamantei fiind mai bine caracterizat. A fost reținută și conduita societății pârâte care, imediat după pronunțarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4210 din 16 decembrie 2011, a predat reclamantei spațiul revendicat, în locul și la data la care a fost notificată.

Sentința de fond a fost apelată de reclamanta A. SA, criticile acesteia vizând greșita apreciere a situației de fapt și greșita aplicare a legii din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. 2590/2/2017.

Prin Decizia civilă nr. 1143 din 22 iunie 2017 instanța de control judiciar a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința apelată în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu consecința obligării pârâtei B. SRL la plata sumei de 259.696 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosință a spațiului situat în București, sector 2 pentru perioada 30 martie 2009 - 16 ianuarie 2012; a respins în rest pretențiile reclamantei cu același titlu pentru aceeași perioadă.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: cu privire la dispozițiile legale aplicabile, raportat la perioada pentru care se solicită lipsa de folosință, precum și la temeiul acțiunii - răspunderea civilă delictuală, s-a apreciat că pentru perioada cuprinsă între 30 martie 2009 - 30 septembrie 2011 sunt incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. din 1865, iar pentru perioada 1 octombrie 211 - 16 ianuarie 2012 sunt aplicabile dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Indiferent de dispozițiile legale aplicabile, s-a constatat că aceleași condiții trebuie îndeplinite în vederea antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Instanța de apel a constatat îndeplinirea condiției existenței faptei ilicite, prin exercitarea în mod nelegal de către intimată a folosinței spațiului în litigiu. S-a reținut că prin Sentința comercială nr. 13002 din 27 septembrie 2007 pronunțată de tribunalul București, secția a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2007, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, autoarea intimatei a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, fiind reținut în considerentele acelei sentințe că titlul autorului reclamantei este anterior titlului autorului pârâtei, este mai bine caracterizat și a fost înscris în cartea funciară și făcut opozabil terților anterior efectuării publicității titlului autorului pârâtei. În ce privește hotărârea judecătorească prin care autoarea intimatei și-a constituit dreptul de proprietate (Sentința civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995) instanța a arătat că nu poate avea opozabilitatea erga omnes, acest efect având doar transcrierea dreptului de proprietate. Din această perspectivă, s-a reținut că reclamanta și-a înscris dreptul de proprietate la data de 11 iulie 1996, în timp că pârâta și-a înscris dreptul la data de 30 iunie 1998.

Instanța de apel a apreciat că toate aceste statuări ale instanței care a soluționat litigiul în revendicare se impun cu autoritate de lucru judecat și în prezenta cauză, în baza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Instanța de apel a înlăturat atât apărarea intimatei, cât și considerentele din sentința de fond potrivit cărora posesia acestei părți ar fi fost legitimă motivat de faptul că titlul său nu a fost anulat/desființat pe cale judiciară, iar instanțele au reținut doar coexistența a două titluri asupra aceluiași imobil; a arătat instanța de apel că titlul intimatei nu îi dădea dreptul de a folosi spațiul în condițiile în care se stabilise cu autoritate de lucru judecat că titlul apelantei este mai bine caracterizat.

A fost înlăturată și susținerea intimatei conform căreia ar fi putut exercita în mod legal folosința spațiului în litigiu până la data rămânerii irevocabile a dosarului de revendicare, motivat de faptul că exercitarea dreptului de folosință asupra bunului se poate face doar dacă persoana respectivă deține un titlu care să îi confere acest drept, iar titlul pârâtei nu îi conferea acest drept întrucât reclamanta a exhibat un titlu mai caracterizat.

Cu privire la momentul de la care intimata putea și trebuia să-și dea seama de viciile titlului său raportat la cel exhibat de reclamantă, instanța de apel a invocat pe de-o parte dispozițiile art. 486 C. civ. din 1864, potrivit cărora posesorul este de bună credință când posedă ca un proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, precum și ale art. 487 din același act normativ conform cărora buna credință încetează când viciile îi sunt cunoscute posesorului. Pe de altă parte, au fost invocate prevederile art. 948 alin. (4) C. civ. potrivit cărora posesorul este de bună credință atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaște și nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască, iar buna-credință încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute. Raportat și la doctrină, instanța de apel a concluzionat că buna credință a intimatei a încetat odată cu intentarea acțiunii în revendicare de către apelantă întrucât din acel moment putea să compare titlurile și să de întrebe cu privire la validitatea deținerii bunului revendicat, întrucât din acel moment intimata putea și trebuia să-și de-a seama de viciile titlului său în comparativ cu cel exhibat de apelantă. Din această perspectivă s-a apreciat că nu prezintă relevanță susținerea intimatei că ar fi avut o speranță legitimă de a păstra spațiul în litigiu.

