ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5147/2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, s-au constatat următoarele:

- 18.268 euro, reprezentând c/val. utilități (energie electrică, gaz, apă rece, C., etc.);

- 1.431 euro, reprezentând împrumut acordat pârâtei (pentru plata impozitelor și efectuarea de reparații la centrala termică);

- 1.172.610 euro, reprezentând diferența dintre valoarea chiriilor pe perioada mai 2005 - noiembrie 2008 pe care trebuia să o încaseze reclamanta ca proprietar al construcției situată în str. x, Sector 5 și suma datorată de ea către S.C. B. S.A. (1.429.391 euro - 256.781 euro);

- 69.660 euro, reprezentând chiria ce trebuia încasată de reclamanta ca proprietar pentru închirierea unor panouri publicitare pe aceeași perioadă.

Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut în principal că, între părțile litigante au fost încheiate la aceeași dată - 26 aprilie 2005 - mai multe convenții, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x având ca obiect imobilul situat în str. x, contractul nr. x prin care s-a stabilit ca fructele civile (valoarea chiriilor) să se împartă în cote egale între cele două societăți și "Addendum" la contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/26.04.2005, prin care au stabilit că S.C. A. S.R.L. va plăti către S.C. B. S.A. o sumă fixă din chiria încasată - 1/2 din totalul chiriilor -, respectiv 7075 euro cu TVA inclus lunar.

S-a constatat că, potrivit clauzelor contractuale de la art. 2 și 4 din contractul nr. x din 26 aprilie 2005, doar pârâta S.C. B. avea dreptul să perceapă în continuare chirii ori să încheie alte contracte de închiriere, iar reclamanta S.C. A. S.R.L. avea dreptul numai la jumătate din sumele încasate de pârâtă, în calitate de locator, cu titlu de chirii.

Astfel, în nici un caz reclamanta nu era îndreptățită să perceapă chirii din moment ce a fost de acord ca pârâta să își păstreze calitatea de locatar și, totodată, s-a apreciat că reclamanta nu poate pretinde contravaloarea lipsei de folosință a imobilului raportat la nivelul mediu al chiriilor de pe piața liberă.

S-a mai reținut că, prin încheierea "Addendum-ului" la contractul de vânzare-cumpărare, reclamanta S.C. A. S.R.L. a renunțat la dreptul ei de a culege fructele civile ale imobilului ca proprietar și că a convenit cu pârâta S.C. B. S.A. doar să împartă sumele percepute cu titlu de chirie de către cea din urmă.

Mai mult, reclamanta s-a obligat să plătească în continuare chirie de 7075 euro lunar către pârâta S.C. B. S.A., ca un simplu chiriaș. Obligațiile părților din "Addendum" și contractul nr. x/2005 fiind interdependente, reclamanta nu a probat că și-ar fi îndeplinit propria obligație. Totodată, s-a constatat că, pârâta nu datorează nici "chirii" pentru panourile publicitare, care oricum nu sunt incluse în obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

3.1. Prin încheierea de ședință din 14 octombrie 2014, instanța de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a cauzei care a format obiectul dosarului nr. x/2012 al Curții de Apel București și al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 7 februarie 2017, ca urmare a soluționării irevocabile a dosarului nr. x/2012.

3.2. Prin decizia nr. 1233 din 4 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost admise apelurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței comerciale nr. 16646 din 23 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2010.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că:

A fost obligată pârâta la plata sumelor de 4.402.941,03 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință spații și dobânda legală aferentă, 57.880,73 RON (echivalentul sumei de 15.517,43 euro) reprezentând contravaloare utilități și împrumut, precum și la 54.914,03 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la admiterea în parte a cererii de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 33798 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

A fost obligată reclamanta la plata sumei de 494,60 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtă.

Au fost compensate cheltuielile de judecată și obligată pârâta la plata sumei de 33.303,40 RON către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că începând cu data de 26.04.2005 reclamanta a avut calitatea de proprietar al construcțiilor ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.04.2005 și tot de la acea dată a avut dreptul de a culege fructele (chiriile).

