ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1640/2017

Greșita aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. din 1864 și a art. 1349 și art. 1357 C. civ., instanța de apel omițând să facă distincție între posesorul cu titlu valid și posesorul fără titlu ori cu titlu nevalabil, distincție esențială în stabilirea existenței faptei ilicite, decurgând din exercitarea posesiei asupra spațiului aflat în litigiu; a invocat aplicarea greșită a principiului autorității de lucru judecat, neobservând că Sentința comercială nr. 13002 din 27 septembrie 2007 a dobândit o asemenea autoritate prin pronunțarea Deciziei de recurs nr. 4210 din 16 decembrie 2011 a ÎCCJ; anterior pronunțării acestei decizii nu se putea reține în sarcina sa comiterea unei fapte ilicite, câtă vreme nu se stabilise cu caracter irevocabil caracterul preferabil al titlului reclamantei în opoziție cu titlul său perfect valid. A mai arătat că instanța de apel a ignorat autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 2 București, posesia exercitată de ea fiind întemeiată pe un titlu perfect valabil, fundamentat pe o hotărâre judecătorească. De asemenea, a arătat că litigiul de revendicare nu a avut ca efect anularea titlului său de proprietate, ci doar compararea celor două titluri deținute de părțile litigante. Totodată, a arătat că a s-a ignorat faptul că procesul-verbal de predare primire încheiat ulterior pronunțării deciziei de recurs a avut drept scop constatarea stării imobilului, acesta fiind disponibil reclamantei anterior acestui moment. Din această perspectivă a arătat ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1517 C. civ.

Greșita aplicare a dispozițiilor art. 486 - 487 C. civ. din 1864 și art. 948 C. civ., din perspectiva considerentului că ar fi fost posesor de rea credință al imobilului în litigiu. A criticat reținerea instanței de apel că ar fi devenit posesor de rea-credință din momentul formulării acțiunii în revendicare, arătând că titlul său de proprietate nu a fost afectat de vicii, fiind fundamentat pe o hotărâre judecătorească irevocabilă, instanța trebuind să facă distincția necesară între posesor și proprietarul cu titlu valabil, chemat în judecată de un alt proprietar, cu un alt titlu valabil pentru a se stabili care titlu este preferabil. Nu se poate reține reaua sa credință și prin raportare la faptul că prima notificare de predare a imobilului a fost emisă de reclamantă abia după pronunțarea deciziei ÎCCJ în dosarul de revendicare.

Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 720 8 și art. 270 C. proc. civ. din 1865 raportat la Decizia RIL nr. 38/2007 și la art. 376 - 377 C. civ. din 1864, cu referire la momentul nașterii dreptului la despăgubire al reclamantei. A arătat sub acest aspect că instanța de apel nu a făcut distincția dintre caracterul executoriu al unei hotărâri din faza procesuală de primă instanță și noțiunea de titlu executoriu, care putea fi doar hotărârea judecătorească irevocabilă, conform art. 720 9 C. proc. civ. din 1865. A mai susținut că dispozițiile art. 720 8 C. proc. civ. din 1865 nu sunt aplicabile în speță, acest articol fiind incident doar în cazul cererilor între profesioniști evaluabile în bani și derivate din raporturi comerciale; or, acțiunea în revendicare nu poate fi inclusă în această categorie.

Greșita interpretare a dispozițiilor legale incidente din perspectiva reținerii existenței vinovăției. A arătat intimata că nu poate fi reținută intenția indirectă, așa cum a considerat instanța de apel, întrucât nu avea cum să prevadă că deținerea unui imobil în baza unui act de proprietate fondat pe o hotărâre judecătorească ar putea constitui o faptă ilicită.

Greșita interpretare a dispozițiilor legale incidente din perspectiva reținerii întinderii prejudiciului pretins cauzat reclamantei. A reiterat apărările referitoare la titlul în baza căruia deținea imobilul; de asemenea, a criticat modalitatea de întocmire a raportului de expertiză efectuat în cauză.

