ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1784/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la nr. 11594/303/2005 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamanta SC O. SA a chemat - o în judecată pe pârâta SC L.I. SRL și a solicitat ca instanța să dispună evacuarea pârâtei din spațiul situat în București. În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că i-a închiriat pârâtei la 27 ianuarie 1998 spațiul în litigiu pentru o perioadă de un an, că termenul a fost prelungit succesiv prin acte adiționale, ultimul dintre acestea, 1751 din 12 august 2002, prevăzând o durată a contractului până la 15 august 2005, iar prin Notificarea nr. 316 din 8 iunie 2005, comunicată prin executor judecătoresc, reclamanta și-a manifestat intenția de a nu mai prelungi contractul.

Reclamanta a arătat că, întrucât pârâta nu a părăsit spațiul la 15 august 2005, a fost nevoită să promoveze prezenta cerere de chemare în judecată. Cererea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1436 alin. (1) C. civ. La 4 noiembrie 2005, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională. Cu titlu de cerere reconvențională a solicitat ca instanța să constate că are un drept de creanță reprezentat de lucrările de reparații, îmbunătățiri, modernizări în spațiul din care se solicită evacuarea și să stabilească un drept de retenție asupra bunului până la efectiva dezdăunare, fie prin plata dreptului propriu de creanță, fie prin compensarea contravalorii îmbunătățirilor, în timp, cu contravaloarea lipsei de folosință a imobilului (echivalentul chiriei).

A evaluat provizoriu aceste lucrări la 15.000 RON. Pe cale de întâmpinare, a solicitat respingerea cererii reclamantei cu motivarea de esență că între părți a intervenit tacita relocațiune.

În motivarea cererii reconvenționale, pârâta a prezentat situația de fapt și raporturile contractuale dintre părți și a arătat că la 1 iunie 2005 a fost notificată de locator să părăsească spațiul la expirarea termenului de închiriere, 15 august 2005. De asemenea, a arătat că, văzând disponibilitatea reclamantei de a-i acorda pârâtei preferință pentru eventualitatea scoaterii la vânzare a spațiului comercial, văzând si acordul reclamantei conferit prin art. 9 lit. b) și c) din Contractul de închiriere, a executat pe cont propriu și în bune condiții multiple îmbunătățiri ale spațiului folosit mai mult de 7 ani, lucrări de reparații și de modernizare absolut necesare și utile pentru desfășurarea activității, întrucât la data preluării spațiului era impropriu pentru desfășurarea oricărei activități.

A arătat, de asemenea, că după termenul limită stabilit de reclamantă pentru evacuare pârâta a achitat în continuare, iar reclamanta a încasat chirie. Întâmpinarea și cererea reconvențională sunt întemeiate în drept pe dispozițiile art. 115 - 119 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 1438 și urm. și art. 1444 C. civ. . Prin concluziile scrise depuse la 31 martie 2006, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active, motivat de faptul că reclamanta nu a făcut pe deplin dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului, prezentând doar o încheiere de intabulare emisă de O.C.P.I. a Sectorului 6 București la 27 mai 2005, deși se impunea și prezentarea unui extras de carte funciară la zi.

Prin Sentința civilă nr. 2364 din 31 martie 2006, Judecătoria sectorului 6 București a respins excepția lipsei calității procesuale active. A admis cererea reclamantei și a dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial situat în București. A respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtă. Prin Decizia comercială nr. 101 din 28 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 43964/3/2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de pârâta SC L.I. SRL, a anulat în tot sentința de fond și a reținut procesul spre rejudecare în primă instanță, reținând încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale ce reglementează competența materială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI - a comercială, sub nr. 23863/3/2007 la 26 iunie 2007. Prin Sentința comercială nr. 13121 din 12 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a VI - a comercială, a respins excepția lipsei calității procesuale active în acțiunea în evacuare. A admis acțiunea reclamantei și a dispus evacuarea pârâtei din spațiul reclamantei, situat în București. A respins cererea reconvențională formulată de pârâtă și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei 9,30 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă, este neîntemeiată, întrucât reclamanta a depus la dosar încheierea de intabulare din care reiese că a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului pe care l-a închiriat în 1998. Privitor la acțiunea în evacuare, tribunalul a reținut în esență că reclamanta i-a notificat pârâtei să elibereze spațiul la 15 august 2005 (data încetării contractului) și că acceptarea de către reclamantă a plății făcute de pârâtă după această dată nu are semnificația unei tacite relocațiuni, cu atât mai puțin cu cât voința reală a reclamantei s-a concretizat și în promovarea cererii de față, iar încasarea sumelor de bani de la pârâtă are semnificația înlăturării măcar în parte a faptei culpabile a pârâtei, pentru lipsa de folosință.

