ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3834/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3834/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Ședința publică din 24 noiembrie 2011
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 40901/3/2008
reclamanții S.G. și S.A. au chemat în judecată pârâta SC T.T. SRL solicitând să
se dispună evacuarea pârâtei din spațiul închiriat, situat în București, sector
1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au
arătat că sunt proprietarii imobilului situat în București, sector 1 conform
certificatului de legatar nr. 11 din 28 februarie 2001 eliberat de Biroul
Notarului Public G.C., iar autoarea lor, P.V.E., a dobândit apartamentul în
baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5753/317317 din 2
decembrie 1998.
La data de 12 martie 2009 pârâta a
formulat întâmpinare și cerere reconvențională.
Prin întâmpinare pârâta a arătat că
mai înainte de semnarea contractului, în anul 2006, reclamantul S.G. și-a
manifestat intenția de a vinde apartamentul, menținând-o în eroare cu privire
la vânzarea acestuia.
Prin cererea reconvențională, pârâta a
solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 160.500 Euro, echivalent în
lei la cursul B.N.R. din ziua plății, din care 55.500 Euro reprezentând
cheltuieli necesare și utile efectuate de pârâtă în spațiul în litigiu, care au
sporit neîndoielnic valoarea imobilului și 105.000 Euro reprezentând
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate pârâtei prin abuzul de drept exercitat
în raport de calitatea lor și prin inducerea în eroare cu privire la dobândirea
de către reclamantă a unor drepturi asupra imobilului. Totodată pârâta a
solicitat instituirea unui drept de retenție al pârâtei asupra spațiului în
litigiu până la data achitării de către reclamanți a despăgubirilor.
Prin sentința comercială nr. 8674 din 14
septembrie 2010 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis
acțiunea, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în București, sector
1, pentru lipsa titlului locativ, a admis în parte cererea reconvențională, a
obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 47.167 lei reprezentând
sporul de valoare adus imobilului închiriat, a respins celelalte capete ale
cererii reconvenționale, ca neîntemeiate, a compensat în parte cheltuielile de
judecată efectuate de părți și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de
judecată în sumă de 3492, 38 lei către pârâtă.
Împotriva sentinței comerciale nr. 8674
din 14 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a
comercială, au declarat apel S.A. și S.G. și pârâta SC T.T. SRL București care
au fost respinse prin decizia comercială nr. 142/A din 15 martie 2011 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.
Pentru a se pronunța astfel instanța
de apel a reținut în principal, că în cauză nu este aplicabil principiul
îmbogățirii fără justă cauză atât timp cât contractul de închiriere încheiat de
părți a expirat din luna februarie 2008, niciuna dintre părți necontestând acest
fapt. Instanța de apel a înlăturat criticile privind lipsa acordului
reclamanților la efectuarea lucrărilor reținând că din probele administrative
rezultă contrariul respectiv faptul că a existat acordul reclamantului S.G. la
efectuarea acestora.
Curtea de Apel a mai reținut că în mod
corect tribunalul a respins capătul de cerere privind acordarea unui drept de
retenție asupra imobilului cu motivarea că ar fi inechitabil ca reclamanții să
nu poată intra în posesia imobilului proprietatea lor, în condițiile în care
contractul de închiriere încheiat cu pârâta reclamantă a expirat și că nu mai
are titlu pentru a folosi spațiul.
Împotriva deciziei comerciale nr. 142
A din 15 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a
comercială, au declarat recurs S.A. și S.G. și nu în ultimul rând SC T.T. SRL.
În motivarea cererii de recurs reclamanții
S.A. și S.G. au arătat că soluția pronunțată de instanța de apel este dată cu
încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
respectiv a principiului îmbogățirii fără justă cauză, principiul legalității,
dispozițiile art. 480 C. civ., art. 969, art. 970 /PI alin. (2) C. civ.
De asemenea recurenții arată că
instanța nu analizează critic o serie de susțineri ale lor și implicit nu
argumentează de ce au fost înlăturate potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C.
proc. civ.
În motivarea cererii de recurs SC T.T.
SRL a arătat că: 1) soluția instanței de apel s-a întemeiat pe o greșită
evaluare a situației de fapt și pe greșita aplicare a legii în ceea ce privește
acceptarea raportului de expertiză așa cum a fost depus înlăturându-se obiecțiunile
sale; 2). soluția instanței de apel s-a întemeiat și pe greșita evaluare a
situației de fapt și pe greșita aplicare a legii în ceea ce privește
înlăturarea criticii sale aduse împrejurării că expertul s-a raportat la ghidul
cuprinzând coeficienții de uzură fizică normală; 3) în mod nelegal s-a respins
capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenție.
