ÎCCJ, decizie (scj.ro #128539)

Apel. Schimbarea hotărârii instanței de fond cu privire la aspecte asupra cărora nu au fost formulate critici prin motivele de apel de niciuna dintre părțile litigante. Încălcarea principiilor

tantum devolutum quantum apellatum

și

non reformatio in pejus

.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.

Index alfabetic :

cerere reconvențională

-contravaloarea lipsei de folosință

-principiul

non reformatio in pejus

-principiul

tantum devolutum quantum apellatum

C.proc.civ. din 1865, art. 295 alin. (1), art. 296

Instanța de apel a pronunțat o soluție cu încălcarea prevederilor art.295 alin.(1) prima teză C.pr.civ. (tantum devolutum quantum apellatum), coroborat cu art.296 teza a doua C.pr.civ.  (neprovocarea unei situații mai grele în propriul apel), în condițiile în care a considerat că este neîntemeiată și acea parte din cererea reconvențională care a fost considerată întemeiată de către prima instanță, câtă vreme în apelul lor reclamanții pârâți nu au criticat decât soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii principale, neformulându-se motive de apel referitor la partea din cererea reconvențională admisă, prin care se solicita contravaloarea lipsei de folosință pentru un imobil, iar pârâta reclamantă, prin motivele de apel, a criticat admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru o anumită perioadă, precum și modul de calcul al lipsei de folosință pentru partea din cererea reconvențională admisă.

Cum această parte din sentință nu a fost atacată de către reclamanții pârâți, iar de către reclamanta reconvențională doar în sensul că valoarea despăgubirilor trebuia să fie mai mare, fiind greșit calculată, în mod nelegal instanța de apel, admițând apelul acestei din urmă părți, a respins în tot cererea reconvențională.

Secția I civilă, decizia nr. 127 din 26 ianuarie 2016

Prin sentința civilă nr. 992/2013 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă, s-a respins acțiunea principală formulată de reclamantul M.A.I. prin Direcția Generală Juridică, A.P.C., în contradictoriu cu pârâta SC X. SRL, ca neîntemeiată. S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă și s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 106.841,29 lei cu titlu de lipsă de folosință a imobilului construcție, situat în București, pe perioada 05.06.2009 – 19.10.2010. S-au respins pretențiile pârâtei pentru perioada 05.09.2002 – 20.02.2009, ca fiind prescrise. S-au respins în rest pretențiile ca neîntemeiate.

În motivarea sentinței s-a reținut că reclamanții nu au dovedit prin probele administrate efectuarea de îmbunătățiri necesare și utile la imobil.

S-a mai reținut că dreptul la despăgubiri al pârâtei s-a născut la data de 05.06.2009, data pronunțării hotărârii definitive de restituire a imobilului, că pretențiile aferente perioadei anterioare sunt prescrise, cele aferente perioadei 05.06.2009 – 19.10.2010 (data predării-primirii imobilului) sunt întemeiate, iar cele aferente perioadei 20.02.2009 - 05.06.2009, neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile.

Prin decizia nr.396/A din data de 17.09.2015 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile formulate de reclamanta A.P.C., și de reclamantul-pârât M.A.I., împotriva sentinței civile nr. 992/2013 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu apelanta pârâtă reclamant SC X. SRL. A schimbat sentința, în sensul că a admis, în parte, acțiunea principală și a obligat pe pârâtă la 117.833 lei RON către reclamante cu titlu de despăgubiri. A admis apelul pârâtei formulat împotriva aceleiași sentințe civile și a schimbat sentința, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului de a cere despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului. A respins, în tot, cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

În anul 2002 autoarele pârâtei au solicitat printr-o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu, deținut de reclamanta A.P.C. Notificarea a fost respinsă de către unitatea deținătoare prin decizia nr. 587/2003. Contestația formulată de notificatoare a fost soluționată definitiv prin judecăți succesive ale fondului și căilor de atac, prin decizia civilă nr. 14/2009 a Curții de Apel București, Secția a VII-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 3391/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă, imobilul fiind restituit în natură către autoarea pârâtei.