A apreciat incidente dispozițiile art. 1438 C. civ. . În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a făcut referire la raportul de expertiză întocmit în primul ciclu procesual, din care reiese că pârâta a efectuat lucrări de amenajare și de întreținere a spațiului și a apreciat că obligația de a efectua lucrările de întreținere curente îi incumbă pârâtei în temeiul art. 1447 C. civ.. Privitor la lucrările de amenajare, tribunalul a reținut că acestea cădeau sub incidența art. 9 lit. c) din Contractul de închiriere și necesitau acordul reclamantei, acord ce nu s-a dovedit a fi fost cerut. În consecință, s-a apreciat că cererea de despăgubiri este formulată de pârâtă cu invocarea propriei fapte culpabile și că, în funcție de natura îmbunătățirilor, există alte căi prevăzute de lege prin care pârâta își poate recupera o parte din valoarea încorporată în clădirea închiriată.

A înlăturat susținerea pârâtei despre predarea de către reclamantă a unui spațiu inutilizabil, reținând că aceasta este contrazisă de Procesul-verbal de predare primire de la 27 ianuarie 1998, semnat de reprezentanții părților. În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că pârâta nu este îndrituită la despăgubiri, așadar nici la recunoașterea unui drept de retenție asupra spațiului. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel nemotivat pârâta, cauza fiind înregistrată sub nr. 23863/3/2007 la 4 decembrie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a V - a comercială. Motivele de apel au fost depuse la 20 decembrie 2007, cu respectarea termenului prevăzut de art. 287 C. proc.

civ. În motivarea apelului a fost criticată hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, susținându-se în primul rând că instanța de fond a omis a face vorbire de cererea de suspendare a judecății, formulată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. 20123/3/2006 aflat pe rolul Tribunalului București, cerere pe care apelanta - pârâtă susține că instanța de fond a respins-o fără o motivare pertinentă. A dezvoltat argumentele pentru care această cerere ar fi trebuit să fie admisă, motivând în esență că în respectivul dosar se stabilește dreptul său de proprietate asupra spațiului în litigiu, ceea ce ar influența soluția dată în acțiunea în evacuare. În al doilea rând, apelanta - pârâtă și-a reiterat susținerile despre tacita relocațiune ce a operat în privința contractului de închiriere încheiat cu intimata - reclamantă, invocând prevederile art. 1437 și 1452 C. civ.

și a arătat că locatarul a continuat să încaseze chiria, fără a o considera plată nedatorată, restituindu-i-o apelantei pârâte abia la 1 noiembrie 2006, la un an și o lună de la declanșarea prezentului litigiului. Sub același aspect, apelanta pârâtă a subliniat și faptul că instanța de fond a ignorat că a plătit în continuare sumele datorate în modalitatea ofertei reale de plată urmată de consemnațiune.

Subsumat aceluiași motiv de apel, apelanta pârâtă a arătat că este beneficiara unor hotărâri AGA prin care acționarii SC O. SA și-au exprimat voința de încheiere a contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, astfel cum reiese din Adresa intimatei - reclamante nr. 367 din 11 februarie 2002 și din Procesul - verbal al ședinței din 20 decembrie 2001. A arătat și că pentru spațiul în discuție s-a întocmit un raport de evaluare pentru stabilirea prețului de vânzare, apelanta - pârâtă considerând că este beneficiara contractului de leasing din momentul întrunirii acordului de voință, chiar dacă nu s-au realizat cerințele de formă ale acestui contract.

Tot în susținerea ideii că a operat tacita relocațiune, apelanta - pârâtă a arătat și că, în ciuda notificării concediului de către intimata - reclamantă la 8 iunie 2005, ulterior acestui moment aceasta și-a modificat poziția, manifestându-și voința în sensul prelungirii duratei contractuale, sens în care i-a permis apelantei - pârâte să folosească spațiul și a continuat să încaseze chiria. A treia critică vizează soluția pronunțată asupra cererii reconvenționale, apelanta - pârâtă susținând că a efectuat investițiile la spațiul închiriat având convingerea fermă că este beneficiara contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare (raportat la hotărârea A.G.A.), ca atare culpa neîncheierii acestuia contract îi aparține exclusiv intimatei - reclamante.