Analizând actele și lucrările
dosarului în funcție de criticile aduse hotărârii atacate Înalta Curte de
Casație și Justiție reține că, recursurile sunt nefondate pentru următoarele
considerente:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal
sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Hotărârea este lipsită de temei legal
atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina
dacă legea a fost corect sau nu aplicată ceea ce înseamnă că lipsa de temei
legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii. Hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a legii înseamnă că instanța de judecată a
recurs la aplicarea dispozițiilor legale incidente cauzei, însă fie le-a
încălcat, fie le-a aplicat greșit.
Din această perspectivă precum și din
criticile deciziei recurate și nu în ultimul rând din considerentele deciziei
Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a reținut în cauză este
aplicabil principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Îmbogățirea fără justă cauză este
regula potrivit căreia persoana care realizează o îmbogățire constând în
sporirea activului sau în micșorarea pasivului patrimoniului său în dauna unei
alte persoane care suferă o diminuare corespunzătoare, în lipsa oricărui temei
juridic care să le justifice este obligată să restituie celui astfel
prejudiciat valoarea cu care s-a îmbogățit, dar nu mai mult decât valoarea
diminuării.
Față de faptul că patrimoniul
reclamanților s-a mărit cu sporul de valoare adus imobilului închiriat prin
efectuarea lucrărilor de către pârâtă pe cheltuiala sa rezultă cu claritate că
în cauză este aplicabil principiul îmbogățirii fără justă cauză. Este de
reținut în acest context că pentru efectuarea lucrărilor reclamantul S.G. și-a
dat acordul astfel că în cauză nu sunt încălcate dispozițiile art. 480 C. civ.
deoarece nu este afectată proprietatea și nici dispozițiile art. 969, art. 970 C.
civ. întrucât nu a fost încălcată convenția părților atât timp cât din
certificatul de urbanism rezultă că acesta a fost solicitat pentru efectuarea
unor modificări interioare în apartamentul nr. 16 (fila nr.29 din dosarul
Tribunalului, volumul al II-lea).
Nu poate fi însușită de către Înalta
Curte nici critica recurentei referitoare la încălcarea art. 1191 alin. (2) C.
civ. deoarece prin încheierea de ședință din 04 martie 2010 s-a încuviințat
proba testimonială pentru dovedirea acordului dat de locator în vederea
efectuării unor lucrări la imobilul închiriat ceea ce nu echivalează cu nesocotirea
dispozițiilor art. 1191 alin. (2) C. civ. care prevăd ca interdicție proba cu
martori pentru a combate un înscris. Mai mult, nu este lipsit de importanță de
a sublinia că în materie comercială domină principiul libertății depline a
probei obligațiilor astfel că se admite orice mijloc de probă cu excepțiile
prevăzute prin dispozițiile cu caracter special.
În dreptul comercial, regulile
prevăzute de art. 1191 alin. (1) și (2) sunt înlăturate față de principiul
enunțat și față de dispozițiile art. 46 C. com.
Referitor la critica recurentei
privind încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte o
încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
și apreciază că este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.
proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care
se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În argumentarea acestui motiv recurenții-reclamanți
au arătat că instanța de apel nu analizează critic o serie de susțineri ale
lor, însă această critică este nefondată deoarece din examinarea deciziei
recurate s-a constatat că hotărârea cuprinde în considerente motivele de fapt
și de drept pe care se sprijină soluția dată și s-a bazat pe dispozițiile
legale incidente cauzei.
În ceea ce privește recursul declarat
de recurenta-pârâtă SC T.T. SRL prin invocarea a trei motive Înalta Curte nu va
analiza primele două motive de recurs deoarece acestea se referă la motive de
netemeinicie care nu pot fi analizate în cadrul recursului privit ca o cale extraordinară
de atac.
Critica recurentei-pârâte privind
respingerea capătului privind instituirea dreptului de retenție este nefondată.
Este adevărat că dreptul de retenție
este dreptul creditorului de a reține un bun aflat în detenția sa și care
aparține debitorului său atât timp cât acesta nu-i plătește tot ceea ce îi
datorează în legătură cu acel bun, însă instituirea acestuia nu trebuie să
afecteze principiul proprietății care este consacrat în Constituție și
dezvoltat de normele dreptului civil. Astfel, art. 44 din Constituție se referă
la protecția proprietății private, dispunând printre altele, că dreptul de
proprietate este garantat și că proprietatea privată este ocrotită în mod egal
de lege indiferent de titular, iar art. 480 C. civ. prevede că proprietatea
este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv
și absolut în limitele determinate de lege.
Față de textele de lege menționate
rezultă că instanța de apel a reținut în mod corect că orice judecată trebuie
să fie echitabilă și să aibă fundament legal făcând aplicarea dispozițiilor
art. 480 C. civ.
Având în vedere considerentele arătate
Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge
recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile
declarate de reclamanții S.A. și S.G. și de pârâta SC T.T. SRL împotriva
deciziei comerciale nr. 142 A din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția
a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2011.