Greșita interpretare a dispozițiilor legale incidente din perspectiva reținerii legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Pârâta a reluat apărările expuse anterior. A invocat, totodată prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, menționând că avea dreptul de a se bucura de dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare. A menționat în acest sens și jurisprudența CEDO. Prin notele scrise depuse la dosar, reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, apreciind că în mod legal a reținut instanța de apel ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale; a arătat că fapta ilicită a pârâtei a constat în ocuparea în mod nelegal a imobilului revendicat și în omisiunea punerii în executare a sentinței de primă instanță pronunțate în litigiul de revendicare, în care se stabilise cu autoritate de lucru judecat că titlul său este preferabil celui deținut de pârâtă; vinovăția a îmbrăcat forma intenției indirecte, titlul deținut de pârâtă neputând conferi acesteia dreptul de a ocupa spațiul ulterior pronunțării sentinței în acțiunea în revendicare; a apreciat că întinderea prejudiciului a fost corect stabilită de expertul desemnat de instanță, precum și că în mod legal fost evidențiată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei și prejudiciu astfel cum a fost stabilit de expert. Reclamanta a mai susținut că nu poate fi reținută o încălcare a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului având în vedere motivele pentru care titlul pârâtei nu mai putea produce efecte ulterior pronunțării sentinței în litigiul în revendicare. Pârâta a administrat proba cu înscrisuri în cadrul recursului. Reclamanta nu a solicitat administrarea de probe. Analizând cauza în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că recursul pârâtei este întemeiat pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, se menționează că, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte apreciază că prezentului litigiu îi sunt aplicabile deopotrivă atât dispozițiile C. civ. din 1864 (pentru perioada 30 martie 2009 - 30 septembrie 2011), cât și prevederile C. civ. (pentru perioada 1 octombrie 2011 - 16 ianuarie 2012). Tot prealabil, se precizează că adoptarea noului C. civ. a avut drept scop atât adaptarea acestei codificări la realitățile societății moderne, dar și consacrarea legislativă a unor soluții jurisprudențiale, valorificate în consecință de legiuitor. Analiza criticilor pârâtei, respectiv a apărărilor reclamantei vor fi analizate prin considerente comune, având în vedere faptul că, în esență, problema de drept supusă analizei în recurs vizează îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, reglementată aproape similar în cele două importante codificări. Din perspectiva condiției de existență a faptei ilicite, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, fiind reținut cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865. Se reține că instanța de apel a apreciat existența faptei ilicite prin raportare la exercitarea în mod nelegal a folosinței asupra spațiului situat în București, sector 2, precum și prin raportare la omisiunea punerii în executare a Sentinței comerciale nr. 13002 din 27 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul nr. x/2007. Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat greșit legea (art. 998 - 999 C. civ. din 1864, respectiv art. 1349, art. 1357 C. civ.), pârâta nefiind în situația de a săvârși o faptă ilicită prin exercitarea posesiei asupra imobilului în litigiu. Se reține din această perspectivă că pârâta a exercitat folosința asupra spațiului comercial în temeiul unui act de proprietate, perfect valabil. Se observă că în cadrul litigiului de revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2007 nu s-au invocat vicii ale titlului de proprietate al pârâtei, sau aspecte care să atragă nulitatea absolută sau relativă a acestui titlu; dimpotrivă, instanțele de judecată au recunoscut caracterul valabil a actului de proprietate deținut de pârâtă, soluția fiind fundamentată pe împrejurarea că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, fiind înscris în cartea funciară și făcut opozabil terților anterior publicității titlului autorului pârâtei. Așa cum de altfel a reținut și instanța de apel, exercitarea dreptului de folosință asupra bunului se poate face doar dacă persoana respectivă deține un titlu care să îi confere acest drept. Or, pârâta a exhibat un asemenea titlu, acțiunea în revendicare promovată de reclamantă neavând drept finalitate desființarea acestuia, ci numai stabilirea dreptului preferențial al ultimei părți asupra imobilului disputat prin raportare la elemente extrinseci celor două acte, respectiv înscrierea în cartea funciară și opozabilitatea față de terți. Se reține că simpla soluționare a cauzei în primă instanță prin care s-a dat prioritate titlului reclamantei nu transformă posesia exercitată de pârâtă în faptă ilicită față de împrejurarea că această primă sentință se bucură de o autoritate de lucru judecat provizorie până la soluționarea irevocabilă a litigiului. Din această perspectivă se reține și incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la configurarea noțiunii de bun astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Potrivit acestei jurisprudențe, intră în sfera noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și acele bunuri asupra cărora au statuat instanțele judecătorești prin hotărâri ce nu pot