ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1653/2019

Ședința publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea reconvențională disjunsă din dosarul nr. x/2008 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, sub nr. x/2010, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei totale de 1.261.969 euro, compusă din:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 și art. 118 C. proc. civ. din 1865.

Prin sentința comercială nr. 16646 din 23 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a Comercială a admis în parte cererea reconvențională formulată de reclamanta A. S.R.L. și a obligat-o pe pârâta B. S.A. la plata către reclamanta a sumei de 19.699 euro și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.184,04 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Prin încheierea din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a suspendat judecata apelurilor, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2012 al Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs A. S.R.L.

Prin decizia nr. 555 din 18 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii de suspendare a judecății, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2010*.

Prin decizia nr. 1233 din 4 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost admise apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. și de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care schimbat-o în parte, în sensul că: a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 4.402.941,03 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiilor aparținând reclamantei și dobânda legală aferentă, a sumei de 57.880,73 RON (echivalentul în RON a sumei de 15.517,43 euro), reprezentând contravaloarea utilităților și împrumutului, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 54.914,03 RON; a menținut dispozițiile sentinței referitoare la admiterea în parte a cererii; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 33.303,40 RON, rezultate în urma compensării cheltuielilor datorate reciproc.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs B. S.A.

Prin decizia nr. 5147 din 4 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., însușit de lichidatorul judiciar C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei instanței de apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de casare a reținut că, în apel, s-a statuat asupra naturii obligațiilor încălcate de către B. S.A., pe baza celor stabilite prin hotărâri judecătorești preexistente, intrate în puterea lucrului judecat, și anume că intimata-pârâtă nu și-a respectat obligația de predare a imobilului vândut de către vânzător și obligația de garanție a vânzătorului împotriva evicțiunii.

Aceeași instanță a apreciat că, fiind făcută această distincție și întrucât cele două obligații au un conținut diferit, raționamentul judiciar al instanței de apel trebuia să diferențieze modul în care a operat punerea în întârziere pentru fiecare dintre cele două, deoarece regulile de drept impun o abordare diferențiată. Astfel, dacă pentru încălcarea obligației de garanție împotriva evicțiunii, obligație negativă, de a nu face nimic care să tulbure folosința liniștită și utilă a bunului transmis către cumpărător, vânzătorul este plasat de drept în întârziere, conform art. 1078 C. civ., pentru încălcarea obligației de predare, obligație pozitivă de a face, ca și condiție de stabilire a prejudiciului, trebuia verificat în cauză, potrivit art. 1079 C. civ., modul în care a operat punerea în întârziere a debitorului în raportul juridic dedus judecății.

În aceste condiții, instanța de recurs a constatat că există un deficit de motivare a deciziei atacate cu privire la aspectele constatate, astfel încât nu poate verifica în cadrul recursului dacă dispozițiile legale referitoare la punerea în întârziere au fost corect aplicate.

De aceea, instanța de casare a statuat că va reveni instanței de rejudecare sarcina de a stabili, în raport cu răspunderea reținută în sarcina intimatei-pârâte B. S.A., ca efect al încălcării ambelor obligații ale vânzătorului, dacă și în ce mod a fost realizată punerea în întârziere a debitorului, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865.

Aceeași instanță a reținut că instanța de apel nu a realizat un examen particular al pretențiilor, în scopul identificării întinderii exacte a fiecăreia dintre capetele de cerere formulate în cadrul acțiunii. În acest sens, instanța de casare a constatat că, deși, în cadrul dezbaterilor din apel, B. S.A. a invocat chestiunea majorării nelegale în apel a sumelor pretinse în fața primei instanțe, această apărare relevantă nu a fost examinată.

În aceste condiții, instanța de recurs a statuat că în rejudecarea apelului trebuie examinate comparativ pretențiile formulate de către reclamantă în cele două faze ale procesului.

De asemenea, s-a reținut că este necesar să se verifice dacă în apel s-a produs o modificare a obiectului cererii, cu încălcarea art. 294 C. proc. civ. și să analizeze, pe baza probelor administrate, temeinicia și întinderea fiecăreia dintre pretențiile care se identifică în capete de cerere distincte.