Din convențiile încheiate între părțile litigante rezultă că părțile au stipulat ca, din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, noul proprietar este S.C. A. S.R.L., acesta având dreptul să încaseze chiria în calitate de proprietar, iar ulterior, conform art. 3 din Addendum, urma să plătească o chirie fixă de 7075 euro către S.C. B. S.A., indiferent de cuantumul chiriilor încasate.

Nu s-au stipulat clauze care să prevadă dreptul pârâtei S.C. B. S.A. de a încheia contracte de închiriere cu terțe persoane fizice sau juridice ori să le continue pe cele existente, aceste drepturi aparținându-i în exclusivitate reclamantei S.C. A. S.R.L.

Instanța de apel a mai reținut că, pârâta și-a rezervat dreptul de a folosi un spațiu de 230,7 mp din imobil, compus din 80,7 mp pentru care trebuie să plătească o chirie de 807 euro/lună și un alt spațiu de 150 mp pentru care nu vor plăti nicio chirie, potrivit art. 4 și 5 din Addendum la contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/26.04.2005.

De asemenea, s-a apreciat de către instanța de apel că probele administrate în cauză relevă faptul că S.C. B. S.A. a ocupat mai multe spații decât avea dreptul și a încheiat contracte de închiriere cu persoane fizice și juridice, încasând chiriile aferente, încălcând astfel obligația de garanție contra evicțiunii.

În situația în care ar fi intrat în stăpânirea imobilului, conform contractului, reclamanta ar fi încheiat contracte de închiriere, percepând o chirie în acord cu cea de pe piața liberă și, totodată, reclamanta ar fi obținut foloase corespunzătoare din valorificarea panourilor publicitare amplasate pe teren.

Prin urmare, reclamanta are dreptul la daune-interese, câtă vreme s-a aflat în imposibilitate de a prelua contractele de închiriere, iar S.C. B. S.A. a continuat să încaseze chirie de la diverși chiriași și să folosească o suprafață mai mare decât cea de 230,7 mp prevăzută în Addendum, pârâta neexecutându-și obligațiile contractuale, în mod culpabil.

Referitor la criticile pârâtei vizând răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 998-999 C. civ., întrucât reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.04.2005, și nu întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Instanța de apel a mai reținut că, nu se poate pune problema inexistenței unui element al răspunderii civile contractuale, respectiv, fapta ilicită, în condițiile în care s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că pârâta S.C. B. S.A. nu și-a executat nici obligația de predare a imobilului și nici obligația de garanție contra evicțiunii. Situația de fapt evocată de către pârâtă este contrazisă de hotărârile judecătorești care au fost pronunțate în cadrul litigiului ce a avut ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Cu privire la inadmisibilitatea de obligare la plata dobânzii legale, s-a reținut că izvorul obligațiilor este un contract de vânzare-cumpărare, or, pârâta are în vedere situația în care izvorul obligației este un delict sau un cvasi-delict, iar în raport cu dispozițiile art. 1078 C. civ. de la 1864, pârâta este de drept în întârziere.

S-a mai apreciat ca fiind fondat motivul de apel invocat de către pârâtă referitor la prescripție, raportat la data încheierii celor două contracte de către părți - 26.04.2005 - și la împrejurarea că pârâta a recunoscut în permanență faptul că datorează aceste sume.

Prin urmare, facturile aferente consumului de utilități - din suma de 18.268 Euro - pentru perioada aprilie - decembrie 2005 și ianuarie 2006, sunt prescrise, termenul de 3 ani fiind împlinit la data formulării acțiunii - cererii reconvenționale disjunse - 06.01.2009.

Așadar, astfel cum rezultă din răspunsul la obiecțiuni depus de către expertul D. la dosarul cauzei, contravaloarea lipsei de folosință, inclusiv dobânzile aferente, este de 5.413.610,91 RON, urmând a fi scăzute suma de 877.349,94 RON - reprezentând echivalentul în RON al sumei de 7.075 euro lunar calculată până în luna octombrie 2008 inclusiv, adică 256.781 euro - și suma de 133.319,94 RON reprezentând dobânda aferentă sumei de 877.349,94 RON.