De la data rămânerii definitive și implicit executorie a deciziei nr. 14/2009, pârâta nu a efectuat niciun demers de executare silită a acestei decizii, ori de notificare a reclamantei pentru executare amiabilă. Ulterior rămânerii irevocabile a deciziei de restituire a imobilului, pârâta a formulat cerere de executare silită, dar fără a face dovada nici în acest caz, de formularea unei eventuale notificări prealabile către reclamantă pentru executarea amiabilă a hotărârii judecătorești. De altfel, chiar și procedura de executare silită declanșată de către pârâtă a fost finalizată în fapt tot printr-o executare amiabilă, conform procesului-verbal de executare din data de 19.10.2010, în care se consemnează atât atitudinea cooperantă a părților cât și faptul că nu a fost cazul prezenței unor forțe de ordine.

Apelul reclamantei a fost constatat fondat sub următoarele aspecte.

Îmbunătățirile aduse imobilului de către reclamantă și solicitate prin acțiunea principală au fost dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, și anume contractele de construire/reparații identificate în raportul de expertiză efectuat în cauză. A fost înlăturată susținerea judecătorului fondului că aceste contracte nu pot constitui mijloc de probă, pentru că nu ar fi fost înregistrate, pe de o parte, pentru că au fost înregistrate la instituția publică beneficiară și au constituit temei al unor plăți din bani publici, iar, pe de altă parte, pentru că documentele își produc efecte juridice în condițiile în care nu au fost defăimate în sensul calificării lor ca fiind false.

S-a mai reținut că în raportul de expertiză întocmit de expert B. sunt calificate drept îmbunătățiri necesare și utile aduse imobilului doar cele executate conform contractelor nr. xx77/1997 și nr. xx78/1997 și actelor adiționale la acestea. Din valoarea reținută pentru aceste îmbunătățiri, expertul a dedus contravaloarea obiectelor lipsă la momentul efectuării expertizei, precum și a uzurii reparațiilor, rezultând suma de 117.833 RON.

Cu privire la lucrările efectuate în anul 2003 și pentru care reclamanții au prezentat, de asemenea, documente probatorii, expertul a reținut că îmbunătățirile aduse imobilului nu au caracter necesar, deoarece au vizat o transformare a imobilului în vederea folosirii pentru o altă destinație.

Curtea de apel a apreciat ca fiind pertinent punctul de vedere al expertului, atât cu privire la cuantumul și caracterul necesar al îmbunătățirilor efectuate în anul 1997 – 1998, cât și cu privire la calificarea drept voluptuare a cheltuielilor de transformare a clădirii în anul 2003, cu atât mai mult cu cât bună parte dintre aceste îmbunătățiri au fost dezafectate până la data predării imobilului către pârâtă (instalații sanitare, de încălzire etc.).

În legătură cu cererea reconvențională, Curtea de apel a constatat că reclamanții au solicitat la fond respingerea acesteia, poziție menținută și prin întâmpinarea formulată la apelul pârâtei, căreia i s-a adăugat și subsidiarul menținerii hotărârii de fond privind dezlegarea cererii reconvenționale.

Specificul de aplicare al Legii nr. 10/2001 constă în faptul că notificatorul pretinde recunoașterea unui drept al său în legătură cu un imobil. Actul de recunoaștere (dispoziția unității deținătoare sau hotărârea judecătorească pronunțată în contestațiile declarate împotriva dispozițiilor de respingere) au valoarea unui act constitutiv de drept, beneficiarul fiind doar de la momentul adoptării actului de recunoaștere deținătorul unui „bun” în înțelesul dat de Convenția europeană acestei noțiuni. Având un „bun” titularul beneficiază de toate prerogativele recunoscute proprietății, inclusiv de cea de a pretinde despăgubiri în cazul cotropirii proprietății, atât pentru eventualele daune cât și pentru lipsirea de folosință a proprietății.

Pârâta și autoarele sale nu au fost deținătoarele unui „bun” decât la momentul pronunțării deciziei judecătorești definitive pe data de 05.06.2009 și, implicit, nici nu aveau dreptul de a solicita despăgubiri pentru lipsa folosinței bunului până la acel moment.

Pentru perioada ulterioară datei de 05.06.2009 până la predarea bunului, la 19.10.2010, Curtea de apel a constatat că la dosar nu există probe din care să rezulte că în perioada amintită (05.06.2009 – 19.10.2010), pârâta ar fi încercat să intre în posesia imobilului și ar fi întâmpinat opoziția reclamantelor. Așa fiind, curtea de apel a apreciat că lipsa de folosință a imobilului de către pârâtă nu poate fi imputată reclamantelor, făcând trimitere și la conținutul procesului-verbal de predare-primire din 19.10.2010 din care rezultă o predare amiabilă și nicidecum silită, pe de o parte, iar, pe de altă parte, rezultă că imobilul era deja dezafectat de utilități și componente.