Raportat la considerentele expuse anterior, instanța de apel a apreciat că omisiunea intimatei de a pune în executare Sentința comercială nr. 13002 din 27 septembrie 2007 reprezintă o faptă ilicită. În acest sens a arătat că litigiul de revendicare a fost un litigiu comercial, care se supune dispozițiilor art. 720

8

C. proc. civ. din 1865 care reglementează caracterul executoriu al sentinței de primă instanță. A mai arătat că imobilul revendicat este spațiu comercial, fiind incidente și dispozițiile art. 4 din Codul comercial. A fost înlăturată apărarea intimatei vizând caracterul civil al acțiunii în revendicare prin raportare la textele legale pe care s-a întemeiat (art. 480 C. civ. din 1864) având în vedere incidența în cauză a art. 4 din Codul comercial ce conferă litigiului o natură comercială.

Cu privire la aplicabilitatea art. 720

8

C. proc. civ. din 1865 instanța de apel a arătat că litigiul de revendicare este unul evaluabil în bani.

S-a mai reținut că intimata avea obligația de a se conforma sentinței executorii, reiterând aceleași considerente expuse în analiza bunei credințe a acestei părți, precum și în analiza caracterului comercial al cauzei în revendicare.

Instanța de apel a apreciat că este îndeplinită condiția existenței vinovăției intimatei, sub forma intenției indirecte, în sensul că aceasta a prevăzut rezultatul faptei ilicite și, deși nu a nu a urmărit producerea lui, a acceptat riscul sau posibilitatea ca el să se producă. A reiterat faptul că buna credință a intimatei a încetat la momentul introducerii acțiunii în revendicare, când posesorul unui bun devine de rea-credință. A mai menționat că intimata a predat spațiul după o lună de zile de la rămânerea irevocabilă a dosarului de revendicare, după ce a fost notificată în aceste sens de apelantă, aceasta din urmă fiind împiedicată să intre mai devreme în posesia imobilului tocmai de faptul că era deținut de intimată.

Instanța de apel a reținut și îndeplinirea condiției existenței unui prejudiciu, valorificând concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. A înlăturat criticile apelantei referitoare la modalitatea de întocmire a raportului și a constata că nivelul prejudiciului este cel indicat în raport.

Totodată, a apreciat asupra existenței legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul constatat.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta SC B. SRL, care a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței de fond, cu cheltuieli de judecată.

După o expunere amplă a litigiului prezent, precum și a celorlalte litigii purtate cu reclamanta, pârâta a criticat decizia de apel din perspectiva greșitei aplicări și încălcări a normelor de drept material aplicabile, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În sinteză, pârâta a formulat următoarele critici:

8

și art. 270 C. proc. civ. din 1865 raportat la Decizia RIL nr. 38/2007 și la art. 376 - 377 C. civ. din 1864, cu referire la momentul nașterii dreptului la despăgubire al reclamantei. A arătat sub acest aspect că instanța de apel nu a făcut distincția dintre caracterul executoriu al unei hotărâri din faza procesuală de primă instanță și noțiunea de titlu executoriu, care putea fi doar hotărârea judecătorească irevocabilă, conform art. 720

9

C. proc. civ. din 1865. A mai susținut că dispozițiile art. 720

8

C. proc. civ. din 1865 nu sunt aplicabile în speță, acest articol fiind incident doar în cazul cererilor între profesioniști evaluabile în bani și derivate din raporturi comerciale; or, acțiunea în revendicare nu poate fi inclusă în această categorie.

Prin notele scrise depuse la dosar, reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, apreciind că în mod legal a reținut instanța de apel ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale; a arătat că fapta ilicită a pârâtei a constat în ocuparea în mod nelegal a imobilului revendicat și în omisiunea punerii în executare a sentinței de primă instanță pronunțate în litigiul de revendicare, în care se stabilise cu autoritate de lucru judecat că titlul său este preferabil celui deținut de pârâtă; vinovăția a îmbrăcat forma intenției indirecte, titlul deținut de pârâtă neputând conferi acesteia dreptul de a ocupa spațiul ulterior pronunțării sentinței în acțiunea în revendicare; a apreciat că întinderea prejudiciului a fost corect stabilită de expertul desemnat de instanță, precum și că în mod legal fost evidențiată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei și prejudiciu astfel cum a fost stabilit de expert. Reclamanta a mai susținut că nu poate fi reținută o încălcare a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului având în vedere motivele pentru care titlul pârâtei nu mai putea produce efecte ulterior pronunțării sentinței în litigiul în revendicare.