Pentru toate aceste considerente, instanța de apel a admis apelurile, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 4.402.941,03 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință spații și dobânda legală aferentă, sumei de 57.880,73 RON, echivalentul sumei de 15.517,43 euro reprezentând contravaloare utilități și împrumut, precum și suma de 54.914,03 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamantă și, totodată, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 33.303,40 RON către apelanta-reclamantă.

Un prim motiv al recursului a constat în greșita respingere, în apel, a apărărilor pârâtei referitoare la inadmisibilitatea acțiunii pe fundamentul răspunderii civile delictuale, în condițiile în care A. S.R.L. nu a indicat niciun temei legal al răspunderii solicitate.

Din punctul de vedere al răspunderii contractuale, recurenta a arătat că, în pofida dispozițiilor legale, reclamanta nu e efectuat formalitățile necesare pentru punerea B. S.A. în întârziere cu privire la obligațiile solicitate prin acțiune, cu atât mai mult cu cât aceasta avea multiple căi procesuale de a intra în posesia părții din imobil la care se referă.

Mai mult, chiar, începând cu anul 2009 reclamanta a intrat în posesia întregului bun prin evacuarea treptată a chiriașilor din imobil, lipsa unui proces-verbal de preluare neechivalând cu neîndeplinirea obligației de predare a bunului.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1085-1085 C. civ., ignorând că debitorul care nu și-a executat obligația răspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut sau care era previzibil la momentul încheierii convenției. Or, în speță, suma unui eventual prejudiciu nu s-ar putea raporta decât la fructele civile prevăzute de părți prin contractul nr. x Addendum, respectiv 14.150 euro, iar nu la o lipsă de folosință calculată la valoare de piață.

În același sens, în cazul incidenței răspunderii contractuale, în condițiile convenite de părți fructele, cuantificate la 14.150 euro se împărțeau egal între părți, iar cum fiecare dintre acestea avea dreptul de a încasa jumătate din această sumă, datoriile se compensează reciproc, acțiunea fiind, de fapt, lipsită de obiect.

Un al doilea motiv al recursului vizează nelegala respingere, în apel, a cererilor succesive de refacere a raportului de expertiză întocmit de către expertul D., precum și nelegala respingere a cererilor de recuzare a acestui expert.

A arătat recurenta că expertiza efectuată nu s-a bazat pe o cercetare directă și nemijlocită din partea expertului desemnat a datelor realității, că expertiza a fost făcută în birourile A. S.R.L., fiind, de fapt, efectuată de către expertul-parte E., putându-se observa ca lucrarea judiciară reprezintă o copie fidelă a lucrării expertului-consilier al reclamantei, iar analiza lucrării relevă greșeli de calcul majore și multiple. Până chiar și formatul tehnic al lucrării este identic cu cel propus de expertul-parte al A. S.R.L., erorile și greșelile gramaticale, fiind evident că lucrarea efectuată, pe baza căreia a fost pronunțată decizia nu este autonomă și independentă.

Mai mult, expertul și-a depășit obiectivele, incluzând în calculul lipsei de folosință spații care nu au fost incluse în cererea de chemare în judecată.

Al treilea motiv de recurs vizează împrejurarea că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată și a ignorat efectele prescripției dreptului material la acțiune.

S-a ignorat de către instanța de apel împrejurarea că prin modul de formulare a obiectivelor expertizei A. S.R.L. a majorat pretențiile, incluzând spații suplimentare, pentru care în primă instanță nu se formulase nicio pretenție.

Deși B. S.A. a formulat în apel apărări ci privire la aceste aspecte, instanța de apel le-a ignorat, încălcând dispozițiile art. 294 alin. (1), astfel că hotărârea este nelegală, conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Au fost, în egală măsură, ignorate, apărările pârâtei referitoare la caracterul incorect al introducerii la plată a lipsei de folosință pentru spațiile de la etajul 2 al clădirii, inclusiv al căilor de acces, casa scării, etc., spații care nu s-au aflat niciodată în folosință exclusivă a B. S.A., precum și pentru spații care au fost în realitate ocupate de terți, pentru care pârâta nu era ținută să răspundă, care au eliberat treptat spațiile în discuție.

Cu privire la prescripție, recurenta a arătat că a invocat prescripția dreptului material la acțiune aferent perioadei mai 2005 - decembrie 2005, raportat la împrejurarea că cererea reconvențională disjunsă în acest dosar a fost depusă de către A. S.R.L. abia în decembrie 2009.