În atare situație, a susținut că era firesc să se comporte ca un bun proprietar al spațiului, câtă vreme forma scrisă a contractului era necesară doar pentru opozabilitate erga omnes . Privitor la aceleași investiții, a invocat expertiza efectuată, care confirmă suma solicitată, precum și recunoașterea făcută de intimata - reclamantă și a susținut că evacuarea din spațiu nu conduce decât la o îmbogățire fără justă cauză părții adverse. Ca o consecință a admiterii cererii de acordare a contravalorii investițiilor, a apreciat că se impune și recunoașterea unui drept de retenție până la recuperarea sumelor investite. Apelul este întemeiat în drept și pe dispozițiile art. 296 C. proc. civ. Prin încheierea de ședință de la 6 martie 2008, Curtea a admis cererea apelantei și, în conformitate cu dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., a suspendat judecata apelului până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 20123/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI - a comercială . După pronunțarea Deciziei comerciale nr. 18 din 13 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, în această cauză, apelul a fost repus pe rol și s-au administrat probele cu înscrisuri și cu expertiză tehnică. Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea a apreciat apelul ca nefondat pentru următoarele considerente: Primul motiv de apel, relativ la omisiunea primei instanțe de a face vorbire despre cererea de suspendare a judecății formulate în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., nu va fi primit, întrucât instanța de fond nu avea nici o obligație legală de a aminti de această cerere câtă vreme cererea fusese soluționată, iar împotriva soluției partea interesată nu uzase de calea de atac prevăzută de dispozițiile art. 244 1 C. proc.

civ. Această hotărâre premergătoare fondului a dobândit, prin nerecurare, caracter irevocabil în condițiile art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., așadar nu mai poate forma obiectul controlului judiciar în prezentul apel. De altfel, Curtea apreciază că, prin admiterea la 6 martie 2008 a cererii similare și prin suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a aceluiași dosar invocat și în fond, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. în sensul invocat de apelanta pârâtă, astfel că, la momentul pronunțării prezentei decizii, acest motiv de apel a rămas, practic, fără interes. A doua critică, vizând soluția pronunțată în acțiunea în evacuare, este neîntemeiată.

Se constată că părțile litigante se află, raportat la ultimul act adițional, în ipoteza contractului de locațiune cu termen, ultimul termen convenit prin acordul acestora împlinindu-se la 15 august 2005. Anterior împlinirii acestui termen, intimata - reclamantă i-a notificat apelantei - pârâte intenția neechivocă de a nu mai prelungi contractul, iar în atare situație, în care manifestarea de voință a locatorului este neîndoielnică, nu mai poate lăsa loc interpretării în sensul intervenirii tacitei relocațiuni, întrucât este întrunită doar condiția ca locatorul să rămână în posesie, nu și condiția de a fi lăsat în posesie, impusă cumulativ de art. 1437 C. civ.

. În acest sens, Curtea a apreciat că, atâta vreme cât locatorul a adus la cunoștința locatarului dezacordul său de a continua locațiunea și după 15 august 2005, ocuparea de către locator a spațiului după 5 august 2005 în acest condiții îmbracă forma faptului juridic ilicit, prin care se aduce atingere dreptului legitim al locatorului și voinței acestuia. Nu se poate vorbi despre tacita relocațiune nici prin raportare la plățile făcute de apelanta - pârâtă după 15 august 2005. Așa cum a arătat intimata - reclamantă și cum a reținut și judecătorul fondului, s-ar fi pus problema tacitei relocațiuni dacă locatorul ar fi continuat să factureze în sarcina locatorului sume cu titlu de chirie. Numai că astfel de facturi nu au fost emise, iar plata făcută de apelanta - pârâtă prin ordine de plată și prin ofertă reală urmată de consemnațiune poate fi interpretată ca având rolul de a-l despăgubi pe locator pentru lipsa de folosință, nu ca având un temei contractual.

În fine, și dacă s-ar fi admis că, ulterior datei de 15 august 2008, între părți a operat tacita relocațiune, promovarea acțiunii de față în evacuare valorează denunțare a concediului în conformitate cu dispozițiile art. 1438 C. civ., fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1431 C. civ. A treia critică este neîntemeiată. Se constată că apelanta - pârâtă nu a criticat hotărârea primei instanțe în legătură cu costurile lucrărilor de întreținere curente, așadar în litigiu au rămas doar costurile lucrărilor de amenajare. Nici o critică nu s-a adus considerentelor în care tribunalul a reținut că nu s-a dovedit caracterul necesar al acestor lucrări, prin raportare la procesul-verbal de predare - primire a spațiului.

