ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1784/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1784/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. 11594/303/2005

pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamanta SC O. SA a chemat - o

în judecată pe pârâta SC L.I. SRL și a solicitat ca instanța să dispună

evacuarea pârâtei din spațiul situat în București.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat în esență că i-a închiriat pârâtei la 27 ianuarie 1998

spațiul în litigiu pentru o perioadă de un an, că termenul a fost prelungit

succesiv prin acte adiționale, ultimul dintre acestea, 1751 din 12 august 2002,

prevăzând o durată a contractului până la 15 august 2005, iar prin Notificarea nr.

316 din 8 iunie 2005, comunicată prin executor judecătoresc, reclamanta și-a

manifestat intenția de a nu mai prelungi contractul.

Reclamanta a arătat

că, întrucât pârâta nu a părăsit spațiul la 15 august 2005, a fost nevoită să

promoveze prezenta cerere de chemare în judecată.

Cererea este

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1436 alin. (1) C. civ.

La 4 noiembrie 2005,

pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Cu titlu de cerere

reconvențională a solicitat ca instanța să constate că are un drept de creanță

reprezentat de lucrările de reparații, îmbunătățiri, modernizări în spațiul din

care se solicită evacuarea și să stabilească un drept de retenție asupra

bunului până la efectiva dezdăunare, fie prin plata dreptului propriu de

creanță, fie prin compensarea contravalorii îmbunătățirilor, în timp, cu

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului (echivalentul chiriei). A

evaluat provizoriu aceste lucrări la 15.000 RON.

Pe cale de

întâmpinare, a solicitat respingerea cererii reclamantei cu motivarea de esență

că între părți a intervenit tacita relocațiune.

În motivarea cererii

reconvenționale, pârâta a prezentat situația de fapt și raporturile

contractuale dintre părți și a arătat că la 1 iunie 2005 a fost notificată de

locator să părăsească spațiul la expirarea termenului de închiriere, 15 august

2005.

De asemenea, a arătat

că, văzând disponibilitatea reclamantei de a-i acorda pârâtei preferință pentru

eventualitatea scoaterii la vânzare a spațiului comercial, văzând si acordul

reclamantei conferit prin art. 9 lit. b) și c) din Contractul de închiriere, a

executat pe cont propriu și în bune condiții multiple îmbunătățiri ale

spațiului folosit mai mult de 7 ani, lucrări de reparații și de modernizare

absolut necesare și utile pentru desfășurarea activității, întrucât la data

preluării spațiului era impropriu pentru desfășurarea oricărei activități.

A arătat, de

asemenea, că după termenul limită stabilit de reclamantă pentru evacuare pârâta

a achitat în continuare, iar reclamanta a încasat chirie.

Întâmpinarea și

cererea reconvențională sunt întemeiate în drept pe dispozițiile art. 115 - 119

C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 1438 și urm. și art. 1444 C. civ. .

Prin concluziile scrise

depuse la 31 martie 2006, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale

active, motivat de faptul că reclamanta nu a făcut pe deplin dovada dreptului

său de proprietate asupra imobilului, prezentând doar o încheiere de intabulare

emisă de O.C.P.I. a Sectorului 6 București la 27 mai 2005, deși se impunea și

prezentarea unui extras de carte funciară la zi.

Prin Sentința civilă nr.

2364 din 31 martie 2006, Judecătoria sectorului 6 București a respins excepția

lipsei calității procesuale active. A admis cererea reclamantei și a dispus

evacuarea pârâtei din spațiul comercial situat în București. A respins ca

neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtă.

Prin Decizia

comercială nr. 101 din 28 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 43964/3/2006,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de

pârâta SC L.I. SRL, a anulat în tot sentința de fond și a reținut procesul spre

rejudecare în primă instanță, reținând încălcarea de către instanța de fond a

dispozițiilor legale ce reglementează competența materială.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI - a comercială, sub nr.

23863/3/2007 la 26 iunie 2007.