Printr-o motivare contradictorie, curtea de apel a considerat fondat motivul de apel referitor la prescripție, dar a subliniat totuși că pârâta a recunoscut plata acestor sume, iar la finalul deciziei, admițând pentru aceste considerent apelul B. S.A. a inclus totuși, în debitul total și parte de pretenții pentru care intervenise prescripția, nu poate fi valorificată, din punctul de vedere al recurentei, recunoașterea sumei de 18.268 euro ca act întrerupător de prescripție, deoarece această sumă vizează o datorie cu un alt conținut.

Următorul motiv al recursului vizează inadmisibilitatea cererii reclamantei de obligare a B. S.A. la plata dobânzii legale. Din punctul de vedere al recurentei lipsa folosinței solicitate de către A. S.R.L. prin acțiune reprezintă daune motivate de neexecutarea obligației contractuale de predare a imobilului. Aceasta sumă, stabilită ca sancțiune juridică nu poate fi cumulată, pentru accesași perioadă de timp, cu dobânda legală care, la rândul său, reprezintă valoarea daunelor-interese moratorii, concepute pentru neexecutarea unei obligații contractuale. A accepta contrariul, înseamnă a valida o dublă reparație a aceluiași prejudiciu, contravenind unui principiu fundamental de drept civil care interzice dubla reparație, principiu consacrat și jurisprudențial. Arată recurenta că dobânda pentru sumele care au devenit exigibile la data pronunțării hotărârii judecătorași, cum este cazul lipsei de folosință, nu poate fi acordată decât începând cu această dată, potrivit dispozițiilor legale în materie de dobândă legală.

Ultimul motiv de recurs vizează modalitatea imparțială prin care instanța a înțeles să aplice compensația între datoriile reciproce al părților. Astfel, încălcând principul egalității de tratament, al disponibilității și pe cale al egalității, instanța a apreciat că se impune ca dobânda pentru datoriile A. S.R.L. să fie calculată numai până la nivelul lunii octombrie 2008, în timp ce pentru B. S.A. a aplicat un calcul al dobânzii până la nivelul lunii septembrie 2013, făcând, evident mai mare datoria recurentei.

4.1. Împotriva acestui recurs a formulat întâmpinare intimata A. S.R.L., solicitând respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Intimata a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 998-999 C. civ., deoarece a fost evident pe tot parcursul procesului că pretențiile au fost fundamentate pe temei contractual, iar obligația încălcată de B. S.A. a plasat-o pe aceasta de drept în întârziere. Astfel, potrivit art. 1078 C. civ., în cazul încălcării unei obligații de a nu face, debitorul este de drept în întârziere, iar obligația încălcată de recurentă a constat în ignorarea obligației de garanție pentru evicțiune a vânzătorului provenind dintr-un fapt personal, aceea de a nu face nimic de natură să tulbure buna folosință a bunului vândut de către cumpărător.

Având în vedere suita hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești în litigiile generate de neexecutarea contractelor încheiate între părți și a faptului că prin acestea s-a reținut că B. S.A. nu și-a îndeplinit nici obligația de predare nici pe cea de garanție contra evicțiunii, este evidentă incidența în cauză a dispozițiilor art. 1078 C. civ.

Nu se poate reține nici că etajul II al clădirii a fost predat cumpărătoarei A. S.R.L., o serie de hotărâri judecătorești stabilind cu putere de lucru judecat că posesia și folosința asupra etajului II nu au fost transmise cumpărătorului, dar și că pârâta a încheiat, în pofida obligației de predare, o serie de contracte de închiriere pentru spațiile anterior vândute.

Recurenta, nu poate susține în mod întemeiat nici că nu ar putea fi obligată decât la plata prejudiciului previzibil, adică numai la contravaloare fructelor stabilite convențional, deoarece neexecutarea obligației provine din chiar dolul său, adică cu conștiința netă că acțiunile sale sunt prejudiciabile pentru creditor. Reaua-credință a B. S.A. a fost constatată repetat pe cale judiciară, astfel că reparația solicitate de creditor în aceste condiții, acoperă deopotrivă și prejudiciul neprevizibil.