fi revocate. Or, pârâta își justifică acțiunile prin raportare la o hotărâre judecătorească prin intermediul căreia autoarea sa și-a constituit dreptul de proprietate. În aceste condiții, bucurându-se de o prezumție de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul 1, se apreciază că pârâta nu putea săvârși o faptă ilicită prin exercitarea posesiei asupra imobilului până la soluționarea irevocabilă a litigiului de revendicare. Se subliniază că hotărârea de primă instanță se bucura de o autoritate provizorie de lucru judecat ce nu se putea consolida decât la momentul soluționării irevocabile a litigiului de revendicare. Este apreciată ca fiind greșită și reținerea de către instanța de apel a incidenței dispozițiilor art. 487 C. civ. din 1864, prin trimiterea și la doctrina de specialitate. Se reține că doctrina evidențiată în decizia de apel are în vedere posesorul; or reclamanta nu este posesor al imobilului, ci s-a pretins proprietar al imobilului, aspect care nu a fost înlăturat pe cale judecătorească. Dimpotrivă, instanțele de judecată au recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei, respectiv valabilitatea titlului său, dând preferință titlului reclamantei doar din perspectiva mai bunei caracterizări a acestuia prin raportare la înscrierea în cartea funciară. În acest context nu se poate reține că pârâta ar fi devenit posesor de rea-credință, o dată cu introducerea acțiunii în revendicare proprietatea acestei părți nefiind transformată în posesie față de împrejurarea că obiectul acțiunii în revendicare l-a constituit compararea celor două titluri de proprietate. Totodată, se apreciază greșita referire la momentul cunoașterii de către pârâtă a viciilor titlului său de proprietate. Asemenea vicii nu există, instanțele de judecată nerelevând cauze care să conducă la ineficacitatea sau nevalabilitatea titlului exhibat de pârâtă, limitându-se doar la acordarea preferinței unui titlu în raport de elemente extrinseci actelor, respectiv întabularea în cartea funciară. Cu alte cuvinte, fără a duce atingere titlului pârâtei, instanțele de judecată au stabilit prioritatea titlului reclamantei dând eficacitate principiului securității circuitului civil prin raportare la data la care aceasta a făcut opozabil terților titlul său prin înscrierea în cartea funciară. În altă ordine de idei instanța de apel a avut în vedere situația clasică a acțiunii în revendicare, respectiv acțiunea introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, toate referirile doctrinare vizând doar această situație. Or, în speță, acțiunea în revendicare a avut ca obiect compararea a două titluri de proprietate, situație neanalizată în doctrina invocată de instanță. În consecință, se apreciază că nu se pot reține ca fiind incidente în speță dispozițiile art. 486 - 487 C. civ. din 1864, pârâta neputând fi considerată un posesor, cu atât mai puțin un posesor de rea-credință. În același sens, având în vedere că litigiul este supus prevederilor ambelor codificări, se apreciază că nu sunt incidente nici dispozițiile similare din art. 948 C. civ., cu atât mai mult cu cât nou C. civ. cuprinde o prevedere expresă în ce privește buna credință a posesorului unui imobil, nemailegând buna credință de momentul cunoașterii cauzelor de ineficacitate ale actului său de proprietate. Din această perspectivă, se reține greșita aplicare a normelor de drept material și raportat la faptul că instanța de apel a valorificat în considerente dispozițiile art. 948 alin. (4), în cauză putând fi reținută aplicarea dispozițiilor art. 948 alin. (3) C. civ., doctrina apreciind că în cazul despăgubirilor de genul celor solicitate de reclamantă pot fi încadrate în noțiunea de fruct civil. Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză și în ceea ce privește conturarea faptei ilicite a pârâtei prin raportare la omisiunea acesteia de punere în executare a sentinței de primă instanță pronunțată în litigiul de revendicare. Se observă că instanța de apel a analizat extrem de simplu și liniar conduita pretins ilicită a pârâtei din perspectiva omisiunii punerii în executare de sentinței de primă instanță pronunțată în litigiul de revendicare. Or, această conduită nu poate fi apreciată doar prin raportare strictă la acțiunea sau omisiunea pârâtei, fără a observa și atitudinea reclamantei, creditor al obligației pretins neexecutate. Fiind în prezența unui litigiu soluționat de instanțele comerciale se poate aprecia incidența dispozițiilor art. 720 8 C. proc. civ. din 1865, sentința de primă instanță fiind executorie. Același articol, însă, prevede în teza finală că exercitarea apelului nu suspendă executarea. Se reține că pe parcursul soluționării litigiului în două cicluri procesuale, care nu au afectat executorialitatea sentinței de primă instanță, pârâta nu o solicitat și nu a obținut suspendarea executării sentinței. În aceste condiții, și creditorul pretins prejudiciat prin neexecutarea voluntară din partea debitorului are dreptul, dar și obligația de a acționa în sensul obligării părții adverse la executare. În speță, reclamanta nu a efectuat niciun demers de executare din momentul pronunțării sentinței de fond și până la pronunțarea deciziei irevocabile, în al doilea ciclu procesual, de către Înalta Curte de Casație. Abia ulterior acestui moment a notificat pârâta cu privire la obligația acesteia de punere în executare a sentinței de primă instanță. Din această perspectivă la începutul acestor considerente s-a