Prin Sentința

comercială nr. 13121 din 12 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a VI -

a comercială, a respins excepția lipsei calității procesuale active în acțiunea

în evacuare.

A admis acțiunea

reclamantei și a dispus evacuarea pârâtei din spațiul reclamantei, situat în

București.

A respins cererea

reconvențională formulată de pârâtă și a obligat-o pe pârâtă să plătească

reclamantei 9,30 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității procesuale

active, invocată de pârâtă, este neîntemeiată, întrucât reclamanta a depus la

dosar încheierea de intabulare din care reiese că a dobândit dreptul de

proprietate asupra spațiului pe care l-a închiriat în 1998.

Privitor la acțiunea

în evacuare, tribunalul a reținut în esență că reclamanta i-a notificat pârâtei

să elibereze spațiul la 15 august 2005 (data încetării contractului) și că

acceptarea de către reclamantă a plății făcute de pârâtă după această dată nu

are semnificația unei tacite relocațiuni, cu atât mai puțin cu cât voința reală

a reclamantei s-a concretizat și în promovarea cererii de față, iar încasarea

sumelor de bani de la pârâtă are semnificația înlăturării măcar în parte a

faptei culpabile a pârâtei, pentru lipsa de folosință. A apreciat incidente

dispozițiile art. 1438 C. civ. .

În ceea ce privește

cererea reconvențională, tribunalul a făcut referire la raportul de expertiză

întocmit în primul ciclu procesual, din care reiese că pârâta a efectuat

lucrări de amenajare și de întreținere a spațiului și a apreciat că obligația

de a efectua lucrările de întreținere curente îi incumbă pârâtei în temeiul art.

1447 C. civ.. Privitor la lucrările de amenajare, tribunalul a reținut că

acestea cădeau sub incidența art. 9 lit. c) din Contractul de închiriere și

necesitau acordul reclamantei, acord ce nu s-a dovedit a fi fost cerut. În

consecință, s-a apreciat că cererea de despăgubiri este formulată de pârâtă cu

invocarea propriei fapte culpabile și că, în funcție de natura îmbunătățirilor,

există alte căi prevăzute de lege prin care pârâta își poate recupera o parte

din valoarea încorporată în clădirea închiriată.

A înlăturat

susținerea pârâtei despre predarea de către reclamantă a unui spațiu

inutilizabil, reținând că aceasta este contrazisă de Procesul-verbal de predare

primire de la 27 ianuarie 1998, semnat de reprezentanții părților.

În raport de aceste

considerente, tribunalul a apreciat că pârâta nu este îndrituită la

despăgubiri, așadar nici la recunoașterea unui drept de retenție asupra

spațiului.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal a declarat apel nemotivat pârâta, cauza fiind

înregistrată sub nr. 23863/3/2007 la 4 decembrie 2007 pe rolul Curții de Apel

București, secția a V - a comercială.

Motivele de apel au

fost depuse la 20 decembrie 2007, cu respectarea termenului prevăzut de art.

287 C. proc. civ.

În motivarea apelului

a fost criticată hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, susținându-se

în primul rând că instanța de fond a omis a face vorbire de cererea de

suspendare a judecății, formulată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ.,

până la soluționarea dosarului nr. 20123/3/2006 aflat pe rolul Tribunalului

București, cerere pe care apelanta - pârâtă susține că instanța de fond a

respins-o fără o motivare pertinentă. A dezvoltat argumentele pentru care

această cerere ar fi trebuit să fie admisă, motivând în esență că în

respectivul dosar se stabilește dreptul său de proprietate asupra spațiului în

litigiu, ceea ce ar influența soluția dată în acțiunea în evacuare.

În al doilea rând,

apelanta - pârâtă și-a reiterat susținerile despre tacita relocațiune ce a

operat în privința contractului de închiriere încheiat cu intimata -

reclamantă, invocând prevederile art. 1437 și 1452 C. civ. și a arătat că

locatarul a continuat să încaseze chiria, fără a o considera plată nedatorată,

restituindu-i-o apelantei pârâte abia la 1 noiembrie 2006, la un an și o lună

de la declanșarea prezentului litigiului.