Ca atare, Curtea apreciază că aceste lucrări de amenajare aveau caracter voluptoriu și, pentru realizarea lor, conform art. 9 lit. c) din Contractul de închiriere, era necesar acordul locatorului. Or, în apel nu s-a susținut și nici dovedit existența acestui acord, iar împrejurarea că apelanta-pârâtă s-a considerat îndrituită să le realizeze întrucât s-a apreciat drept beneficiară a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare este o problemă de percepție care o interesează strict pe apelanta - pârâtă și care nu îi poate fi opusă intimatei - reclamante în lipsa dovezii irefutabile a încheierii unui astfel de contract.

De altfel, poziția apelantei - pârâte sub acest aspect este contrazisă chiar de cererea pe care aceasta a formulat-o la 5 iunie 2006 și care a format obiectul dosarului nr. 20123/3/2006 (în raport de care Curtea a suspendat judecata prezentului apel), din promovarea acestei cereri reieșind clar că apelanta - pârâtă avea și trebuia să aibă reprezentarea inexistenței unui contract de leasing imobiliar privitor la spațiul în litigiu, de vreme ce a apelat la instanță pentru a o determina pe intimata - reclamantă să încheie acest contract. Este de remarcat că această cerere a fost respinsă în mod irevocabil prin Sentința comercială nr. 11622 din 17 octombrie 2007 a Tribunalul București, secția a VI - a comercială, prin Decizia comercială nr. 293 din 30 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VI - a comercială, și prin Decizia comercială nr. 18 din 13 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

În această situație, Curtea a apreciat ca întemeiată apărarea formulată de intimata - reclamantă, în sensul că lucrările de amenajare au avut ca finalitate sporirea profitului realizat de apelanta - pârâtă. Curtea a apreciat și că, în lipsa acordului locatorului și în condițiile unei percepții greșite asupra poziției acestuia în legătură cu încheierea contractului de leasing imobiliar, apelantei - pârâte îi revine culpa exclusivă în realizarea lucrărilor de amenajare, de aceea aceasta trebuie să suporte exclusiv riscul realizării lor. De altfel, apelanta - pârâtă nu a arătat nici un moment care ar fi impedimentul în recuperarea materialelor utilizate în amenajările realizate și nici nu a dovedit că acestea puteau fi considerate așezate in perpetuu, făcând corp comun cu spațiul și formând, astfel, un ansamblu indestructibil.

Dimpotrivă, din expertiza efectuată în apel reiese că apelanta - pârâtă a dezafectat amenajările realizate, așadar la momentul pronunțării prezentei decizii nu mai există nici din acest punct de vedere temei de dezdăunare și de recunoaștere a unui drept de retenție în favoarea apelantei - pârâte. Prin Decizia comercială nr. 526 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins apelul formulat de apelanta pârâtă reclamantă SC L.I. SRL. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal, pârâta SC L.I. SRL București, prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei recurată, și pe fondul cauzei respingerea acțiunii principale și admiterea cererii reconvenționale.

În susținerea cererii de recurs, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că ambele instanțe au folosit motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a notificat pârâtei eliberarea spațiului la 15 august 2005 și că acceptarea plății ulterior acestei date nu are semnificația unei tacite relocațiuni. Cu privire la cererea reconvențională, tribunalul a reținut incidența art. 9 lit. c) din Contractul de închiriere și necesitau acordul reclamantei . Instanța de apel, cu privire la acestea a reținut că locatorul i-a adus la cunoștința pârâtei intenția neechivocă de nu mai prelungi contractul.

În aceste condiții, manifestarea de voință a locatorului este neîndoielnică, nu mai poate lăsa loc interpretării în sensul intervenirii tacitei relocațiuni. Din punct de vedere al motivului de nelegalitate reprezentat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că potrivit art. 1437 și art. 1452 C. civ., locațiunea a fost reînnoită, contractul de locațiune fiind prelungit în mod tacit, întrucât pârâta a încasat chiria, chiria încasată fiind restituită după un și jumătate de la promovarea prezentului litigiu. Sumele achitate reclamantei au fost achitate prin procedura ofertei de plată. În continuarea arată că acționarii societății reclamante au fost de acord cu încheierea contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, fiind stabilit și un raport de evaluare pentru stabilirea prețului de vânzare și a investițiilor efectuate, iar din momentul realizării acordului de voință trebuiau efectuate doar formalitățile de vânzare.