Pentru aceste considerente, cererea reconvențională a fost respinsă în totalitate.

Cu privire la apelul declarat de pârâtă, dincolo de argumentele legate de respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru întreg imobilul (construcție și teren) și pentru întreaga perioadă solicitată, Curtea de apel l-a admis în legătură cu soluția pronunțată pe excepția de prescripție a dreptului de a cere despăgubiri. Așa cum chiar judecătorul fondului a reținut, dreptul pârâtei s-a născut la data de 05.06.2009, iar acțiunea a fost introdusă în luna februarie 2012, în interiorul termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, Curtea de apel a constatat că acțiunea a fost introdusă în termen pentru dreptul născut la 05.06.2009 și nu putea fi prescrisă pentru perioada anterioară acestei date pentru că dreptul nu exista anterior acestei date și, pe cale de consecință, nici nu putea fi invocat. Acceptarea prescripției dreptului ar echivala cu o implicită recunoaștere a existenței acestuia, ipoteză care, din considerentele de mai sus, nu poate fi primită. În concluzie pe acest aspect, Curtea de apel a apreciat că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost greșit admisă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A.P.C., reclamantul M.A.I. și pârâta S.C. X. S.R.L.

I. Cu privire la incidența motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Instanța de apel nu și-a argumentat în mod corespunzător poziția cu privire la aprecierile cuprinse în raportul de expertiză și nicăieri în cuprinsul deciziei recurate nu a făcut trimitere la faptul că pe tot parcursul derulării procedurilor judiciare reclamanta a prezentat argumente clare, detaliate și pertinente cu referire la lucrările desfășurate în anul 2003 la imobilul de referință.

Astfel, așa cum au învederat în permanență atât instanței de apel cât și expertului în cauză, lucrările executate în baza contractului de execuție de lucrări din 15.08.2003 nu au caracter voluptuar deoarece au fost lucrări de refacere (reparații capitale) executate în baza autorizației de construire nr. xx7/2008, a expertizei tehnice nr. x9/2003 și a proiectului tehnic nr. x/2003.

Aceste lucrări au fost autorizate în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 50/1991, republicată și modificată prin Legea nr. 453/2001 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor și a condițiilor de autorizare a construcțiilor cu caracter militar aprobate prin Ordinul comun al M.L.P.A.T. - nr. 3376/MC/1996, M.I. - nr. 2102/1996, S.R.I. - nr. 4093/1996, S.T.S. - nr. 14083/1996, M.A.N. - nr. M3556/1996, M.J. - nr. 667/C1/1996, S.I.E. - nr. 2012/1996 și S.P.P. - nr. D - 821/1996.

Mai mult, în expertiza tehnică nr.x9/2003 s-a precizat expres că în urma analizelor efectuate în baza Normativului P 100 - 92 clădirea în cauză s-a încadrat în Clasa RS III (clasa de risc seismic III) - ce corespunde construcțiilor la care sunt așteptate degradări structurale care nu afectează semnificativ siguranța structurală, dar la care degradările elementelor nestructurale pot fi importante. În acest context s-a apreciat că sunt necesare măsuri de consolidare locală, cât și măsuri de consolidare a șarpantei.

Din considerentele deciziei recurate nu rezultă așadar motivele pentru care instanța de judecată a decis să excludă din rândul cheltuielilor necesare și utile (care puteau fi pretinse de către reclamantă) acele cheltuieli efectuate în anul 2003 în condițiile în care la dosarul cauzei au fost depuse în repetate rânduri luări de poziție față de expertiza desfășurată de expertul în cauză însoțite de documentație relevantă.

Tot cu referire la motivarea sentinței recurate se învederează că raportat și la argumentele înfățișate în cuprinsul prezentei cereri, exigențele motivării unei hotărâri, de a fi clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, nu sunt pe deplin satisfăcute de motivarea sentinței recurate și nu pot fundamenta decizia instanței de excludere din rândul pretențiilor instituției reclamante a sumelor corespunzătoare lucrărilor necesare și utile efectuate în anul 2003.

