ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 127/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 127/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 127/2016

Prin Sentința civilă nr. 992/2013 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins acțiunea principală

formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne prin A., în

contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată. S-a admis în parte cererea

reconvențională formulată de pârâtă și s-a dispus obligarea reclamantei la

plata către pârâtă a sumei de 106.841,29 lei cu titlu de lipsă de folosință a

imobilului construcție, situat în București, Șos. București - Ploiești, Km 11-12,

colț cu str. P., sectorul 1, pe perioada 05 iunie 2009 - 19 octombrie 2010. S-au

respins pretențiile pârâtei pentru perioada 05 septembrie 2002 - 20 februarie 2009,

ca fiind prescrise. S-au respins în rest pretențiile ca neîntemeiate.

În motivarea

sentinței s-a reținut că reclamanții nu au dovedit prin probele

administrate efectuarea de îmbunătățiri necesare și utile la imobilul de la

adresa de mai sus.

S-a mai reținut că

dreptul la despăgubiri al pârâtei, data pronunțării hotărârii definitive de

restituire a imobilului, că pretențiile aferente perioadei anterioare sunt

prescrise, cele aferente perioadei 05 iunie 2009 - 19 octombrie 2010 (data predării-primirii

imobilului) sunt întemeiate, iar cele aferente perioadei 20 februarie 2009-05

iunie 2009, neîntemeiate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel părțile.

Prin Decizia nr. 396/A

din data de 17 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-au admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă A., și de apelantul – reclamant

- pârât Ministerul Afacerilor Interne, împotriva sentinței civile nr. 992 din

17 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. X/3/2011, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă reclamant SC B. SRL. A schimbat

sentința, în sensul că a admis, în parte, acțiunea principală și a obligat pe

pârâtă la 117.833 lei către reclamante cu titlu de despăgubiri. A admis apelul

pârâtei formulat împotriva aceleiași sentințe civile și a schimbat sentința, în

sensul că a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului de a cere

despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului. A respins, în tot, cererea

reconvențională, ca neîntemeiată.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

În anul 2002

autoarele pârâtei au solicitat printr-o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001

imobilul în litigiu, deținut de reclamanta A. Notificarea a fost respinsă de

către unitatea deținătoare prin Decizia nr. 587/2003. Contestația formulată de

notificatoare a fost soluționată definitiv prin judecăți succesive ale fondului

și căilor de atac, prin Decizia civilă nr. 14/2009 a Curții de Apel București, secția

a VII-a civilă, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3391/2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă, imobilul fiind restituit în natură

către autoarea pârâtei.

De la data rămânerii

definitive și implicit executorie a Deciziei nr. 14/2009, pârâta nu a efectuat

niciun demers de executare silită a acestei decizii, ori de notificare a

reclamantei pentru executare amiabilă. Ulterior rămânerii irevocabile a

deciziei de restituire a imobilului, pârâta a formulat cerere de executare

silită, dar fără a face dovada nici în acest caz, de formularea unei eventuale

notificări prealabile către reclamantă pentru executarea amiabilă a hotărârii

judecătorești. De altfel, chiar și procedura de executare silită declanșată de

către pârâtă a fost finalizată în fapt tot printr-o executare amiabilă, conform

procesului-verbal de executare din data de 19 octombrie 2010 (pag. 20 dosar

fond), în care se consemnează atât atitudinea cooperantă a părților cât și

faptul că nu a fost cazul prezenței unor forțe de ordine.

Apelul reclamantei a

fost constatat fondat sub următoarele aspecte.

Îmbunătățirile aduse

imobilului de către reclamantă și solicitate prin acțiunea principală au fost

dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, și anume contractele de

construire/reparații identificate în raportul de expertiză efectuat în cauză. A

fost înlăturată susținerea judecătorului fondului că aceste contracte nu pot

constitui mijloc de probă, pentru că nu ar fi fost înregistrate, pe de o parte,

pentru că au fost înregistrate la instituția publică beneficiară și au

constituit temei al unor plăți din bani publici, iar, pe de altă parte, pentru

că documentele își produc efecte juridice în condițiile în care nu au fost

defăimate în sensul calificării lor ca fiind false.

S-a mai reținut că în

raportul de expertiză întocmit de expert C. sunt calificate drept îmbunătățiri

necesare și utile aduse imobilului doar cele executate conform contractelor din

1997 și actelor adiționale la acestea. Din valoarea reținută pentru aceste

îmbunătățiri, expertul a dedus contravaloarea obiectelor lipsă la momentul

efectuării expertizei, precum și a uzurii reparațiilor, rezultând suma de

117.833 lei.