Intimata a susținut și înlăturarea celui de-al doilea motiv de recurs, arătând că expertiza în apel a fost impusă de caracterul deficitar al probelor administrate la prima instanță. Lipsa de fundament a contestațiilor formulate de B. S.A., tardivitatea unora dintre cererile formulate au justificat deplin soluția instanței de apel cu privire la expertiză, iar împrejurarea că rezultatele probei nu au corespuns așteptărilor pârâtei nu reprezintă un temei al înlăturării probei ori al refacerii acesteia.

Cu privire la încălcarea principiului disponibilității, intimata a arătat că motivele de recurs sunt afirmații făcute cu rea-credință. S-a arătat, cu acest prilej, că obiectivele expertizei nu au fost modificate în apel, ci doar explicitate pentru evitarea oricăror confuzii de natură să determine refacerea lucrării judiciare.

Nici criticile referitoare la prescripție nu sunt fondate, în opinia intimatei, la fel cum lipsite de fundament sunt și contestațiile referitoare la imposibilitatea acordării dobânzii legale aferente despăgubirii solicitate prin acțiune.

4.2. S-au depus la dosar copii ale hotărârilor judecătorești la care părțile au făcut referire în cadrul recursului, iar, după deschiderea procedurii insolvenței împotriva B. S.A., recursul a fost însușit de către lichidatorul judiciar F. IPURL.

4.3 Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție formulează următoarele considerente:

În lipsa unei motivări specific determinate asupra temeiului juridic al acțiunii, revine instanței de judecată, în baza rolului activ și al principiului aflării adevărului, consacrate în art. 129 C. proc. civ., obligația de a determina care este instituția juridică sub incidența căruia cade executarea raportului juridic de drept substanțial dedus judecății.

Din această perspectivă a statuat că raportului juridic i se aplică regulile răspunderii civile contractuale, derivată din contractul nr. x/26.04.2005, iar nu cele ele răspunderii civile delictuale. Sub acest aspect, nu se poate reține că instanța de apel a respins în mod nelegal apărarea pârâtei prin care s-a susținut inadmisibilitatea acțiunii fundamentate pe răspunderea civilă delictuală, câtă vreme a statuat primordial că aceasta nu se aplică, chestiune care face redundantă această apărarea părții. Cererea de chemare în judecata nu a fost analizată pe un temei dual, ci exclusiv pe baza regulilor răspunderii civile contractuale, de aceea, nu se poate reține că instanța de apel a greșit atunci când nu s-a pronunțat asupra unei inadmisibilități care viza dispoziții inaplicabile în cauză.

Un al doilea aspect subsumat criticii referitoare la greșita aplicare a legii, a constat în lipsa formalităților de punere în întârziere, necesare, potrivit legii, pentru angajarea răspunderii civile în forma solicitată de A. S.R.L.

Din acest punct de vedere instanța de recurs reține că în apel s-a statuat asupra naturii obligațiilor încălcate de B. S.A., pe baza celor stabilite prin hotărâri judecătorești preexistente, intrate în puterea lucrului judecat, anume că pârâta nu și-a respectat deopotrivă două obligații derivate din contract: obligația de predare a imobilului vândut de către vânzător și obligația de garanție a vânzătorului împotriva evicțiunii.

Procedând la această distincție și întrucât cele două obligații au un conținut diferit, raționamentul judiciar trebuia, într-adevăr, să diferențieze modul în care a operat punerea în întârziere pentru fiecare dintre cele două, deoarece regulile de drept impun o abordare diferențiată: dacă pentru încălcarea obligației de garanție împotriva evicțiunii, obligație negativă, de a nu face nimic care să tulbure folosința liniștită și utilă a bunului transmis de către cumpărător, vânzătorul este plasat de drept în întârziere, conform art. 1078 C. civ. - cum s-a stabilit corect în apel, pentru încălcarea obligației de predare, obligație pozitivă de a face, ca și condiție de stabilire a prejudiciului, trebuia verificat în cauză, potrivit art. 1079 C. civ., modul în care a operat punerea în întârziere a debitorului în raportul juridic dedus judecății.