enunțat scopul adoptării noului C. civ. ca fiind acela al punerii în acord cu realitățile economice și sociale moderne, dar și cel al consacrării legislative a unor soluții jurisprudențiale. În acest context se observă că în jurisprudența conturată sub imperiul C. civ. din 1864 s-au pronunțat soluții de respingere a unor acțiuni ale creditorilor îndreptate împotriva debitorilor unor obligații neexecutate, motivat de lipsa de reacție a acestor creditori în sensul demarării unei proceduri de executare silită. Concret, în aceste spețe acțiunea creditorului împotriva debitorului prin care se invoca prejudiciul adus prin neexecutarea voluntară a celor dispuse printr-o hotărâre judecătorească a fost respinsă considerându-se că simpla neexecutare voluntară nu poate reprezenta o faptă ilicită, în condițiile în care creditorul însuși a stat în pasivitate timp îndelungat fără a demara personal executarea silită și fără a fi dovedite împrejurări care să fi condus la imposibilitatea executării silite. În speța dedusă judecății, pasivitatea reclamantei a durat pe tot parcursul litigiului de revendicare, deși nu au fost evidențiate cauze care să fi relevat o imposibilitate a executării silite. Cu atât mai mult cu cât reclamanta, profesionist, invocă prejudicierea sa prin lipsa de folosință dedusă din imposibilitatea de a obține un profit prin închirierea spațiului revendicat. Se pune problema legitimă în ce privește pe reclamanta - profesionist, cu scop lucrativ și care urmărește în mod curent eficientizarea activității sale prin folosirea la maxim a patrimoniului său, a motivelor ce i-au determinat pasivitatea în declanșarea unei executări silite, chiar acceptând că pârâta nu a executat de bună voie obligația ce îi revenea conform sentinței de primă instanță. Această soluție jurisprudențială a fost consacrată în legislația actuală. Astfel, potrivit art. 1517 C. civ. o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria acțiune sau omisiune. În lumina acestei prevederi legale, creditorul unei obligații neexecutate voluntar, dar care a stat în pasivitate, nu poate invoca săvârșirea unei fapte ilicite din parte debitorului. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat deja, sentința primei instanțe, chiar executorie fiind, se bucura de o autoritate provizorie de lucru judecat, iar pârâta exhiba un titlu de proprietate care îi conferea prezumția de proprietar în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, o asemenea prezumție, coroborată cu autoritatea provizorie de lucru judecat a sentinței de fond, nu poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei. De asemenea, se reține că în recurs pârâta a administrat proba cu înscrisuri, depunând la dosar extras emis de Oficiul național al registrului comerțului - Oficiul registrului comerțului de pe lângă Tribunalul București. Prin acest înscris pârâta a dovedit că la data de 11 mai 2009 a formulat cerere de mențiuni prin care a solicitat, printre altele, radierea punctului de lucru din București. Cererea pârâtei a fost soluționată prin încheiere la data de 13 mai 2009, fiind înscrisă în baza de date a Registrului comerțului la data de 14 mai 2009. În consecință și din această perspectivă se apreciază că nu se poate reține în sarcina pârâte săvârșirea unei fapte ilicite, față de faptul că a eliberat spațiul revendicat de reclamantă. În raport de considerentele expuse anterior se apreciază că instanța de apel a aplicat greșit legea și din perspectiva reținerii îndeplinirii condiției vinovăției pârâtei. Se reiterează considerentul vizând calitatea de proprietar a pârâtei, care nu a fost infirmată de nicio instanță de judecată. În acest context, din nou se subliniază că nu se poate reține o intervertire a calității pârâtei din proprietar în posesor: în primul rând pornind de la obiectul cererii în revendicare - compararea a două titluri de proprietate; în al doilea rând, văzând soluțiile pronunțate de instanțe care nu au evidențiat vicii ale titlului de proprietate al pârâtei, ci doar au reținut mai buna caracterizare a titlului reclamantei ca urmare înscrierii anterioare față de înscrierea titlului pârâtei; în sfârșit, prin raportare la dispozițiile noului C. civ. care impun alte condiții în materia imobilelor pentru a contura reaua credință a posesorului. Având în vedere considerentele expuse anterior, în lumina cărora instanța supremă a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile existenței faptei ilicite și a vinovăției pârâtei, contrar celor statuate prin decizia de apel, se apreciază că nu se mai impune analiza deciziei de apel și din perspectiva considerentelor care conturează celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul pretins. Din același considerent, nu se mai impune nici analiza criticilor pârâtei care vizau aceste elemente ale răspunderii civile delictuale. Pentru considerentele reținute, Înalta Curte, în majoritate, având în vedere prevederile art. 312 C. proc. civ. din 1865 va admite recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 1143 din 22 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București. Va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond. De asemenea, va obliga reclamanta la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de pârâtă în apel, constând în onorariul de avocat. În temeiul art. 274 C. proc. civ. din 1865 va obliga reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de pârâtă în recurs, cheltuieli reprezentate de onorariul de avocat.