Cu privire la

lucrările efectuate în anul 2003 și pentru care reclamanții au prezentat, de

asemenea, documente probatorii, expertul a reținut că îmbunătățirile aduse

imobilului nu au caracter necesar, deoarece au vizat o transformare a

imobilului în vederea folosirii pentru o altă destinație.

Curtea de apel a apreciat

ca fiind pertinent punctul de vedere al expertului, atât cu privire la cuantumul

și caracterul necesar al îmbunătățirilor efectuate în anul 1997 - 1998, cât și

cu privire la calificarea drept voluptuare a cheltuielilor de transformare a

clădirii în anul 2003, cu atât mai mult cu cât bună parte dintre aceste

îmbunătățiri au fost dezafectate până la data predării imobilului către pârâtă

(instalații sanitare, de încălzire etc.).

În legătură cu

cererea reconvențională, curtea de apel a constatat că reclamanții au solicitat

la fond respingerea acesteia, poziție menținută și prin întâmpinarea formulată

la apelul pârâtei, căreia i s-a adăugat și subsidiarul menținerii hotărârii de

fond privind dezlegarea cererii reconvenționale.

Specificul de

aplicare al Legii nr. 10/2001 constă în faptul că notificatorul pretinde

recunoașterea unui drept al său în legătură cu un imobil. Actul de recunoaștere

(dispoziția unității deținătoare sau hotărârea judecătorească pronunțată în

contestațiile declarate împotriva dispozițiilor de respingere) au valoarea unui

act constitutiv de drept, beneficiarul fiind doar de la momentul adoptării

actului de recunoaștere deținătorul unui „bun” în înțelesul dat de Convenția

europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

acestei noțiuni. Având un „bun” titularul beneficiază de toate prerogativele

recunoscute proprietății, inclusiv de cea de a pretinde despăgubiri în cazul

cotropirii proprietății, atât pentru eventualele daune cât și pentru lipsirea

de folosință a proprietății.

Pârâta și autoarele

sale nu au fost deținătoarele unui „bun” decât la momentul pronunțării deciziei

judecătorești definitive pe data de 05 iunie 2009 și, implicit, nici nu aveau

dreptul de a solicita despăgubiri pentru lipsa folosinței bunului până la acel

moment.

Pentru perioada

ulterioară datei de 05 iunie 2009 până la predarea bunului, la 19 octombrie 2010,

curtea de apel a constatat că la dosar nu există probe din care să rezulte că

în perioada amintită (05 iunie 2009 - 19 octombrie 2010), pârâta ar fi încercat

să intre în posesia imobilului și ar fi întâmpinat opoziția reclamantelor. Așa

fiind, curtea de apel a apreciat că lipsa de folosință a imobilului de către

pârâtă nu poate fi imputată reclamantelor, făcând trimitere și la conținutul

procesului-verbal de predare-primire din 19 octombrie 2010 din care rezultă o

predare amiabilă și nicidecum silită, pe de o parte, iar, pe de altă parte,

rezultă că imobilul era deja dezafectat de utilități și componente.

Pentru aceste considerente,

cererea reconvențională a fost respinsă în totalitate.

Cu privire la apelul

declarat de pârâtă, dincolo de argumentele legate de respingerea cererii de

acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru întreg imobilul

(construcție și teren) și pentru întreaga perioadă solicitată, curtea de apel

l-a admis în legătură cu soluția pronunțată pe excepția de prescripție a

dreptului de a cere despăgubiri. Așa cum chiar judecătorul fondului a reținut,

dreptul pârâtei s-a născut la data de 05 iunie 2009, iar acțiunea a fost

introdusă în luna februarie 2012, în interiorul termenului de 3 ani prevăzut de

Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, curtea

de apel a constatat că acțiunea a fost introdusă în termen pentru dreptul

născut la 05 iunie 2009 și nu putea fi prescrisă pentru perioada anterioară

acestei date pentru că dreptul nu exista anterior acestei date și, pe cale de

consecință, nici nu putea fi invocat. Acceptarea prescripției dreptului ar

echivala cu o implicită recunoaștere a existenței acestuia, ipoteză care, din

considerentele de mai sus, nu poate fi primită. În concluzie pe acest aspect, curtea

de apel a apreciat că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost greșit

admisă.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta A., reclamantul Ministerul Afacerilor

Interne și pârâta SC B. SRL

recursului reclamanta A. a invocat motivele prevăzute la art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ.