Sub același aspect,

apelanta pârâtă a subliniat și faptul că instanța de fond a ignorat că a plătit

în continuare sumele datorate în modalitatea ofertei reale de plată urmată de

consemnațiune.

Subsumat aceluiași

motiv de apel, apelanta pârâtă a arătat că este beneficiara unor hotărâri AGA

prin care acționarii SC O. SA și-au exprimat voința de încheiere a contractului

de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, astfel cum reiese din Adresa

intimatei - reclamante nr. 367 din 11 februarie 2002 și din Procesul - verbal

al ședinței din 20 decembrie 2001. A arătat și că pentru spațiul în discuție

s-a întocmit un raport de evaluare pentru stabilirea prețului de vânzare, apelanta

- pârâtă considerând că este beneficiara contractului de leasing din momentul

întrunirii acordului de voință, chiar dacă nu s-au realizat cerințele de formă

ale acestui contract.

Tot în susținerea

ideii că a operat tacita relocațiune, apelanta - pârâtă a arătat și că, în

ciuda notificării concediului de către intimata - reclamantă la 8 iunie 2005,

ulterior acestui moment aceasta și-a modificat poziția, manifestându-și voința

în sensul prelungirii duratei contractuale, sens în care i-a permis apelantei -

pârâte să folosească spațiul și a continuat să încaseze chiria.

A treia critică

vizează soluția pronunțată asupra cererii reconvenționale, apelanta - pârâtă

susținând că a efectuat investițiile la spațiul închiriat având convingerea

fermă că este beneficiara contractului de leasing imobiliar cu clauză

irevocabilă de vânzare (raportat la hotărârea A.G.A.), ca atare culpa

neîncheierii acestuia contract îi aparține exclusiv intimatei - reclamante. În

atare situație, a susținut că era firesc să se comporte ca un bun proprietar al

spațiului, câtă vreme forma scrisă a contractului era necesară doar pentru

opozabilitate

erga omnes

.

Privitor la aceleași

investiții, a invocat expertiza efectuată, care confirmă suma solicitată,

precum și recunoașterea făcută de intimata - reclamantă și a susținut că

evacuarea din spațiu nu conduce decât la o îmbogățire fără justă cauză părții

adverse.

Ca o consecință a

admiterii cererii de acordare a contravalorii investițiilor, a apreciat că se

impune și recunoașterea unui drept de retenție până la recuperarea sumelor

investite.

Apelul este întemeiat

în drept și pe dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

Prin încheierea de

ședință de la 6 martie 2008, Curtea a admis cererea apelantei și, în

conformitate cu dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a

suspendat judecata apelului până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 20123/3/2006

al Tribunalului București, secția a VI - a comercială .

După pronunțarea Deciziei

comerciale nr. 18 din 13 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

comercială, în această cauză, apelul a fost repus pe rol și s-au administrat

probele cu înscrisuri și cu expertiză tehnică.

Față de actele și

lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea a apreciat apelul

ca nefondat pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel,

relativ la omisiunea primei instanțe de a face vorbire despre cererea de

suspendare a judecății formulate în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., nu

va fi primit, întrucât instanța de fond nu avea nici o obligație legală de a

aminti de această cerere câtă vreme cererea fusese soluționată, iar împotriva

soluției partea interesată nu uzase de calea de atac prevăzută de dispozițiile

art. 244

1

C. proc. civ. Această hotărâre premergătoare fondului a

dobândit, prin nerecurare, caracter irevocabil în condițiile art. 377 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ., așadar nu mai poate forma obiectul controlului judiciar

în prezentul apel.

De altfel, Curtea

apreciază că, prin admiterea la 6 martie 2008 a cererii similare și prin

suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a aceluiași dosar

invocat și în fond, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 244 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ. în sensul invocat de apelanta pârâtă, astfel că, la

momentul pronunțării prezentei decizii, acest motiv de apel a rămas, practic,

fără interes.