Pârâta a administrat proba cu înscrisuri în cadrul recursului. Reclamanta nu a solicitat administrarea de probe.

Analizând cauza în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că recursul pârâtei este întemeiat pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se menționează că, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte apreciază că prezentului litigiu îi sunt aplicabile deopotrivă atât dispozițiile C. civ. din 1864 (pentru perioada 30 martie 2009 - 30 septembrie 2011), cât și prevederile C. civ. (pentru perioada 1 octombrie 2011 - 16 ianuarie 2012).

Tot prealabil, se precizează că adoptarea noului C. civ. a avut drept scop atât adaptarea acestei codificări la realitățile societății moderne, dar și consacrarea legislativă a unor soluții jurisprudențiale, valorificate în consecință de legiuitor.

Analiza criticilor pârâtei, respectiv a apărărilor reclamantei vor fi analizate prin considerente comune, având în vedere faptul că, în esență, problema de drept supusă analizei în recurs vizează îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, reglementată aproape similar în cele două importante codificări.

Din perspectiva condiției de existență a faptei ilicite, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, fiind reținut cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865. Se reține că instanța de apel a apreciat existența faptei ilicite prin raportare la exercitarea în mod nelegal a folosinței asupra spațiului situat în București, sector 2, precum și prin raportare la omisiunea punerii în executare a Sentinței comerciale nr. 13002 din 27 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul nr. x/2007.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat greșit legea (art. 998 - 999 C. civ. din 1864, respectiv art. 1349, art. 1357 C. civ.), pârâta nefiind în situația de a săvârși o faptă ilicită prin exercitarea posesiei asupra imobilului în litigiu. Se reține din această perspectivă că pârâta a exercitat folosința asupra spațiului comercial în temeiul unui act de proprietate, perfect valabil. Se observă că în cadrul litigiului de revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2007 nu s-au invocat vicii ale titlului de proprietate al pârâtei, sau aspecte care să atragă nulitatea absolută sau relativă a acestui titlu; dimpotrivă, instanțele de judecată au recunoscut caracterul valabil a actului de proprietate deținut de pârâtă, soluția fiind fundamentată pe împrejurarea că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, fiind înscris în cartea funciară și făcut opozabil terților anterior publicității titlului autorului pârâtei. Așa cum de altfel a reținut și instanța de apel, exercitarea dreptului de folosință asupra bunului se poate face doar dacă persoana respectivă deține un titlu care să îi confere acest drept. Or, pârâta a exhibat un asemenea titlu, acțiunea în revendicare promovată de reclamantă neavând drept finalitate desființarea acestuia, ci numai stabilirea dreptului preferențial al ultimei părți asupra imobilului disputat prin raportare la elemente extrinseci celor două acte, respectiv înscrierea în cartea funciară și opozabilitatea față de terți.

Se reține că simpla soluționare a cauzei în primă instanță prin care s-a dat prioritate titlului reclamantei nu transformă posesia exercitată de pârâtă în faptă ilicită față de împrejurarea că această primă sentință se bucură de o autoritate de lucru judecat provizorie până la soluționarea irevocabilă a litigiului.

Din această perspectivă se reține și incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la configurarea noțiunii de bun astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Potrivit acestei jurisprudențe, intră în sfera noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și acele bunuri asupra cărora au statuat instanțele judecătorești prin hotărâri ce nu pot fi revocate. Or, pârâta își justifică acțiunile prin raportare la o hotărâre judecătorească prin intermediul căreia autoarea sa și-a constituit dreptul de proprietate. În aceste condiții, bucurându-se de o prezumție de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul 1, se apreciază că pârâta nu putea săvârși o faptă ilicită prin exercitarea posesiei asupra imobilului până la soluționarea irevocabilă a litigiului de revendicare. Se subliniază că hotărârea de primă instanță se bucura de o autoritate provizorie de lucru judecat ce nu se putea consolida decât la momentul soluționării irevocabile a litigiului de revendicare.