Instanța de casare a constatat că este fondată și critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor care rezolvă apărarea intimatei-pârâte pe temeiul prescripției extinctive.

În continuare, aceeași instanță a statuat că este necesară explicitarea, în rejudecarea apelului, a modului în care instanța de apel a apreciat că a operat prescripția extinctivă, care sunt actele de recunoaștere la care se raportează și efectul acestora în determinarea cursului prescripției prin raportare la fiecare dintre pretențiile recunoscute.

De asemenea, instanța de recurs a mai stabilit că instanța de apel va trebui să identifice modul de stabilire a dobânzii pentru fiecare dintre pretențiile arătate, prin raportare la scadența obligațiilor neexecutate, determinare care va trebuie să aibă un suport probator adecvat, interpretat nemijlocit de instanța de judecată.

Prin încheierea din 12 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a admis cererea debitoarei B. S.A. și a dispus intrarea în faliment prin procedura simplificată a debitoarei, numind lichidator judiciar provizoriu pe C. I.P.U.R.L.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2010**.

Prin decizia civilă nr. 1135 din 25 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecății apelurilor; a admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. și de apelanta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu C. I.P.U.R.L., împotriva sentinței primei instanțe, pe care a anulat-o și a dispus încetarea acțiunii, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a evocat dispozițiile art. 75 și art. 178 din Legea nr. 85/2014, după care a reținut că teza finală a celei din urmă dispoziții are caracter special față de prima teză, referitoare la suspendarea acțiunilor judiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, astfel încât se impune a se aplica prioritar.

Aceeași instanță a constatat că, prin încheierea din 12 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus intrarea în faliment prin procedura simplificată a debitoarei B. S.A.

Reținând că această încheiere a rămas definitivă ca urmare a neexercitării căii de atac, instanța de apel a apreciat că se impune aplicarea art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 referitoare la încetarea acțiunii.

Aceeași instanță a reținut că soluția admiterii apelurilor și a anulării sentinței atacate este consecința firească a aplicării dispozițiilor mai sus-citate, referitoare la încetarea acțiunii, dispoziții care derogă de la art. 633-634 C. proc. civ.

Instanța de apel a mai reținut că încetarea acțiunii are drept consecință necercetarea fondului cererii deduse judecății, astfel încât presupusul drept de creanță va putea și va trebui verificat, în condițiile legii speciale, în cadrul procedurii insolvenței.

Au fost înlăturate susținerile apelantei-reclamante referitoare la inaplicabilitatea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, prin raportare la obiectul acțiunii cu care aceasta pretinde că ar fi învestit instanța.

În acest sens, instanța de apel a reținut că nu se poate admite că apelanta-reclamantă ar fi solicitat doar constatarea existenței dreptului său de creanță, întrucât din modul de formulare a petitului cererii rezultă că se urmărește valorificarea unor drepturi de creanță, instanța fiind învestită cu o veritabilă acțiune în realizare.

Totodată, aceeași instanță a constatat că, deși art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu reglementează soluția încetării acțiunii în cazul apelului declarat de apelanta-pârâtă, nu ar putea fi admisă o altă concluzie, deoarece întreaga creanță urmează a fi analizată în procedura insolvenței, neputându-se imagina ca apelul declarat de apelanta-pârâtă să fie judecat în procedura de drept comun, deși privește aceeași creanță.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. din 1865, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din același act normativ.

În concret, aceeași parte a arătat că, prin decizia instanței de recurs, a fost admis recursul declarat de B. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei instanței de apel, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

Prin această decizie, instanța de casare a dezlegat anumite chestiuni de drept și, totodată, a impus instanței de rejudecare a apelului lămurirea anumitor aspecte, care au fost evocate în detaliu prin cererea de recurs.

În aceste condiții, autorul recursului a subliniat că decizia instanței de casare era obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ. din 1865, aceasta din urmă fiind ținută să respecte dezlegările date chestiunilor de drept.

Mai mult decât atât, la data soluționării recursului, situația juridică a societății B. S.A. era identică cu cea de la momentul rejudecării apelului, din perspectiva stadiului procedurii insolvenței.