A doua critică,

vizând soluția pronunțată în acțiunea în evacuare, este neîntemeiată. Se

constată că părțile litigante se află, raportat la ultimul act adițional, în

ipoteza contractului de locațiune cu termen, ultimul termen convenit prin

acordul acestora împlinindu-se la 15 august 2005.

Anterior împlinirii

acestui termen, intimata - reclamantă i-a notificat apelantei - pârâte intenția

neechivocă de a nu mai prelungi contractul, iar în atare situație, în care

manifestarea de voință a locatorului este neîndoielnică, nu mai poate lăsa loc

interpretării în sensul intervenirii tacitei relocațiuni, întrucât este

întrunită doar condiția ca locatorul să rămână în posesie, nu și condiția de a

fi lăsat în posesie, impusă cumulativ de art. 1437 C. civ. .

În acest sens,

Curtea a apreciat că, atâta vreme cât locatorul a adus la cunoștința

locatarului dezacordul său de a continua locațiunea și după 15 august 2005, ocuparea

de către locator a spațiului după 5 august 2005 în acest condiții îmbracă forma

faptului juridic ilicit, prin care se aduce atingere dreptului legitim al

locatorului și voinței acestuia.

Nu se poate vorbi

despre tacita relocațiune nici prin raportare la plățile făcute de apelanta -

pârâtă după 15 august 2005. Așa cum a arătat intimata - reclamantă și cum a

reținut și judecătorul fondului, s-ar fi pus problema tacitei relocațiuni dacă

locatorul ar fi continuat să factureze în sarcina locatorului sume cu titlu de

chirie. Numai că astfel de facturi nu au fost emise, iar plata făcută de

apelanta - pârâtă prin ordine de plată și prin ofertă reală urmată de

consemnațiune poate fi interpretată ca având rolul de a-l despăgubi pe locator

pentru lipsa de folosință, nu ca având un temei contractual.

În fine, și dacă s-ar

fi admis că, ulterior datei de 15 august 2008, între părți a operat tacita

relocațiune, promovarea acțiunii de față în evacuare valorează denunțare a

concediului în conformitate cu dispozițiile art. 1438 C. civ., fiind pe deplin

aplicabile dispozițiile art. 1431 C. civ.

A treia critică este

neîntemeiată. Se constată că apelanta - pârâtă nu a criticat hotărârea primei

instanțe în legătură cu costurile lucrărilor de întreținere curente, așadar în

litigiu au rămas doar costurile lucrărilor de amenajare.

Nici o critică nu s-a

adus considerentelor în care tribunalul a reținut că nu s-a dovedit caracterul

necesar al acestor lucrări, prin raportare la procesul-verbal de predare -

primire a spațiului. Ca atare, Curtea apreciază că aceste lucrări de amenajare

aveau caracter voluptoriu și, pentru realizarea lor, conform art. 9 lit. c) din

Contractul de închiriere, era necesar acordul locatorului.

Or, în apel nu s-a

susținut și nici dovedit existența acestui acord, iar împrejurarea că

apelanta-pârâtă s-a considerat îndrituită să le realizeze întrucât s-a apreciat

drept beneficiară a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de

vânzare este o problemă de percepție care o interesează strict pe apelanta -

pârâtă și care nu îi poate fi opusă intimatei - reclamante în lipsa dovezii

irefutabile a încheierii unui astfel de contract.

De altfel, poziția

apelantei - pârâte sub acest aspect este contrazisă chiar de cererea pe care

aceasta a formulat-o la 5 iunie 2006 și care a format obiectul dosarului nr. 20123/3/2006

(în raport de care Curtea a suspendat judecata prezentului apel), din

promovarea acestei cereri reieșind clar că apelanta - pârâtă avea și trebuia să

aibă reprezentarea inexistenței unui contract de leasing imobiliar privitor la

spațiul în litigiu, de vreme ce a apelat la instanță pentru a o determina pe

intimata - reclamantă să încheie acest contract. Este de remarcat că această

cerere a fost respinsă în mod irevocabil prin Sentința comercială nr. 11622 din

17 octombrie 2007 a Tribunalul București, secția a VI - a comercială, prin Decizia

comercială nr. 293 din 30 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VI - a

comercială, și prin Decizia comercială nr. 18 din 13 ianuarie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

În această situație,

Curtea a apreciat ca întemeiată apărarea formulată de intimata - reclamantă, în

sensul că lucrările de amenajare au avut ca finalitate sporirea profitului

realizat de apelanta - pârâtă.