II. Cu privire la incidența motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

Curtea de Apel București a ales să se bazeze exclusiv pe opinia expertului tehnic judiciar, ignorând înscrisurile administrate ca probatoriu și obiecțiunile permanent formulate de către reclamantă referitor la natura utilă și necesară a îmbunătățirilor aduse imobilului în discuție, precum și la cuantumul cheltuielilor efectuate în acest scop. Dacă ar fi ținut seama de acestea, instanța de apel nu ar mai fi interpretat în mod eronat natura juridică a lucrărilor efectuate de reclamantă și pe cale de consecință nu ar fi exclus de la restituire cheltuielile efectuate în anul 2003 (care reprezintă mai mult de 90% din totalul pretențiilor M.A.I.).

Instanța de apel a conferit expertului tehnic judiciar atribuții care exced în fapt și în drept competențelor reglementate prin Codul de procedură civilă acestuia. Analizând raportul de expertiză precum și răspunsurile expertului la obiecțiunile formulate de reclamantă, se constată că expertul nu ține seama de toate înscrisurile prezentate și drept consecință prin calificarea eronată a lucrărilor de construcții drept necesare și utile sau voluptuare, acesta creează premisele ca la rândul ei instanța în mod involuntar să schimbe atât natura cât și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actelor juridice deduse judecății

În contractul din 18.08.2003 la art. 2.1. se prevede că „executantul se obligă să execute, să finalizeze și să întrețină «lucrările de refacere la clădirea - Vila pentru oaspeți»" - unde, contrar opiniei expertului, însușite de instanța de apel, este evident că termenul de refacere semnifică fără putință de tăgadă cheltuieli necesare și utile la construcția edificată pe terenul de referință.

Chiar expertul în cuprinsul raportului de expertiză, însușit de instanța de apel, a făcut referire la lucrările efectuate, de arhitectură, racord canalizare, montare centrala termică, instalații sanitare, electrice, sanitare, încălzire, iluminat. Așa cum s-a statuat în doctrină, lucrările necesare au ca rezultat conservarea imobilului, iar cheltuielile utile sunt acelea care sporesc valoarea economică a imobilului (în conținutul noțiunii de „valoare economică" se include nu numai creșterea prețului imobilului ci și îmbunătățirea funcționalității acestuia). Or, în mod cert, aceste lucrări au dus la îmbunătățirea funcționalității imobilului și la conservarea acestuia, astfel încât nu se cunoaște raționamentul expertului potrivit căruia a concluzionat, fără a motiva în vreun fel, că aceste lucrări au caracter voluptuar.

De altfel, nici instanța de apel nu a motivat calificarea drept voluptuare a lucrărilor efectuate în anii 2003 - 2004, limitându-se strict la a prelua concluziile expertului.

De asemenea, este de observat și inconsecvența expertului, întrucât pe de o parte acesta afirmă că

lucrările (enumerate mai sus) efectuate în perioada 2003 - 2004 au caracter voluptuar, iar lucrările efectuate în anul 1997, care, de altfel, sunt de același tip (instalații sanitare, încălzire, electrice etc.) sunt catalogate de acesta drept lucrări necesare și utile.

Totodată, faptul că lucrările executate în baza contractului de execuție de lucrări din 15.08.2003 nu au caracter voluptuar rezultă și din cuprinsul autorizației de construire nr. xx7/2003, a expertizei tehnice nr. 16539/2003 și a proiectului tehnic nr. x/2003, acestea fiind lucrări de reparații capitale a imobilului în discuție.

Aceste lucrări au fost autorizate în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 50/1991, republicată, în forma în vigoare în perioada de referință și a condițiilor de autorizare a construcțiilor cu caracter militar aprobate prin Ordinul comun al M.L.P.A.T. - nr. 3376/MC/1996, M.I. - nr. 2102/1996, S.R.I. - 4093/1996, S.T.S. - nr. 14083/1996, M.A.N. nr. M3556/1996, M.J. -667/C/1996, S.I.E. - nr. 2012/1996 și S.P.P. - nr. D-821/1996.

Și în cuprinsul expertizei tehnice nr. x9/2003 s-a precizat, în mod expres, că în urma analizelor efectuate în baza Normativului P 100-92 clădirea în cauză era încadrată în clasa Rs III (clasa de risc seismic III) - ce corespunde construcțiilor la care sunt așteptate degradări structurale care nu afectează semnificativ siguranța structurală, dar la care degradările elementelor nestructurale pot fi importante.