Este apreciată ca fiind greșită și reținerea de către instanța de apel a incidenței dispozițiilor art. 487 C. civ. din 1864, prin trimiterea și la doctrina de specialitate. Se reține că doctrina evidențiată în decizia de apel are în vedere posesorul; or reclamanta nu este posesor al imobilului, ci s-a pretins proprietar al imobilului, aspect care nu a fost înlăturat pe cale judecătorească. Dimpotrivă, instanțele de judecată au recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei, respectiv valabilitatea titlului său, dând preferință titlului reclamantei doar din perspectiva mai bunei caracterizări a acestuia prin raportare la înscrierea în cartea funciară.

În acest context nu se poate reține că pârâta ar fi devenit posesor de rea-credință, o dată cu introducerea acțiunii în revendicare proprietatea acestei părți nefiind transformată în posesie față de împrejurarea că obiectul acțiunii în revendicare l-a constituit compararea celor două titluri de proprietate.

Totodată, se apreciază greșita referire la momentul cunoașterii de către pârâtă a viciilor titlului său de proprietate. Asemenea vicii nu există, instanțele de judecată nerelevând cauze care să conducă la ineficacitatea sau nevalabilitatea titlului exhibat de pârâtă, limitându-se doar la acordarea preferinței unui titlu în raport de elemente extrinseci actelor, respectiv întabularea în cartea funciară. Cu alte cuvinte, fără a duce atingere titlului pârâtei, instanțele de judecată au stabilit prioritatea titlului reclamantei dând eficacitate principiului securității circuitului civil prin raportare la data la care aceasta a făcut opozabil terților titlul său prin înscrierea în cartea funciară.

În altă ordine de idei instanța de apel a avut în vedere situația clasică a acțiunii în revendicare, respectiv acțiunea introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, toate referirile doctrinare vizând doar această situație. Or, în speță, acțiunea în revendicare a avut ca obiect compararea a două titluri de proprietate, situație neanalizată în doctrina invocată de instanță.

În consecință, se apreciază că nu se pot reține ca fiind incidente în speță dispozițiile art. 486 - 487 C. civ. din 1864, pârâta neputând fi considerată un posesor, cu atât mai puțin un posesor de rea-credință. În același sens, având în vedere că litigiul este supus prevederilor ambelor codificări, se apreciază că nu sunt incidente nici dispozițiile similare din art. 948 C. civ., cu atât mai mult cu cât nou C. civ. cuprinde o prevedere expresă în ce privește buna credință a posesorului unui imobil, nemailegând buna credință de momentul cunoașterii cauzelor de ineficacitate ale actului său de proprietate. Din această perspectivă, se reține greșita aplicare a normelor de drept material și raportat la faptul că instanța de apel a valorificat în considerente dispozițiile art. 948 alin. (4), în cauză putând fi reținută aplicarea dispozițiilor art. 948 alin. (3) C. civ., doctrina apreciind că în cazul despăgubirilor de genul celor solicitate de reclamantă pot fi încadrate în noțiunea de fruct civil.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză și în ceea ce privește conturarea faptei ilicite a pârâtei prin raportare la omisiunea acesteia de punere în executare a sentinței de primă instanță pronunțată în litigiul de revendicare.

Se observă că instanța de apel a analizat extrem de simplu și liniar conduita pretins ilicită a pârâtei din perspectiva omisiunii punerii în executare de sentinței de primă instanță pronunțată în litigiul de revendicare. Or, această conduită nu poate fi apreciată doar prin raportare strictă la acțiunea sau omisiunea pârâtei, fără a observa și atitudinea reclamantei, creditor al obligației pretins neexecutate. Fiind în prezența unui litigiu soluționat de instanțele comerciale se poate aprecia incidența dispozițiilor art. 720

8

C. proc. civ. din 1865, sentința de primă instanță fiind executorie. Același articol, însă, prevede în teza finală că exercitarea apelului nu suspendă executarea. Se reține că pe parcursul soluționării litigiului în două cicluri procesuale, care nu au afectat executorialitatea sentinței de primă instanță, pârâta nu o solicitat și nu a obținut suspendarea executării sentinței. În aceste condiții, și creditorul pretins prejudiciat prin neexecutarea voluntară din partea debitorului are dreptul, dar și obligația de a acționa în sensul obligării părții adverse la executare. În speță, reclamanta nu a efectuat niciun demers de executare din momentul pronunțării sentinței de fond și până la pronunțarea deciziei irevocabile, în al doilea ciclu procesual, de către Înalta Curte de Casație. Abia ulterior acestui moment a notificat pârâta cu privire la obligația acesteia de punere în executare a sentinței de primă instanță.