I. Cu privire la

incidența motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de apel nu

și-a argumentat în mod corespunzător poziția cu privire la aprecierile cuprinse

în raportul de expertiză și nicăieri în cuprinsul deciziei recurate nu a făcut

trimitere la faptul că pe tot parcursul derulării procedurilor judiciare reclamanta

a prezentat argumente clare, detaliate și pertinente cu referire la lucrările

desfășurate în anul 2003 la imobilul de referință.

Astfel, așa cum au

învederat în permanență atât instanței de apel cât și expertului în cauză,

lucrările executate în baza contractului de execuție de lucrări din 15 august 2003

nu au caracter voluptuar deoarece au fost lucrări de refacere (reparații

capitale) executate în baza autorizației de construire din 2008, a expertizei

tehnice din 2003 și a proiectului tehnic din 2003 elaborate de SC D. SRL.

Aceste lucrări au

fost autorizate în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 50/1991,

republicată și modificată prin Legea nr. 453/2001 privind autorizarea

executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor și a

Condițiilor de autorizare a construcțiilor cu caracter militar aprobate prin

Ordinul comun al M.L.P.A.T. - din 1996, M.I. - din 1996, S.R.I. - din 1996,

S.T.S. - din 1996, M.A.N. - din 1996, M.J. - din 1996, S.I.E. - din 1996 și

S.P.P. - din 1996.

Mai mult, în expertiza

tehnică nr. X/2003 s-a precizat expres că în urma analizelor efectuate în baza

Normativului P/100/1992 clădirea în cauză s-a încadrat în Clasa RS III (clasa

de risc seismic III) - ce corespunde construcțiilor la care sunt așteptate

degradări structurale care nu afectează semnificativ siguranța structurală, dar

la care degradările elementelor nestructurale pot fi importante. În acest

context s-a apreciat că sunt necesare măsuri de consolidare locală, cât și

măsuri de consolidare a șarpantei.

Din considerentele

deciziei recurate nu rezultă așadar motivele pentru care instanța de judecată a

decis să excludă din rândul cheltuielilor necesare și utile (care puteau fi

pretinse de către reclamantă) acele cheltuieli efectuate în anul 2003 în

condițiile în care la dosarul cauzei au fost depuse în repetate rânduri luări

de poziție față de expertiza desfășurată de expertul în cauză însoțite de

documentație relevantă.

Tot cu referire la

motivarea sentinței recurate se învederează că raportat și la argumentele

înfățișate în cuprinsul prezentei cereri, exigențele motivării unei hotărâri,

de a fi clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la

dosar, nu sunt pe deplin satisfăcute de motivarea sentinței recurate și nu pot

fundamenta decizia instanței de excludere din rândul pretențiilor instituției

reclamante a sumelor corespunzătoare lucrărilor necesare și utile efectuate în

anul 2003.

II. Cu privire la

incidența motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Curtea de Apel

București a ales să se bazeze exclusiv pe opinia expertului tehnic judiciar,

ignorând înscrisurile administrate ca probatoriu și obiecțiunile permanent

formulate de către reclamantă referitor la natura utilă și necesară a

îmbunătățirilor aduse imobilului în discuție, precum și la cuantumul

cheltuielilor efectuate în acest scop. Dacă ar fi ținut seama de acestea,

instanța de apel nu ar mai fi interpretat în mod eronat natura juridică a

lucrărilor efectuate de reclamantă și pe cale de consecință nu ar fi exclus de

la restituire cheltuielile efectuate în anul 2003 (care reprezintă mai mult de

90% din totalul pretențiilor Ministerul Afacerilor Interne).

Instanța de apel a

conferit expertului tehnic judiciar atribuții care exced în fapt și în drept

competențelor reglementate prin C. proc. civ. acestuia. Analizând raportul de

expertiză precum și răspunsurile expertului la obiecțiunile formulate de reclamantă,

se constată că expertul nu ține seama de toate înscrisurile prezentate și drept

consecință prin calificarea eronată a lucrărilor de construcții drept necesare

și utile sau voluptuare, acesta creează premisele ca la rândul ei instanța în

mod involuntar să schimbe atât natura cât și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al actelor juridice deduse judecății

recursului reclamantul Ministerul Afacerilor Interne a arătat că hotărârea recurată

este nelegală, cu privire la calificarea, de către instanța de apel, drept voluptuare

a lucrărilor efectuate în anii 2003 - 2004 și implicit a cheltuielilor de

transformare a lucrării.