Astfel, lucrările efectuate în perioada 2003 - 2004, în baza contractului de execuție de lucrări din 15.08.2003 au fost lucrări de refacere (reparații capitale) având în mod evident caracter necesar și util, și nu caracter voluptuar, cum în mod greșit a concluzionat instanța de apel.

I. Cu privire la soluția pronunțată asupra apelului M.A.I. și A.P.C. privind cererea introductivă, hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 129 C.proc.civ., art. 261 (5) C.proc.civ. și art. 9 din Legea 10/2001, precum și  cu încălcarea art. 6 din CEDO, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.  și  art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

Hotărârea este pronunțată cu încălcarea art. 129 C.proc.civ. și art. 261 alin. (5) C.proc.civ., care obligă instanța să se pronunțe cu privire la toate cererile părților și  să arate motivele pentru care admite sau înlătura apărări ale pârtilor, precum și  cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din CEDO.

Referitor la lucrările care au făcut obiectul contractelor de lucrări nr. xx77/1997 și  nr. xx78/1997 a arătat instanței că acestea nu vizează imobilul restituit, aspect esențial pentru cauza. Instanța de apel nu a lămurit situația de fapt (art. 129 C.proc.civ.) și nu a arătat motivele pentru care a înlăturat sau a ignorat apărările cu privire la acest aspect determinant pentru cauza (art. 261 alin. 5 C.proc.civ.).

Astfel, așa cum rezultă din contractele nr. xx77/1997 și nr. xx78/1997, acestea au ca obiect efectuarea unor lucrări de reparații construcții și instalații la două imobile diferite : „imobil cazare militari în  termen" și  la „imobil cazare studenți grăniceri". Se află la dosar două procese verbale de recepție diferite pentru cele 2 clădiri diferite: unul pentru lucrări realizate la imobilul cu destinație „cazare studenți grăniceri" și altul pentru imobilul cu destinația „imobil cazare militari în termen". Procesul verbal de recepție finală arată, de asemenea, că s-a făcut recepția finală la doua clădiri diferite. La dosar se afla PV de recepție finală lucrări din 22.09.1998 pentru recepția finală conform contract nr.xx78/1997 ”lucrări cu privire la pavilionul militari în termen și pavilionul studenți grăniceri", adică două pavilioane diferite, cu două destinații diferite la acel moment. A susținut în  fața instanței de apel că în  cauză nu s-a arătat în  mod specific și  nu s-a dovedit ce lucrări s-au realizat în clădirea "Pavilion militari în  termen" și ce lucrări s-au realizat în  clădirea "Pavilion studenți grăniceri", care este valoarea în fiecare caz si, esențial, care dintre aceste pavilioane ar corespunde imobilului său. Mai mult, M.A.I. a depus la dosar adresa din 05.03.2015 însoțită de acte, în  care arata în  mod expres ca imobilul său nu se identifică la nivelul anului 1997 nici ca „imobil cazare militari în termen" și nici ca „imobil cazare studenți grăniceri", ci era identificat cu denumirea de inventar Pavilion corp de gardă (vilă), astfel că niciunul dintre contractele sau lucrările din contractele nr. xx77/1997 și  xx78/1997 pe care se întemeiază acțiunea, nu au legătura cu imobilul său.

Instanța de apel a ignorat complet apărările și  susținerile sale și  nu a lămurit situația de fapt.

Astfel, hotărârea instanței nu arată motivele pe care se sprijină, motivele care au format convingerea instanței, ca imobilul său s-ar identifica cu imobilele la care se refera contractele de lucrări nr. xx77/1997 și  nr. xx78/1997, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Totodată, hotărârea instanței este data cu încălcarea art. 129 și art.261 alin. (5) C.proc.civ. care obliga instanța să stabilească situația de fapt și  sa arate motivele pentru care s-au înlăturat apărările părților, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Hotărârea este dată și cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 sub incidența căreia s-a și aflat și s-a restituit imobilul și care se aplica prioritar dreptului comun: "Imobilele preluate abuziv se restituie în  natura, din mana oricui s-ar afla și libere de orice sarcini".

II. În  ceea ce privește soluția de respingere în  apel a cererii reconvenționale, hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea art. 129 alin. (6), art. 295 alin. (1) și  art. 296 C.proc.civ. și  art. 6 din CEDO.