Curtea a apreciat și

că, în lipsa acordului locatorului și în condițiile unei percepții greșite

asupra poziției acestuia în legătură cu încheierea contractului de leasing

imobiliar, apelantei - pârâte îi revine culpa exclusivă în realizarea

lucrărilor de amenajare, de aceea aceasta trebuie să suporte exclusiv riscul

realizării lor.

De altfel, apelanta -

pârâtă nu a arătat nici un moment care ar fi impedimentul în recuperarea

materialelor utilizate în amenajările realizate și nici nu a dovedit că acestea

puteau fi considerate așezate in perpetuu, făcând corp comun cu spațiul și

formând, astfel, un ansamblu indestructibil.

Dimpotrivă, din

expertiza efectuată în apel reiese că apelanta - pârâtă a dezafectat

amenajările realizate, așadar la momentul pronunțării prezentei decizii nu mai

există nici din acest punct de vedere temei de dezdăunare și de recunoaștere a

unui drept de retenție în favoarea apelantei - pârâte.

Prin Decizia

comercială nr. 526 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, a respins apelul formulat de apelanta pârâtă reclamantă SC L.I. SRL.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal, pârâta SC L.I. SRL București,

prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei recurată, și pe fondul

cauzei respingerea acțiunii principale și admiterea cererii reconvenționale.

În susținerea cererii

de recurs, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În raport de motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că

ambele instanțe au folosit motive contradictorii sau străine de natura

pricinii. Astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a notificat pârâtei

eliberarea spațiului la 15 august 2005 și că acceptarea plății ulterior acestei

date nu are semnificația unei tacite relocațiuni. Cu privire la cererea

reconvențională, tribunalul a reținut incidența art. 9 lit. c) din Contractul

de închiriere și necesitau acordul reclamantei . Instanța de apel, cu privire

la acestea a reținut că locatorul i-a adus la cunoștința pârâtei intenția

neechivocă de nu mai prelungi contractul.

În aceste condiții,

manifestarea de voință a locatorului este neîndoielnică, nu mai poate lăsa loc

interpretării în sensul intervenirii tacitei relocațiuni.

Din punct de vedere

al motivului de nelegalitate reprezentat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a arătat că potrivit art. 1437 și art. 1452 C. civ., locațiunea a

fost reînnoită, contractul de locațiune fiind prelungit în mod tacit, întrucât

pârâta a încasat chiria, chiria încasată fiind restituită după un și jumătate

de la promovarea prezentului litigiu. Sumele achitate reclamantei au fost

achitate prin procedura ofertei de plată.

În continuarea arată

că acționarii societății reclamante au fost de acord cu încheierea contractului

de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, fiind stabilit și un raport de

evaluare pentru stabilirea prețului de vânzare și a investițiilor efectuate,

iar din momentul realizării acordului de voință trebuiau efectuate doar formalitățile

de vânzare.

Cu referire la

cererea reconvențională recurenta susține că lucrările efectuate de pârâtă nu

sunt doar lucrări de igienizare și modernizare, iar evacuarea din spațiu nu

conduce decât la îmbogățirea fără justă cauză a părții adverse.

Față de invocarea

unei pretinse culpe a pârâtei, recurenta arată că se consideră beneficiara

contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente :

Înalta Curte, analizând

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constată

criticile aduse hotărârii judecătorești atacate, fiind nefondate. Nici o

contradicție în argumentarea considerentelor pentru care curtea de apel a

pronunțat hotărârea nu există.