În contractul din 18

august 2003 la art. 2.1. se prevede că „executantul se obligă să execute, să

finalizeze și să întrețină «lucrările de refacere la clădirea - Vila pentru

oaspeți»" - unde, contrar opiniei expertului, însușite de instanța de

apel, este evident că termenul de refacere semnifică fără putință de tăgadă

cheltuieli necesare și utile la construcția edificată pe terenul de referință.

Chiar expertul în

cuprinsul raportului de expertiză, însușit de instanța de apel, a făcut

referire la lucrările efectuate, de arhitectură, racord canalizare, montare

centrala termică, instalații sanitare, electrice, sanitare, încălzire,

iluminat. Așa cum s-a statuat în doctrină, lucrările necesare au ca rezultat

conservarea imobilului, iar cheltuielile utile sunt acelea care sporesc

valoarea economică a imobilului (în conținutul noțiunii de „valoare

economică" se include nu numai creșterea prețului imobilului ci și

îmbunătățirea funcționalității acestuia). Or, în mod cert, aceste lucrări au

dus la îmbunătățirea funcționalității imobilului și la conservarea acestuia,

astfel încât nu se cunoaște raționamentul expertului potrivit căruia a

concluzionat, fără a motiva în vreun fel, că aceste lucrări au caracter voluptuar.

De altfel, nici

instanța de apel nu a motivat calificarea drept voluptuare a lucrărilor

efectuate în anii 2003 - 2004, limitându-se strict la a prelua concluziile

expertului.

De asemenea, este de

observat și inconsecvența expertului, întrucât pe de o parte acesta afirmă că

lucrările (enumerate mai sus) efectuate în perioada 2003 - 2004 au caracter voluptuar,

iar lucrările efectuate în anul 1997, care, de altfel, sunt de același tip

(instalații sanitare, încălzire, electrice etc.) sunt catalogate de acesta

drept lucrări necesare și utile.

Totodată, faptul că

lucrările executate în baza contractului de execuție de lucrări din 15 august 2003

nu au caracter voluptuar rezultă și din cuprinsul autorizației de construire din

2003, a Expertizei tehnice din 2003 și a proiectului tehnic din 2003 elaborate

de SC D. SRL, acestea fiind lucrări de reparații capitale a imobilului în discuție.

Aceste lucrări au

fost autorizate în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 50/1991,

republicată, în forma în vigoare în perioada de referință, și a Condițiilor de

autorizare a construcțiilor cu caracter militar aprobate prin Ordinul comun al

M.L.P.A.T. - din 1996, M.I. - din 1996, S.R.I. din 1996, S.T.S. - din 1996,

M.A.N. din 1996, M.J. - din 1996, S.I.E. - din 1996 și S.P.P. - din 1996.

Și în cuprinsul

expertizei tehnice din 2003 s-a precizat, în mod expres, că în urma analizelor

efectuate în baza Normativului P/100/1992 clădirea în cauză era încadrată în

clasa Rs III (clasa de risc seismic III) - ce corespunde construcțiilor la care

sunt așteptate degradări structurale care nu afectează semnificativ siguranța

structurală, dar la care degradările elementelor nestructurale pot fi

importante.

Astfel, lucrările

efectuate în perioada 2003 - 2004, în baza contractului de execuție de lucrări din

15 august 2003 au fost lucrări de refacere (reparații capitale) având în mod

evident caracter necesar și util, și nu caracter voluptuar, cum în mod greșit a

concluzionat instanța de apel.

recursului pârâta SC B. SRL a arătat că hotărârea nu este legală. Solicită

admiterea recursului, casarea deciziei recurate, potrivit art. 312 alin. (2) C.

proc. civ. raportat la art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

I. Cu privire la

soluția pronunțată asupra apelului Ministerul Afacerilor Interne și A. privind

cererea introductivă, hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art.

129 C. proc. civ., art. 261 (5) C. proc. civ. și art. 9 din Legea nr. 10/2001,

precum și cu încălcarea art. 6 din C.E.D.O., motiv de casare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea este

pronunțată cu încălcarea art. 129 C. proc. civ. și art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., care obligă instanța să se pronunțe cu privire la toate cererile părților

și să arate motivele pentru care admite sau înlătura apărări ale pârtilor,

precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

Referitor la

lucrările care au făcut obiectul contractelor de lucrări din 1997 a arătat

instanței că acestea nu vizează imobilul restituit, aspect esențial pentru

cauza. Instanța de apel nu a lămurit situația de fapt (art. 129 C. proc. civ.) și

nu a arătat motivele pentru care a înlăturat sau a ignorat apărările cu privire

la acest aspect determinant pentru cauza (art. 261 alin. (5) C. proc. civ.).