Instanța de recurs constată că există un deficit de motivare a deciziei atacate cu privire la aspectele constatate, astfel încât nu poate verifica în cadrul recursului dacă dispozițiile legale referitoare la punerea în întârziere au fost sau nu corect aplicate.

De aceea, va reveni, în rejudecare, instanței de apel sarcina de a stabili, în raport cu răspunderea reținută B. S.A. ca efect al încălcării ambelor obligații ale vânzătorului, dacă și în ce mod a fost realizată punerea în întârziere a debitorului, reținând că, din acest punct de vedere critica recurentei își găsește fundamentul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Un al treilea aspect derivat din greșita aplicare a normelor legale vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 1085 -1086 C. civ.

Stabilind prin considerente că B. S.A. și-a încălcat două obligații contractuale cu caracter esențial, curtea de apel a statuat că pârâta răspunde pentru prejudiciul integral, previzibil dar și neprevizibil la data încheierii contractului, întrucât neexecutarea provine din dolul său.

Aceste statuări au permis în mod fundamentat instanței de apel aplicarea dispozițiilor art. 1085-1086 C. civ., astfel, criticile recurentei au doar caracter teoretic și nu relevă instanței de recurs chestiuni care să consiste în greșita apreciere asupra dolului debitoarei.

Dincolo de împrejurarea că stabilirea relei-credințe a B. S.A. s-a fundamentat pe probe și reprezintă constatări de fapt care nu pot fi combătute prin recurs, lipsa de folosință asupra imobilului care a afectat patrimoniul reclamantei reprezintă o consecință directă și necesară a neexecutării oricăreia dintre cele două obligații reținute ca temei al răspunderii.

Prin urmare, această parte a criticilor recurentei va fi înlăturată.

Un al doilea motiv al recursului, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează modalitatea în care instanța de apel a validat lucrarea de expertiză judiciară efectuată în cauză, a respins cererea de recuzare a expertului și solicitarea efectuării unei noi expertize.

Verificarea actelor de procedură referitoare la expertiză realizate de către instanța de apel relevă împrejurarea că, într-o primă etapă după depunerea lucrării judiciare, instanța de apel a admis cererea B. S.A., a încuviințat un set de obiecțiuni formulate de parte împotriva acesteia, dar a respins cererea de recuzare a expertului ca tardivă.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu s-a formulat nicio critică asupra soluției de tardivitate a cererii de recuzare a expertului judiciar și nici asupra motivelor care au fost avute în vedere la o cerere succesivă de recuzare, astfel că va considera aceste critici ca lipsite de fundament și le va înlătura.

Chestiunea refuzului instanței de a dispune efectuarea unei noi expertize motivată pe lipsa temeiurilor nu a fost contestată de recurentă pentru motive de nelegalitate.

Examinând succesiunea actelor procedurale în apel, Înalta Curte reține că validarea expertizei în forma avută în vedere la pronunțare a fost precedată de o suită de reveniri prin care s-au solicitat expertului lămuriri, pe calea obiecțiunilor succesiv formulate. Or, în condițiile in care instanța de apel a respectat toate dispozițiile legale procesuale referitoare la realizarea unei lucrări cu caracter exhaustiv, cu privire la care pârâta a participat activ, direct și în mod egalitar, respingerea cererii de refacere a expertizei pentru lipsa unor motive întemeiate, nu imprimă automat acestui act de procedură nulitatea, câtă vreme nu se poate reține care sunt viciile de legalitate împotriva acesteia și vătămarea legitimă cu caracter procesual a părții, prilejuită de modul de administrare a probei.

Prin urmare, instanța de recurs va înlătura și aceste critici, întrucât nu sunt întemeiate.

Un al treilea motiv al recursului vizează încălcarea dispozițiilor procesuale statuate prin art. 294 C. proc. civ. și a celor vizând caracterul contradictoriu al motivării în partea de considerente referitoare la admiterea apărării B. S.A. vizând prescripția.