Astfel, la momentul pronunțării deciziei de casare, respectiv la 14 decembrie 2018, era deja definitivă încheierea din 12 aprilie 2018, prin care Tribunalul București a dispus intrarea în faliment a debitoarei B. S.A. În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de casare nu a aplicat dispozițiile art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, întrucât a apreciat că litigiul nu se încadrează în aceste dispoziții pentru a se dispune încetarea acțiunii. Or, instanța de casare a soluționat recursul, dând dispoziții clare ce trebuiau avute în vedere de instanța de rejudecare.

Aceeași parte a subliniat că, prin modul în care a procedat, instanța de rejudecare a încercat să corecteze decizia instanței de casare, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că este incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În cadrul acestui motiv, aceeași parte a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

După evocarea unor considerente din decizia nr. 746 a Curții Constituționale, recurenta-reclamantă a susținut că, dacă s-ar fi impus suspendarea judecății și încetarea acțiunii, instanța de casare nu ar mai fi admis recursul părții adverse și trimis cauza spre rejudecare.

În plus, aceeași parte a susținut că, întrucât nu deținea o creanță certă, lichidă și exigibilă, a solicitat numai recunoașterea dreptului de creanță, nu și valorificarea acestui drept în afară procedurii insolvenței.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă susține, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. din 1865, întrucât nu putea fi dispusă încetarea acțiunii în rejudecarea apelului, de vreme ce instanța de casare a dezlegat anumite chestiuni de drept și, totodată, a impus instanței de rejudecare lămurirea anumitor aspecte.

Criticile anterior evocate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, care prevede că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același act normativ.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Textul de lege anterior evocat instituie caracterul obligatoriu al deciziei de casare în privința problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe.

Verificând respectarea acestui text de lege de către instanța de rejudecare, Înalta Curte constată că, deși instanța de casare a dezlegat anumite chestiuni de drept, aceasta nu a analizat incidența dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, nefiind invocate în fața sa aspectele privind suspendarea judecății și încetarea acțiunii.

Așadar, în cuprinsul deciziei de casare nu fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Neexistând o dezlegare a instanței de casare cu privire la această chestiune, rezultă că instanța de rejudecare a apelului nu a nesocotit caracterul obligatoriu al deciziei de casare când a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Împrejurarea că încheierea din 12 aprilie 2018, prin care Tribunalul București a dispus intrarea în faliment a debitoarei B. S.A., era deja definitivă la momentul pronunțării deciziei de casare, nu poate conduce concluzia contrară, întrucât instanța de casare a fost învestită numai cu recursul debitoarei B. S.A.

Or, conform art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, "nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului".

Prin urmare, instanța de casare nici nu ar fi putut antama și dezlega chestiunile suspendării judecății și încetării acțiunii din moment ce a fost învestită numai cu recursul debitoarei.

Argumentele anterior expuse impun concluzia că instanța de rejudecare a apelului nu a nesocotit dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din același act normativ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, recurenta-reclamantă a susținut că, dacă s-ar fi impus suspendarea judecății și încetarea acțiunii, instanța de casare nu ar mai fi admis recursul părți adverse și trimis cauza spre rejudecare.

Caracterul nefondat al acestei critici rezultă din considerentele anterior expuse, în cuprinsul cărora s-a reținut că instanța de casare a fost învestită numai cu recursul debitoarei B. S.A., exceptat de la suspendarea judecății, conform art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Ultima critică, prin care recurenta-reclamantă a arătat că a solicitat numai recunoașterea dreptului de creanță, nu și valorificarea acestui drept în afară procedurii insolvenței, astfel încât nu erau incidente dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Referitor la această critică, instanța supremă constată că, prin cererea reconvențională ce formează obiectul prezentului dosar, societatea A. S.R.L. a solicitat obligarea societății B. S.A. la plata unor sume de bani.

Așadar, recurenta-reclamantă a învestit instanța de judecată cu o veritabilă acțiune în realizare, urmărind valorificarea unor drepturi de creanță pe calea dreptului comun.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. din 1865, care reglementează acțiunea în constatare, aspect care denotă că instanța nu a învestită cu o astfel de acțiune.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. din 1865, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1135 din 25 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1135 din 25 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2019.