Astfel, așa cum

rezultă din contractele din 1997, acestea au ca obiect efectuarea unor lucrări

de reparații construcții și instalații la două imobile diferite (vol. 1 - fila

66, fila 88): „imobil cazare militari în termen" și la „imobil cazare

studenți grăniceri". Se află la dosar doua procese verbale de recepție

diferite pentru cele 2 clădiri diferite: unul pentru lucrări realizate la

imobilul cu destinație „cazare studenți grăniceri" (fila 72, vol.1) și altul

pentru imobilul cu destinația „imobil cazare militari în termen". Procesul

verbal de recepție finală arată, de asemenea, că s-a făcut recepția finală la

doua clădiri diferite (fila 73 vol. 1). La fila 96 vol 1 se afla P.V. de

recepție finală lucrări din 22 septembrie 1998 pentru recepția finală conform

contract din 07 iulie 1997 ”lucrări cu privire la pavilionul militari în termen

și pavilionul studenți grăniceri", adică două pavilioane diferite, cu doua

destinații diferite Ia acel moment. A susținut în fața instanței de apel că în cauză

nu s-a arătat în mod specific și nu s-a dovedit ce lucrări s-au realizat în clădirea

"Pavilion militari în termen" și ce lucrări s-au realizat în clădirea

"Pavilion studenți grăniceri", care este valoarea în fiecare caz si,

esențial, care dintre aceste pavilioane ar corespunde imobilului său. Mai mult,

Ministerul Afacerilor Interne a depus la dosar adresa din 05 martie 2015

însoțită de acte, în care arata în mod expres ca imobilul său nu se

identifică la nivelul anului 1997 nici ca „imobil cazare militari în termen"

și nici ca „imobil cazare studenți grăniceri", ci era identificat cu

denumirea de inventar Pavilion corp de gardă (vila), astfel că niciunul dintre

Contractele sau lucrările din contractele din 1997 pe care se întemeiază

acțiunea, nu au legătura cu imobilul său.

Instanța de apel a

ignorat complet apărările și susținerile sale și nu a lămurit situația de fapt.

Astfel, hotărârea

instanței nu arată motivele pe care se sprijină, motivele care au format

convingerea instanței, ca imobilul său s-ar identifica cu imobilele la care se refera

contractele de lucrări din 1997, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Totodată, hotărârea instanței

este data cu încălcarea art. 129 și art. 261 alin. (5) C. proc. civ. care

obliga instanța să stabilească situația de fapt și sa arate motivele pentru

care s-au înlăturat apărările părților, motiv de casare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea este dată

și cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 9 din Legea nr.

10/2001 sub incidența căreia s-a și aflat și s-a restituit imobilul și care se

aplica prioritar dreptului comun: "Imobilele preluate abuziv se restituie

în natura, din mana oricui s-ar afla și libere de orice sarcini".

II. În ceea ce

privește soluția de respingere în apel a cererii reconvenționale,

hotărârea instanței de apel este pronunțata cu încălcarea art. 129 alin. (6), art.

295 alin. (1) și art. 296 C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O.

Instanța de apel a

schimbat hotărârea instanței de fond cu privire la admiterea cererii reconvenționale

fără sa fi cerut cineva acest lucru, fără sa se fi declarat apel. Instanța a

admis un apel care nu a fost declarat, depășind limitele învestirii sale, dând

mai mult decât s-a cerut, respectiv, ceea ce nu s-a cerut, motiv de casare

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, pe fond instanța

a admis, în parte, cererea reconvențională. Ministerul Afacerilor Interne

și A. nu au făcut apel împotriva acestei soluții. Pârâta a făcut apel doar cu

privire la faptul ca s-a admis numai în parte cererea reconvențională. Prin

urmare, cum nimeni nu a cerut schimbarea sentinței în privința admiterii

cererii reconvenționale, instanța nu putea sa schimbe "din

oficiu" o hotărâre neapelata, care a intrat în puterea lucrului judecat.