Din această perspectivă la începutul acestor considerente s-a enunțat scopul adoptării noului C. civ. ca fiind acela al punerii în acord cu realitățile economice și sociale moderne, dar și cel al consacrării legislative a unor soluții jurisprudențiale. În acest context se observă că în jurisprudența conturată sub imperiul C. civ. din 1864 s-au pronunțat soluții de respingere a unor acțiuni ale creditorilor îndreptate împotriva debitorilor unor obligații neexecutate, motivat de lipsa de reacție a acestor creditori în sensul demarării unei proceduri de executare silită. Concret, în aceste spețe acțiunea creditorului împotriva debitorului prin care se invoca prejudiciul adus prin neexecutarea voluntară a celor dispuse printr-o hotărâre judecătorească a fost respinsă considerându-se că simpla neexecutare voluntară nu poate reprezenta o faptă ilicită, în condițiile în care creditorul însuși a stat în pasivitate timp îndelungat fără a demara personal executarea silită și fără a fi dovedite împrejurări care să fi condus la imposibilitatea executării silite.

În speța dedusă judecății, pasivitatea reclamantei a durat pe tot parcursul litigiului de revendicare, deși nu au fost evidențiate cauze care să fi relevat o imposibilitate a executării silite. Cu atât mai mult cu cât reclamanta, profesionist, invocă prejudicierea sa prin lipsa de folosință dedusă din imposibilitatea de a obține un profit prin închirierea spațiului revendicat. Se pune problema legitimă în ce privește pe reclamanta - profesionist, cu scop lucrativ și care urmărește în mod curent eficientizarea activității sale prin folosirea la maxim a patrimoniului său, a motivelor ce i-au determinat pasivitatea în declanșarea unei executări silite, chiar acceptând că pârâta nu a executat de bună voie obligația ce îi revenea conform sentinței de primă instanță.

Această soluție jurisprudențială a fost consacrată în legislația actuală. Astfel, potrivit art. 1517 C. civ. o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria acțiune sau omisiune. În lumina acestei prevederi legale, creditorul unei obligații neexecutate voluntar, dar care a stat în pasivitate, nu poate invoca săvârșirea unei fapte ilicite din parte debitorului.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat deja, sentința primei instanțe, chiar executorie fiind, se bucura de o autoritate provizorie de lucru judecat, iar pârâta exhiba un titlu de proprietate care îi conferea prezumția de proprietar în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, o asemenea prezumție, coroborată cu autoritatea provizorie de lucru judecat a sentinței de fond, nu poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

De asemenea, se reține că în recurs pârâta a administrat proba cu înscrisuri, depunând la dosar extras emis de Oficiul național al registrului comerțului - Oficiul registrului comerțului de pe lângă Tribunalul București. Prin acest înscris pârâta a dovedit că la data de 11 mai 2009 a formulat cerere de mențiuni prin care a solicitat, printre altele, radierea punctului de lucru din București. Cererea pârâtei a fost soluționată prin încheiere la data de 13 mai 2009, fiind înscrisă în baza de date a Registrului comerțului la data de 14 mai 2009. În consecință și din această perspectivă se apreciază că nu se poate reține în sarcina pârâte săvârșirea unei fapte ilicite, față de faptul că a eliberat spațiul revendicat de reclamantă.

În raport de considerentele expuse anterior se apreciază că instanța de apel a aplicat greșit legea și din perspectiva reținerii îndeplinirii condiției vinovăției pârâtei. Se reiterează considerentul vizând calitatea de proprietar a pârâtei, care nu a fost infirmată de nicio instanță de judecată. În acest context, din nou se subliniază că nu se poate reține o intervertire a calității pârâtei din proprietar în posesor: în primul rând pornind de la obiectul cererii în revendicare - compararea a două titluri de proprietate; în al doilea rând, văzând soluțiile pronunțate de instanțe care nu au evidențiat vicii ale titlului de proprietate al pârâtei, ci doar au reținut mai buna caracterizare a titlului reclamantei ca urmare înscrierii anterioare față de înscrierea titlului pârâtei; în sfârșit, prin raportare la dispozițiile noului C. civ. care impun alte condiții în materia imobilelor pentru a contura reaua credință a posesorului.