Cu privire la prima parte a criticilor subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, analizând considerentele afectate analizei acestui aspect, că acestea nu au un caracter complet și exhaustiv. Instanța de apel nu a realizat un examen particular al pretențiilor în scopul identificării întinderii exacte a fiecăreia dintre capetele de cerere formulate în cadrul acțiunii și, deși în cadrul dezbaterilor din apel, B. S.A. a invocat problema majorării nelegale în apel a sumelor pretinse în fața primei instanțe, această apărare relevantă, nu a fost examinată.

Or, în lipsa acestor verificări, controlul de legalitate nu poate fi exercitat, deoarece instanța de recurs nu are a se raporta la considerente specifice a căror verificare să poată fi realizată.

Pentru acest motiv, a cărui justificare se regăsește în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nevoie ca, într-o nouă judecată a cauzei, instanța de apel să realizeze un examen comparativ al pretențiilor formulate de către reclamantă în cele două faze ale procesului, să verifice dacă în apel s-a produs o modificare a obiectului cererii prin încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. și să analizeze pe baza probelor administrate, temeinicia și întinderea fiecăreia dintre pretențiile care se identifică în capete de cerere distincte.

Este fondată, tot pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor care rezolvă apărarea pârâtei pe temeiul prescripției extinctive.

Analiza considerentelor instanței de apel cu privire la aceasta relevă caracterul întemeiat al apărării, iar succesiv se arată că această concluzie se raportează și la recunoașterea permanentă a pârâtei a pretențiilor datorate, premisa ultimă fiind totuși de natură să infirme concluzia silogismului aplicat. Mai mult, nici din modul în care instanța de apel a explicat, ulterior, modul în care a dat efect prescripției prin modalitatea de admitere a pretențiilor nu se poate înțelege, în mod incontestabil, care a fost rezolvarea prescripției în procesul judecat.

De aceea, pentru o clarificare a raționamentului judiciar, este necesară explicitarea, în rejudecare a modului în care instanța de apel consideră că a operat prescripția extinctivă, care sunt actele de recunoaștere la care se raportează și efectul acestora în determinarea cursului prescripției prin raportare la fiecare dintre pretențiile recunoscute.

Așadar, și aceste critici sunt fondate, implicând necesitatea unei rejudecări la litigiului.

Următorul motiv de recurs analizat privește aplicarea greșită a legii prin acordarea dobânzii legale ca modalitate de reparare a prejudiciului care se suprapune prejudiciului acordat prin recunoașterea daunelor-interese compensatorii, constând în lipsa de folosință a spațiului.

Această critică este numai parțial întemeiată.

Cumularea contravalorii lipsei de folosință cu dobânda aplicabilă acesteia reprezintă expresia reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, consacrată prin art. 1084 C. civ., iar în materie comercială dobânda este datorată de la scadența obligației de plată a sumelor de bani, potrivit art. 43 din Codul comercial. Așadar, aplicarea dobânzii legale sa sumele datorate este permisă de lege, atunci când izvorul obligației de plata îl reprezintă neexecutarea contractului sau a unei obligații decurgând din acesta.

Va rămâne însă în sarcina instanței de apel să identifice, în acord cu dispozițiile arătate, modul de stabilire a dobânzii pentru fiecare dintre pretențiile arătate prin raportare la scadența obligațiilor neexecutate, determinare care va trebuie să aibă un suport probator adecvat, interpretat nemijlocit de instanța de judecată.

În fine, o ultimă critică din recurs, vizează greșita aplicare a regulilor compensației prin aplicarea unui regim diferențiat creanțelor reciproc deținute de părți, însă aceasta este nefondată și va fi înlăturată.

Instanța de recurs arată că regulile compensației legale nu au în vedere decât creanțe certe lichide și exigibile, de aceeași natură, reciproc deținute de părți la data constatării compensației.

În măsura în care recurenta nu a arătat în ce a constat încălcarea acestor reguli de drept în apel, critica nu are caracter fondat, iar examenul acesteia, prin modul în care B. S.A. a dezvoltat motivul de recurs reprezintă doar o reevaluare de fond, care nu este posibilă în calea extraordinară de atac.

De aceea, având în vedere suma celor reținute prin aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul va fi admis, hotărârea atacată casată în limitele arătate în decizie, iar cauza trimisă spre rejudecare la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A., însușit de lichidatorul judiciar F. IPURL împotriva deciziei nr. 1233 din 4 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2018.