Cu referire la cererea reconvențională recurenta susține că lucrările efectuate de pârâtă nu sunt doar lucrări de igienizare și modernizare, iar evacuarea din spațiu nu conduce decât la îmbogățirea fără justă cauză a părții adverse. Față de invocarea unei pretinse culpe a pârâtei, recurenta arată că se consideră beneficiara contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente : Înalta Curte, analizând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constată criticile aduse hotărârii judecătorești atacate, fiind nefondate. Nici o contradicție în argumentarea considerentelor pentru care curtea de apel a pronunțat hotărârea nu există.

Soluția dată în apel, conține motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței în a aprecia că s-au adus critici nefondate sentinței fondului. În realitate, prin acest motiv recurenta repune în discuție probele în intenția de a fi reconsiderată situația de fapt în această cale extraordinară de atac. În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la admiterea cererii principale, Înalta Curte constată că reclamanta a închiriat pârâtei un spațiu aflat în București, durata contractului inițial fiind prelungită succesiv până la 15 august 2005 prin acte juridice încheiate în formă scrisă și semnate de ambele părți, intitulate acte adiționale.

La începutul lunii iunie 2005, reclamanta a notificat pârâta să elibereze spațiul închiriat la data de 8 iunie 2005, prin Notificarea nr. 316. Susținerile recurentei în sensul că a avut loc o tacită relocațiune, în temeiul art. 1437 C. civ., acordul reclamantei fiind tacit, sunt contrare manifestării de voință a reclamantei, întrucât în mod expres, prin notificarea din 8 iunie 2005, deci anterior expirării contractului, se notifică eliberarea spațiului. Având în vedere că după data anunțării concediului nu a mai operat tacita relocațiune, în mod corect Curtea a făcut aplicațiunea art. 1436, 1437 și art. 1438 C. civ. și a stabilit că locațiunea nu a mai fost înnoită și că, în aceste condiții, contractul încetează prin denunțare unilaterală.

În aceste condiții, în mod corect a fost dispusă evacuarea pârâtei din spațiul în litigiu deținut fără titlu. Împrejurarea că ulterior expirării contractului, pârâta a continuat să rămână în imobil, nu are semnificația juridică a tacitei relocațiuni, dată fiind anunțarea concediului ce a avut loc prin notificarea pârâtei, în sensul de a nu mai prelungi contractul de închiriere, fiind incidente dispozițiile art. 1438 C. civ. Deși recurenta a susținut că se poate aprecia că a intervenit tacita relocațiune prin raportare la plățile făcute, ulterior expirării termenului locațiunii, Înalta Curte constată lipsa temeiului contractual pentru efectuarea acestora, iar primirea sumelor de către reclamantă, în modalitatea utilizată de pârâtă și în absența emiterii unor facturi, nu valorează tacita relocațiune, ci acceptarea plății lipsei de folosință a bunurilor de locator.

În ceea ce privește criticile recurentei prin prisma motivului de nelegalitate reprezentat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la respingerea cererii reconvenționale, se constată că și acestea sunt nefondate. Astfel, pe de o parte, având în vedere dispozițiile art. 9 lit. c) din Contractul de închiriere, pentru lucrările de amenajare efectuate de pârâtă, astfel cum s-a stabilit de către ambele instanțe, în sensul că acestea au avut ca finalitate sporirea profitului realizat de pârâtă, se observă că era necesar acordul locatorului, iar în lipsa acestuia riscul realizării lor urmează a fi suportat de către pârâtă. Apărarea recurentei în sensul că s-a considerat îndreptățită să realizeze aceste lucrări, al căror caracter necesar nu a fost dovedit, nu poate fi reținută, în condițiile în care pârâta nu a încheiat un contract de leasing imobiliar pentru spațiul în litigiu, având numai falsa reprezentare în ceea ce privește existența acestuia.

În aceeași ordine de idei se înscrie și critica recurentei privind îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei, din punctul de vedere al lucrărilor de amenajare efectuate la spațiul închiriat, întrucât nu a fost demonstrat că acestea formează un ansamblu indestructibil, care nu poate fi recuperat, ceea ce nu conferă temei pentru dezdăunare și instituirea unui drept de retenție. Așa fiind, hotărârea atacată fiind temeinică și legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC L.I. SRL București împotriva Deciziei comerciale nr. 526 din 4 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V - a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.