Având în vedere considerentele expuse anterior, în lumina cărora instanța supremă a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile existenței faptei ilicite și a vinovăției pârâtei, contrar celor statuate prin decizia de apel, se apreciază că nu se mai impune analiza deciziei de apel și din perspectiva considerentelor care conturează celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul pretins. Din același considerent, nu se mai impune nici analiza criticilor pârâtei care vizau aceste elemente ale răspunderii civile delictuale.

Pentru considerentele reținute, Înalta Curte, în majoritate, având în vedere prevederile art. 312 C. proc. civ. din 1865 va admite recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 1143 din 22 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București. Va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond. De asemenea, va obliga reclamanta la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de pârâtă în apel, constând în onorariul de avocat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. din 1865 va obliga reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de pârâtă în recurs, cheltuieli reprezentate de onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1143 din 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică în tot decizia atacată, în sensul că:

Respinge apelul declarat de apelanta A. SA împotriva Sentinței civile nr. 242 din 30 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2012.

Obligă apelanta A. SA la plata către intimată a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Obligă intimata-reclamantă A. SA la plata către recurenta-pârâtă B. SRL a sumei de 9.710 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 9 noiembrie 2017.

Opinie separată judecător D.:

Spre deosebire de opinia exprimată în majoritate în contextul analizării motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., consider că instanța de apel a aplicat judicios dispozițiile legale incidente în cauză în ceea ce privește conturarea faptei ilicite reținute în sarcina pârâtei prin raportare la omisiunea acesteia de punere în executare a sentinței de primă instanță pronunțată în litigiul de revendicare ținând cont de incidența dispozițiilor art. 720

8

C. proc. civ. 1865, care confereau putere executorie hotărârii pronunțate de primă instanță.

Chiar dacă, în speță, creditoarea beneficiară a titlului executoriu, reclamantă în cauza de față, nu a efectuat niciun demers de executare silită pe parcursul soluționării litigiului anterior în căile de atac, apreciez că principiul executării benevole primează, debitoarea - pârâtă având obligația de a executa hotărârea pronunțată împotriva sa, cu atât mai mult cu cât, fiind pronunțată într-un litigiu dintre profesioniști, forța executorie a fost recunoscută expres de legiuitor, în mod diferit față de restul litigiilor civile.

În cadrul litigiilor cu profesioniști, forța executorie recunoscută hotărârii pronunțate încă de la prima instanță impunea debitorului obligația de executare a dispozitivului, rămas neschimbat în cursul judecății căilor de atac în două cicluri procesuale, în caz contrar acesta asumându-și riscul acoperirii prejudiciului suportat de creditorul său prin întârzierea în executarea obligației. Cât timp obligația instituită în sarcina sa avea putere executorie, apreciez că debitorul nu este îndreptățit să invoce, în condițiile unei conduite de bună-credință, neefectuarea de către creditor unor demersuri privind executarea silită. Pentru situația desființării titlului executoriu în căile de atac, legiuitorul a prevăzut posibilitatea întoarcerii executării, iar, din rațiuni de simetrie, se impune a fi sancționată și conduita debitorului de întârziere în ducerea la îndeplinire a titlului executoriu.

Față de această concluzie, consider lipsită de relevanță, sub aspectul condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale, modalitatea concretă prin care s-a realizat confruntarea titlurilor în acțiunea în revendicare cât timp titlul executoriu deja obținut de creditor impunea o anumită conduită debitorului. De asemenea, nu pot fi reținute criticile recurentei privind încălcarea dreptului său de proprietate cât timp restrângerile invocate sunt efectul unei hotărâri judecătorești pronunțate în condițiile legii cu putere executorie.

În ceea ce privește criticile privitoare la neîndeplinirea celorlalte cerințe pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, apreciez că, în ciuda faptului că se invocă tot motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dincolo de reiterarea aspectelor privitoare la lipsa faptei ilicite și a vinovăției, argumentele concrete ale recurentei nu pot fi circumscrise unor critici de nelegalitatea, ci reprezintă simple critici de netemeinicie privitoare la determinarea întinderii prejudiciului pe baza probelor administrate în cauză în etapele procesuale anterioare. Și în contextul legăturii de cauzalitate, recurenta nu aduce critici noi de nelegalitate, ci reia aspectele formulate cu referire la celelalte condiții.

Pentru aceste motive, apreciez că se impunea respingerea recursului ca nefondat.

Procesat de GGC - LM