III. 1. Cu privire a

apelul său, instanța, l-a admis și i-a creat o situație mai rea decât cea

avuta anterior, încălcând dispozițiile art. 296 C. proc. civ., motiv de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși pârâta a făcut

apel criticând admiterea numai în parte a cererii reconvenționale, iar

reclamanții-pârâți nu au declarat apel cu privire la soluția pe cererea reconvențională,

în apelul său pe cererea reconvențională i s-a creat o situație mai rea

decât cea avuta anterior, fiind respinsa cererea reconvențională care la

fond fusese admisa în parte.

pronunțata este fundamentata pe motive contradictorii, motiv de casare prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deși instanța

admite apelul său prin care critica admiterea numai în parte a cererii reconvenționale,

în același timp instanța a schimbat hotărârea instanței de fond respingând

cererea sa reconvențională.

lipsita de temei legal și este data cu încălcarea dispozițiilor legale privind

răspunderea civilă delictuală și a dispozițiilor legale privind dreptul proprietarului

de a culege fructele bunului sau.

Dincolo de faptul ca

în cadrul procesual dat, instanța de apel nu putea, fără să încalce legea, sa

schimbe hotărârea de fond și sa respingă cererea reconvențională, în condițiile

în care nimeni nu a cerut aceasta în apel (art. 304 pct. 6 C. proc. civ. ),

motivarea cu care a fost respinsa cererea reconvențională este una lipsita

de temei legal și contravine legii totodată.

In fapt, potrivit art.

25 (fost 23) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare avea obligația de a

restitui imobilul în natura în termen de 60 de zile de la momentul

înregistrării notificării, termen care s-a împlinit la 05 martie 2002. La 05

martie 2002 avea obligația de a-i emite dispoziție de restituire care

constituie titlu de proprietate, potrivit Legii nr. 10/2001. Prin urmare, de la

05 martie 2002 este lipsită de proprietatea sa. Ministerul Afacerilor Interne a

ales sa respingă notificarea și sa refuze restituirea, păstrând posesia și folosința

bunului pana la 19 octombrie 2010, chiar și după momentul când a fost obligat

prin hotărâre executorie sa restituie bunul.

Potrivit art. 998-999

C. civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să-l repare. In

speța, reclamanții parați răspund potrivit art. 998 și potrivit art. 483-487

pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosința a imobilului de la data când Ministerul

Afacerilor Interne avea obligația sa restituie imobilul și pana la data când i

l-a restituit. Potrivit art. 483 C. civ. fructele naturale, industriale sau

civile ale unui imobil se cuvin proprietarului. Potrivit art. 485 coroborat cu art.

487 C. civ., posesorul nu are dreptul sa dobândească fructele decât atunci când

posedă cu bună-credință, iar în caz contrar are obligația sa a-i preda fructele

bunului, împreuna cu lucrul, celui ce-l revendica. Refuzând restituirea bunului

în termenul legal, Ministerul Afacerilor Interne și-a asumat riscul de a

achita persoanei îndreptățite contravaloarea lipsei de folosința pentru toata

durata procesului și pana la momentul predării efective.

Pârâta-reclamantă a

invocat, inițial, prin întâmpinare, excepția nulității

recursului declarat de către reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, iar cu

prilejul dezbaterilor orale a susținut nulitatea ambelor recursuri

formulate de către reclamanți.

Înalta Curte a

constatat fondate recursurile în limitele și pentru considerentele expuse

mai jos.

Este nefondată

excepția nulității recursului formulat de către reclamantul Ministerul

Afacerilor Interne, având în vedere că în cadrul acestuia se susține că

instanța de apel nu a motivat calificarea drept voluptuare a lucrărilor

efectuate în anii 2003, 2004, limitându-se a prelua concluziile expertului,

motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs

se regăsește menționat și în cadrul recursului declarat de către

reclamanta A., care pe lângă art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a invocat și art.

304 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce

privește fondul recursurilor formulate de către reclamantele-pârâte, prin

care se critică respingerea părții din cererea de chemare în judecată care

privea pretențiile aferente lucrărilor executate în anii 2003, 2004, Înalta

Curte a constatat fondat motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

Legat de motivele de

apel care vizau îmbunătățirile efectuate în 2003 instanța de apel a

reținut doar următoarele: ”Cu privire la lucrările efectuate în anul 2003

și pentru care reclamanții au prezentat, de asemenea, documente probatorii,

expertul a reținut că îmbunătățirile aduse imobilului nu au caracter necesar,

deoarece au vizat o transformare a imobilului în vederea folosirii pentru o

altă destinație. Curtea de apel a apreciat ca fiind pertinent punctul de vedere

al expertului cu privire la calificarea drept voluptuare a cheltuielilor de

transformare a clădirii în anul 2003, cu atât mai mult cu cât bună parte dintre

aceste îmbunătățiri au fost dezafectate până la data predării imobilului către

pârâtă (instalații sanitare, de încălzire etc.).”