Soluția dată în apel,

conține motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței în a

aprecia că s-au adus critici nefondate sentinței fondului. În realitate, prin

acest motiv recurenta repune în discuție probele în intenția de a fi reconsiderată

situația de fapt în această cale extraordinară de atac.

În raport de motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la

admiterea cererii principale, Înalta Curte constată că reclamanta a închiriat

pârâtei un spațiu aflat în București, durata contractului inițial fiind

prelungită succesiv până la 15 august 2005 prin acte juridice încheiate în

formă scrisă și semnate de ambele părți, intitulate acte adiționale. La

începutul lunii iunie 2005, reclamanta a notificat pârâta să elibereze spațiul

închiriat la data de 8 iunie 2005, prin Notificarea nr. 316.

Susținerile

recurentei în sensul că a avut loc o tacită relocațiune, în temeiul art. 1437

C. civ., acordul reclamantei fiind tacit, sunt contrare manifestării de voință

a reclamantei, întrucât în mod expres, prin notificarea din 8 iunie 2005, deci

anterior expirării contractului, se notifică eliberarea spațiului.

Având în vedere că

după data anunțării concediului nu a mai operat tacita relocațiune, în mod

corect Curtea a făcut aplicațiunea art. 1436, 1437 și art. 1438 C. civ. și a

stabilit că locațiunea nu a mai fost înnoită și că, în aceste condiții,

contractul încetează prin denunțare unilaterală.

În aceste condiții,

în mod corect a fost dispusă evacuarea pârâtei din spațiul în litigiu deținut

fără titlu. Împrejurarea că ulterior expirării contractului, pârâta a continuat

să rămână în imobil, nu are semnificația juridică a tacitei relocațiuni, dată

fiind anunțarea concediului ce a avut loc prin notificarea pârâtei, în sensul de

a nu mai prelungi contractul de închiriere, fiind incidente dispozițiile art. 1438

C. civ.

Deși recurenta a

susținut că se poate aprecia că a intervenit tacita relocațiune prin raportare

la plățile făcute, ulterior expirării termenului locațiunii, Înalta Curte

constată lipsa temeiului contractual pentru efectuarea acestora, iar primirea

sumelor de către reclamantă, în modalitatea utilizată de pârâtă și în absența

emiterii unor facturi, nu valorează tacita relocațiune, ci acceptarea plății

lipsei de folosință a bunurilor de locator.

În ceea ce privește

criticile recurentei prin prisma motivului de nelegalitate reprezentat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la respingerea cererii reconvenționale, se

constată că și acestea sunt nefondate.

Astfel, pe de o

parte, având în vedere dispozițiile art. 9 lit. c) din Contractul de

închiriere, pentru lucrările de amenajare efectuate de pârâtă, astfel cum s-a

stabilit de către ambele instanțe, în sensul că acestea au avut ca finalitate

sporirea profitului realizat de pârâtă, se observă că era necesar acordul

locatorului, iar în lipsa acestuia riscul realizării lor urmează a fi suportat

de către pârâtă.

Apărarea recurentei

în sensul că s-a considerat îndreptățită să realizeze aceste lucrări, al căror

caracter necesar nu a fost dovedit, nu poate fi reținută, în condițiile în care

pârâta nu a încheiat un contract de leasing imobiliar pentru spațiul în

litigiu, având numai falsa reprezentare în ceea ce privește existența acestuia.

În aceeași ordine de

idei se înscrie și critica recurentei privind îmbogățirea fără justă cauză a

reclamantei, din punctul de vedere al lucrărilor de amenajare efectuate la

spațiul închiriat, întrucât nu a fost demonstrat că acestea formează un

ansamblu indestructibil, care nu poate fi recuperat, ceea ce nu conferă temei

pentru dezdăunare și instituirea unui drept de retenție.

Așa fiind, hotărârea

atacată fiind temeinică și legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC L.I. SRL București împotriva Deciziei comerciale

nr. 526 din 4 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V

- a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2011.