Instanța de apel a schimbat hotărârea instanței de fond cu privire la admiterea cererii reconvenționale fără sa fi cerut cineva acest lucru, fără sa se fi declarat apel. Instanța a admis un apel care nu a fost declarat, depășind limitele învestirii sale, dând mai mult decât s-a cerut, respectiv, ceea ce nu s-a cerut, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ.

Astfel, pe fond instanța a admis, în  parte, cererea reconvențională. M.A.I. și  A.P.C. nu au făcut apel împotriva acestei soluții. Pârâta a făcut apel doar cu privire la faptul ca s-a admis numai în parte cererea reconvențională. Prin urmare, cum nimeni nu a cerut schimbarea sentinței în privința admiterii cererii reconvenționale, instanța nu putea să schimbe "din oficiu" o hotărâre neapelata, care a intrat în  puterea lucrului judecat.

III. 1.Cu privire a apelul său, instanța, l-a admis și i-a creat o situație mai rea decât cea avuta anterior, încălcând dispozițiile art. 296 C.pr.civ., motiv de casare prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ.

Deși pârâta a făcut apel criticând admiterea numai în parte a cererii reconvenționale, iar reclamanții-pârâți nu au declarat apel cu privire la soluția pe cererea reconvențională, în  apelul său pe cererea reconvențională i s-a creat o situație mai rea decât cea avuta anterior, fiind respinsa cererea reconvențională care la fond fusese admisa în  parte.

Astfel, deși instanța admite apelul său prin care critica admiterea numai în  parte a cererii reconvenționale, în  același timp instanța a schimbat hotărârea instanței de fond respingând cererea sa reconvențională.

Dincolo de faptul ca în cadrul procesual dat, instanța de apel nu putea, fără să încalce legea, să schimbe hotărârea de fond și să respingă cererea reconvențională, în condițiile în care nimeni nu a cerut aceasta în apel (art. 304 pct. 6 C.proc.civ.), motivarea cu care a fost respinsa cererea reconvențională este una lipsită de temei legal și  contravine legii totodată.

În fapt, potrivit art. 25 (fost 23) din Legea nr.10/2001, unitatea deținătoare avea obligația de a restitui imobilul în natură în termen de 60 de zile de la momentul înregistrării notificării, termen care s-a împlinit la 05.03.2002. La 05.03.2002 avea obligația de a-i emite dispoziție de restituire care constituie titlu de proprietate, potrivit Legii nr.10/2001. Prin urmare, de la 05.03.2002 este lipsită de proprietatea sa. M.A.I. a ales să respingă notificarea și s refuze restituirea, păstrând posesia și folosința bunului pana la 19.10.2010, chiar și  după momentul când a fost obligat prin hotărâre executorie sa restituie bunul.

Potrivit art. 998-999 C.civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să-l repare. În speță, reclamanții pârâți răspund potrivit art. 998 și  potrivit art. 483-487 pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a imobilului de la data când M.A.I. avea obligația să restituie imobilul și  până la data când i l-a restituit. Potrivit art. 483 C.civ. fructele naturale, industriale sau civile ale unui imobil se cuvin proprietarului. Potrivit art. 485 coroborat cu art. 487 C.civ., posesorul nu are dreptul sa dobândească fructele decât atunci când posedă cu bună-credință, iar în caz contrar are obligația să-i preda fructele bunului, împreuna cu lucrul, celui ce-l revendica. Refuzând restituirea bunului în termenul legal, M.A.I. și-a asumat riscul de a achita persoanei îndreptățite contravaloarea lipsei de folosința pentru toata durata procesului și  până la momentul predării efective.

Pârâta-reclamantă a invocat, inițial, prin întâmpinare, excepția nulității recursului declarat de către reclamantul M.A.I., iar cu prilejul dezbaterilor orale a susținut nulitatea ambelor recursuri formulate de către reclamanți.

Înalta Curte a constatat fondate recursurile în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondată excepția nulității recursului formulat de către reclamantul M.A.I., având în vedere că în cadrul acestuia se susține că instanța de apel nu a motivat calificarea drept voluptuare a lucrărilor efectuate în anii 2003, 2004, limitându-se a prelua concluziile expertului, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art.304 pct.7 C.pr.civ.

Acest motiv de recurs se regăsește menționat și în cadrul recursului declarat de către reclamanta A.P.A.I.C., care pe lângă art.304 pct.7 C.pr.civ., a invocat și art.304 pct.8 C.pr.civ.