Din această motivare

rezultă că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de

apelanții-reclamanți față de constările expertului, prin raportare

la celelalte probe administrate, invocate de către reclamante; nu a argumentat

de ce sunt voluptuare îmbunătățirile calificate astfel de către expert,

prin raportare la conținutul noțiunii juridice de cheltuieli

voluptuare, atribuție ce aparținea instanței, iar nu expertului;

nu a precizat în baza cărui temei legal transformarea imobilului în vederea

folosirii pentru o altă destinație, așa cum a reținut expertul, nu ar

avea caracter necesar.

Astfel, hotărârea

instanței de apel sub acest aspect apare ca fiind nemotivată și

astfel nu se poate reține că aceste împrejurări de fapt au fost deplin

stabilite.

În ceea

ce privește, al doilea motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct.

8 C. proc. civ., potrivit acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3)

C. proc. civ.,

modificarea

unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs

vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a

actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța

de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut.

Recurentul nu a

formulat în cadrul motivării în fapt critici care să se circumscrie punctului 8

al art. 304 C. proc. civ., așa cum a fost prezentat anterior. Criticile privind

modul de administrare și interpretare a probelor de către instanța de

apel, cu referire la aprecierea concluziilor raportului de expertiză nu pot fi

încadrate în aceste prevederi.

În ceea ce

privește recursul declarat de către pârâta-reclamantă, Înalta Curte a

constatat fondate criticile privind încălcarea de către instanța de apel a

prevederilor art. 295 alin. (1) coroborat cu art. 296 teza a II-a C. proc. civ.,

raportat la soluționarea cererii reconvenționale.

Astfel, prin Sentința

civilă nr. 992/2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins

acțiunea principală formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne prin

A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată. S-a admis în parte

cererea reconvențională formulată de pârâtă și s-a dispus obligarea reclamantei

la plata către pârâtă a sumei de 106.841,29 lei cu titlu de lipsă de folosință

a imobilului construcție, situat în București, Șos. București - Ploiești, Km

11-12, colț cu str. P., sectorul 1, pe perioada 05 iunie 2009 - 19 octombrie 2010.

S-au respins pretențiile pârâtei pentru perioada 05 septembrie 2002 - 20

februarie 2009, ca fiind prescrise. S-au respins în rest pretențiile ca

neîntemeiate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții-pârâți, cât și pârâta

reclamantă.

În apelul lor

reclamanții pârâți nu au criticat decât soluția primei

instanțe de respingere ca neîntemeiată a cererii principale prin care se

solicita contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, neformulându-se

motive de apel referitor la partea din cererea reconvențională admisă,

cerere prin care se solicita contravaloarea lipsei de folosință a

imobilului.

În mod logic,

ținând cont de interesul său, în apelul formulat pârâta a criticat

admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 05

septembrie 2002 - 20 februarie 2009, dar și modul de calcul al lipsei de

folosință pentru partea din cererea reconvențională admisă, considerând că

suma acordată cu titlu de despăgubiri ar fi trebuit să fie mai mare. De asemenea,

s-a menționat că li se cuvine acordarea despăgubirilor pentru lipsa de

folosință pentru întreaga perioada solicitată.

Prin Decizia nr. 396/A

din data de 17 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-au admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă A., și de apelantul - reclamant

- pârât Ministerul Afacerilor Interne, împotriva Sentinței civile nr. 992 din

17 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. X/3/2011, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă reclamant SC B. SRL. A schimbat

sentința, în sensul că a admis, în parte, acțiunea principală și a obligat-o pe

pârâtă la 117.833 lei către reclamante cu titlu de despăgubiri. A admis apelul

pârâtei formulat împotriva aceleiași sentințe civile și a schimbat sentința, în

sensul că a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului de a cere

despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului. A respins, în tot, cererea

reconvențională, ca neîntemeiată.

După cum se poate

observa, în ceea ce privește cererea reconvențională, instanța

de apel a considerat că este neîntemeiată și partea din această cerere

care a fost considerată întemeiată de către prima instanță de fond,

și anume cea care privea obligarea reclamantei la plata către pârâtă a

sumei de 106.841,29 lei cu titlu de lipsă de folosință a imobilului

construcție, situat în București, Șos. București - Ploiești, colț cu str. P.,

sectorul 1, pentru perioada 05 iunie 2009 - 19 octombrie 2010.