În ceea ce privește fondul recursurilor formulate de către reclamantele-pârâte

, prin care se critică respingerea părții din cererea de chemare în judecată care privea pretențiile aferente lucrărilor executate în anii 2003, 2004, Înalta Curte a constatat fondat motivul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 C.pr.civ.

Legat de motivele de apel care vizau îmbunătățirile efectuate în 2003 instanța de apel a reținut doar următoarele: ”

Cu privire la lucrările efectuate în anul 2003 și pentru care reclamanții au prezentat, de asemenea, documente probatorii, expertul a reținut că îmbunătățirile aduse imobilului nu au caracter necesar, deoarece au vizat o transformare a imobilului în vederea folosirii pentru o altă destinație.// Curtea de apel a apreciat ca fiind pertinent punctul de vedere al expertului cu privire la calificarea drept voluptuare a cheltuielilor de transformare a clădirii în anul 2003, cu atât mai mult cu cât bună parte dintre aceste îmbunătățiri au fost dezafectate până la data predării imobilului către pârâtă (instalații sanitare, de încălzire etc.).

”

Din această motivare rezultă că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de apelanții-reclamanți față de constările expertului, prin raportare la celelalte probe administrate, invocate de către reclamante; nu a argumentat de ce sunt voluptuare îmbunătățirile calificate astfel de către expert, prin raportare la conținutul noțiunii juridice de cheltuieli voluptuare, atribuție ce aparținea instanței, iar nu expertului; nu a precizat în baza cărui temei legal transformarea imobilului în vederea folosirii pentru o altă destinație, așa cum a reținut expertul, nu ar avea caracter necesar.

Astfel, hotărârea instanței de apel sub acest aspect apare ca fiind nemotivată și astfel nu se poate reține că aceste împrejurări de fapt au fost deplin stabilite.

În ceea ce privește, al doilea motiv de recurs, încadrat în prevederile art.304 pct.8 C.pr.civ., potrivit acestui text de lege, coroborat cu art.312 alin.(3) C.pr.civ., modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut.

Recurentul nu a formulat în cadrul motivării în fapt critici care să se circumscrie pct. 8 al art.304 C.pr.civ., așa cum a fost prezentat anterior. Criticile privind modul de administrare și interpretare a probelor de către instanța de apel, cu referire la aprecierea concluziilor raportului de expertiză nu pot fi încadrate în aceste prevederi.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâta-reclamantă,

Înalta Curte a constatat fondate criticile privind încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art.295 alin.(1) coroborat cu art.296 teza a doua C.pr.civ., raportat la soluționarea cererii reconvenționale.

Astfel, prin sentința civilă nr. 992/2013 a Tribunalului București, s-a respins acțiunea principală formulată de reclamantul M.A.I., A.P.C., în contradictoriu cu pârâta SC X. SRL, ca neîntemeiată. S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă și s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 106.841,29 lei cu titlu de lipsă de folosință a imobilului construcție, pe perioada 05.06.2009 – 19.10.2010. S-au respins pretențiile pârâtei pentru perioada 05.09.2002 – 20.02.2009, ca fiind prescrise. S-au respins în rest pretențiile ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții-pârâți, cât și pârâta reclamantă.

În apelul lor reclamanții pârâți nu au criticat decât soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiată a cererii principale prin care se solicita contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, neformulându-se motive de apel referitor la partea din cererea reconvențională admisă, cerere prin care se solicita contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

În mod logic, ținând cont de interesul său, în apelul formulat pârâta a criticat admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 05.09.2002 – 20.02.2009, dar și modul de calcul al lipsei de folosință pentru partea din cererea reconvențională admisă, considerând că suma acordată cu titlu de despăgubiri ar fi trebuit să fie mai mare. De asemenea, s-a menționat că li se cuvine acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință pentru întreaga perioada solicitată.

Prin decizia nr.396/A din data de 17.09.2015 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă s-au admis apelurile formulate de apelanta reclamantă A.P.C. și de apelantul reclamant pârât M.A.I., împotriva sentinței civile nr. 992/2013 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu apelanta pârâtă reclamantă SC X. SRL. A fost schimbată sentința, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea principală și a fost obligată pârâtă la 117.833 lei către reclamante cu titlu de despăgubiri. A fost admis apelul pârâtei formulat împotriva aceleiași sentințe civile și a fost schimbată sentința, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului de a cere despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului. A fost respinsă, în tot, cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

După cum se poate observa, în ceea ce privește cererea reconvențională, instanța de apel a considerat că este neîntemeiată și partea din această cerere care a fost considerată întemeiată de către prima instanță de fond, și anume cea care privea obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 106.841,29 lei cu titlu de lipsă de folosință a imobilului construcție, pentru perioada 05.06.2009 – 19.10.2010.

Or, această parte din sentință nu a fost atacată de către reclamantele-pârâte, iar de către pârâta-reclamantă doar în sensul că valoarea despăgubirilor trebuia să fie mai mare, fiind greșit calculată.

Astfel, această soluție a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art.295 alin.(1) prima teză C.pr.civ. (

tantum devolutum quantum apellatum

), coroborat cu art.296 teza a doua C.pr.civ.  (neprovocarea unei situații mai grele în propriul apel).

Se impune casarea deciziei atacate întrucât instanța de apel nu a răspuns la motivele apelantei pârâte-reclamante care vizau soluționarea cererii de despăgubiri aferente perioadei 05.06.2009 – 19.10.2010, prin care se invoca faptul că în mod netemeinic la calculul despăgubirilor nu a fost avut în vedere și terenul, motive care nu pot fi cercetate direct în recurs, ținând de temeinicia hotărârii primei instanțe de fond.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se susține că au fost interpretate greșit de către instanța de apel dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală și dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său, legat de despăgubirile aferente perioadei 05.09.2002 - 5.06.2009, Înalta Curte le-a constatat nefondate, având în vedere că, așa cum rezultă din cererea reconvențională, despăgubirile au fost solicitate pentru încălcarea unor atribute ale dreptului de proprietate, iar nu pentru încălcarea vreunui alt drept, prin modul de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr.10/2001.

Or, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr.10/2001, așa cum, de altfel, susține și pârâta-reclamantă în recurs, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, de rămânerea definitivă a acestei dispoziții legând, de altfel, art. 40 din Legea nr.10/2001 ”obligația de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit.”

Astfel, pentru perioada 05.09.2002 - 5.06.2009 pârâta-reclamantă nu poate face dovada existenței calității de proprietar al imobilului, și, astfel, a încălcării vreunui atribut al dreptului de proprietate (usus sau fructus), care ar îndreptăți-o să obțină despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului. Condiția premisa a aplicării art.483, 485, 487 C.civ., invocate de către pârâta-reclamantă, este reprezentată de existența dreptului de proprietate.

Pârâta-reclamantă nu a criticat, sub aspectul producerii unei situații mai grele în propria cale de atac și nici sub aspectul încălcării vreunei reguli legate de ordinea soluționării excepțiilor, respingerea de către instanța de apel, pe fond, a capătului de cerere prin care se solicitau despăgubiri pentru perioada 05.09.2002 – 20.02.2009, în loc de menținerea respingerii acestuia ca prescris, așa cum hotărâse prima instanță de fond.

De asemenea, nu s-au formulat critici privind lipsa de identitate dintre nașterea dreptului la acțiunea de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință (drept de creanță legat de momentul producerii încălcării), care a fost vizat de excepția prescripției extinctive soluționată de prima instanță, și apariția dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul pârâtei reclamante, care a stat la baza considerării neîntemeiat a acestui capăt de cerere de către instanța de apel.

Înalta Curte a constatat, de asemenea, fondat motivul de recurs formulat de către pârâta-reclamantă, în baza dispozițiilor art.304 pct.7 C.pr.civ., referitor la partea din cererea de chemare în judecată considerată întemeiată, având în vedere că în analizarea temeiniciei acesteia instanța de apel nu a răspuns apărărilor pârâtei-reclamante, în cadrul cărora se invoca argumentat, cu trimitere la mai multe înscrisuri, pe de o parte, că lucrările care au făcut obiectul contractelor de lucrări nr. xx77/1997 și  nr. xx78/1997 nu vizează imobilul restituit, iar pe de altă parte că potrivit art. 9 din Legea 10/2001 "imobilele preluate abuziv se restituie în  natura, din mana oricui s-ar afla și  libere de orice sarcini".

Astfel, împrejurările de fapt în cauză nu au fost pe deplin stabilite.

În consecință, în temeiul art.312 alin.(1) - (3) raportat la art.304 pct.7 și art.314 și art.316 raportat la art.295 alin.(1) C.pr.civ., Înalta Curte a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.