Or, această parte din

sentință nu a fost atacată de către reclamantele-pârâte, iar de către

pârâta-reclamantă doar în sensul că valoarea despăgubirilor trebuia să fie mai

mare, fiind greșit calculată.

Astfel, această

soluție a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 295 alin.

(1) prima teză C. proc. civ. (tantum devolutum quantum apellatum), coroborat cu

art. 296 teza a II-a C. proc. civ. (neprovocarea unei situații mai grele

în propriul apel).

Se impune casarea

deciziei atacate întrucât instanța de apel nu a răspuns la motivele

apelantei pârâte-reclamante care vizau soluționarea cererii de despăgubiri

aferente perioadei 05 iunie 2009 - 19 octombrie 2010, prin care se invoca

faptul că în mod netemeinic la calculul despăgubirilor nu a fost avut în vedere

și terenul, motive care nu pot fi cercetate direct în recurs, ținând

de temeinicia hotărârii primei instanțe de fond.

În ceea ce

privește motivele de recurs prin care se susține că au fost

interpretate greșit de către instanța de apel dispozițiile

legale care reglementează răspunderea civilă delictuală și dreptul

proprietarului de a culege fructele bunului său, legat de despăgubirile

aferente perioadei 05 septembrie 2002 - 5 iunie 2009, Înalta Curte le-a

constatat nefondate, având în vedere că, așa cum rezultă din cererea

reconvențională, despăgubirile au fost solicitate pentru încălcarea unor

atribute ale dreptului de proprietate, iar nu pentru încălcarea vreunui alt

drept, prin modul de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr.

10/2001.

Or, potrivit

art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, așa cum, de altfel, susține

și pârâta-reclamantă în recurs, decizia sau, după caz, dispoziția de

aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra acestuia, de rămânerea definitivă a acestei

dispoziții legând, de altfel, art. 40 din Legea nr. 10/2001 ”obligația de

a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit.”

Astfel,

pentru perioada 05 septembrie 2002 -5 iunie 2009 pârâta-reclamantă nu poate

face dovada existenței calității de proprietar al imobilului,

și, astfel, a încălcării vreunui atribut al dreptului de proprietate (usus

sau fructus), care ar îndreptăți-o să obțină despăgubiri pentru lipsa

de folosință a imobilului. Condiția premisa a aplicării art. 483,

485, 487 C. civ., invocate de către pârâta-reclamantă, este reprezentată de

existența dreptului de proprietate.

Pârâta-reclamantă nu

a criticat, sub aspectul producerii unei situații mai grele în propria

cale de atac și nici sub aspectul încălcării vreunei reguli legate de

ordinea soluționării excepțiilor, respingerea de către instanța

de apel, pe fond, a capătului de cerere prin care se solicitau despăgubiri

pentru perioada 05 septembrie 2002 - 20 februarie 2009, în loc de

menținerea respingerii acestuia ca prescris, așa cum hotărâse prima

instanță de fond.

De

asemenea, nu s-au formulat critici privind lipsa de identitate dintre

nașterea dreptului la acțiunea de a solicita despăgubiri pentru lipsa

de folosință (drept de creanță legat de momentul producerii

încălcării), care a fost vizat de excepția prescripției extinctive

soluționată de prima instanță, și apariția dreptului de

proprietate asupra imobilului în patrimoniul pârâtei reclamante, care a stat la

baza considerării neîntemeiat a acestui capăt de cerere de către instanța

de apel.

Înalta

Curte a constatat, de asemenea, fondat motivul de recurs formulat de către

pârâta-reclamantă, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

referitor la partea din cererea de chemare în judecată considerată întemeiată,

având în vedere că în analizarea temeiniciei acesteia instanța de apel nu

a răspuns apărărilor pârâtei-reclamante, în cadrul cărora se invoca argumentat,

cu trimitere la mai multe înscrisuri, pe de o parte, că

lucrările care au

făcut obiectul contractelor de lucrări din 1997 nu vizează imobilul restituit,

iar pe de altă parte că p

otrivit

art. 9 din Legea nr. 10/2001 "imobilele preluate abuziv se restituie în natura,

din mana oricui s-ar afla și libere de orice sarcini".

Astfel, împrejurările

de fapt în cauză nu au fost pe deplin stabilite.

În consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 7 și art. 314

și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursurile, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursurilor.

Admite recursurile

declarate de reclamanta A., de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne și de

pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 396/A din data de 17 septembrie 2015 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2016.