ÎCCJ, decizie (scj.ro #155550)

Acțiune în îmbogățire fără justă cauză. Condiții și efecte din perspectiva dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006 / Neînrăutățirea situației în propria cale de atac. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații/ Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic : îmbogățire fără justă cauză

contract de achiziție publică

principiul

non reformatio in pejus

C. civ., art. 1345-1348

O.U.G. nr. 34/2006, art. 3 lit. f), art. 4 alin. (1), art. 8 lit. a), art. 18

C. proc. civ., art. 476-478, art. 481

A.

Potrivit prevederilor art. 3 lit. f) și art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, contractul dintre una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul ori mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări legate de una dintre activitățile cuprinse în anexa nr. 1 - cum ar fi și situația unor lucrări de semaforizare - este un contract de achiziție publică.

Astfel, în cazul în care lucrările de semaforizare nu au făcut obiectul unui contract de achiziție publică care să fie atribuit în conformitate cu una dintre procedurile de atribuire a contractului de achiziție publică prevăzute la art. 18 din O.U.G. nr. 34/2006, în mod legal instanța de control judiciar a statuat asupra caracterului ilicit al faptului juridic invocat în susținerea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, respectiv realizarea unor lucrări de semaforizare în beneficiul unei autorități publice locale, fără a se încheia un contract de achiziții publice.

B.

Potrivit art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Acest principiu nu este nesocotit în cazul în care instanța de control judiciar, respingând apelul reclamantei, a menținut soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii, substituirea motivării soluției nefiind în măsură să ducă la o încălcare a principiului non reformatio in pejus.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1243 din 7 iunie 2019

Notă

: Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii a fost abrogată de Legea nr. 98/2016 la data de 26 mai 2016.

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2015 reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, solicitând obligarea pârâtului să restituie reclamantei (în natură sau în echivalent - valoarea indicată fiind de 2.911.397,49 lei) prestațiile constând în sistemul de semaforizare aferent obiectivului de investiții „X” realizat de reclamantă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În urma unor declinări succesive de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 16 noiembrie 2016 sub nr. x/3/2016*.

Prin sentința civilă nr. 954 din 21 martie 2017, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În pronunțarea acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta nu a dovedit că a realizat lucrările de semaforizare și care au fost bunurile și serviciile contractate pentru realizarea lucrărilor, că nu a probat valoarea pierderii patrimoniale, respectiv contravaloarea bunurilor și serviciilor contractate pentru executarea sistemului de semaforizare, precum și faptul că nu a dovedit nici contravaloarea îmbogățirii pârâtei, respectiv valoarea de piață de la acel moment a lucrărilor de semaforizare analizate, cu luarea în considerare atât a vechiului sistem de semaforizare, care se afla în proprietatea pârâtei și care nu mai este folosit de pârâtă în urma acțiunilor reclamantei, a uzurii bunului, cât și cu analiza caracterului necesar, util sau voluptuar al lucrărilor solicitate.

În baza art. 453 C. proc. civ., apreciind că pârâta nu a depus dovada cheltuielilor de judecată suportate în vederea susținerii cauzei, prima instanță a respins cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel ambele părți.

Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, prin decizia nr. 323 din 13 februarie 2018, a respins, ca nefondate, apelul reclamantei SC A. SA și apelul pârâtului Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 954 din 21 martie 2017 pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2016* .

În fundamentarea acestei soluții instanța de control judiciar a reținut, în esență, cu privire la apelul reclamantei, că faptul juridic invocat de apelanta reclamantă în susținerea cererii sale nu are caracter licit, astfel că o eventuală apreciere ca fondate a criticilor din apel ar conduce la legitimarea

de facto

de către instanță a încălcării unor prevederi legale care sunt menite să asigure respectarea interesului public, în condițiile în care s-ar permite implicit ca o persoană să efectueze lucrări pentru care trebuia încheiat un contract de achiziție publică cu „

permisiunea tacită

” sau nu a autorității publice.

Referitor la apelul pârâtei, instanța de control judiciar a reținut că nu s-a dovedit că onorariul solicitat este aferent serviciilor prestate de apărătorul pârâtei în prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SA și recurentul-pârât Municipiul București.

I.

Recursul recurentei-reclamante este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului împotriva deciziei atacate și a tuturor încheierilor premergătoare acesteia, casarea acestora și sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă formulează următoarele critici.

O primă critică vizează faptul că, în mod greșit, instanța de apel a analizat un posibil caracter ilicit al faptului juridic fără a se fi solicitat o astfel de analiză, încălcând astfel principiul disponibilității.

Dezvoltând această critică, recurenta, raportându-se la art. 9 alin. 2 C. proc. civ., precizează că în motivarea soluțiilor pronunțate în cauză nu se poate regăsi a fi supus judecății, respectiv analizei, vreun caracter licit sau ilicit al faptului juridic pe care l-a invocat, în niciuna dintre fazele procesuale.

Raportându-se strict la hotărârea atacată recurenta precizează că prin cererea de apel pe care a formulat-o a adus critici sentinței prin prisma respingerii cererii ca nemotivată (de fapt, ca nedovedită) și a solicitat constatarea acestei neregularități în vederea retrimiterii acțiunii spre rejudecare în condițiile în care părțile în litigiu nu au solicitat verificarea caracterului licit sau ilicit al vreunui fapt juridic.

Consideră recurenta că, procedând în acest mod, instanța de apel, judecând altceva decât i s-a solicitat, a încălcat regulile de procedură, singura modalitate de reparare a acestei grave abateri fiind anularea, respectiv casarea deciziei.

A doua critică formulată de recurentă, prin raportare la art. 14 pct. 4, art. 5 și art. 6 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității în condițiile în care aceasta s-a pronunțat asupra caracterului ilicit al faptului juridic fără să fi pus în discuția părților acest aspect

.

Dezvoltând această critică, recurenta precizează că instanța de apel nu a pus în discuția părților analiza caracterului licit sau ilicit al faptului juridic invocat de recurentă în susținerea îmbogățirii fără justă cauză, niciuna dintre părți neputând anticipa că ar trebui să pună concluzii pe ceea ce nu s-a pus în discuție, respectiv să depășească limitele impuse de cererea de apel și de întâmpinare, instanța nerespectându-și obligația de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, încălcând astfel regulile de procedură, considerând că singura modalitate de reparare a acestei grave abateri este anularea, respectiv casarea deciziei.

A treia critică, formulată prin raportare la art. 481

C. proc. civ.

vizează faptul că, în mod greșit, instanța de apel s-a pronunțat și a constatat caracterul ilicit al faptului juridic invocat de recurenta-reclamantă, adăugând un motiv suplimentar de respingere a cererii și creând recurentei-reclamante o situație mai grea în propria cale de atac.

Dezvoltând această critică recurenta-reclamantă arată că, prin judecarea apelului, instanța nu numai că a respins cererea sa de apel fără să o analizeze, dar a mai adăugat un motiv de respingere a cererii inițiale, practic completând motivele sentinței cu argumente și aspecte noi, atât de noi cauzei încât nici părțile nu le cunoșteau până la comunicarea deciziei din apel. Astfel, precizează recurenta-reclamantă, dacă în fond cererea sa a fost respinsă ca nedovedită, lăsând părțile să critice această soluție pe calea apelului, în apel instanța a menținut sentința fără să o analizeze, adăugând un motiv nou de respingere ce nu mai poate fi criticat în apel.

Cea de-a patra critică vizează faptul că, în mod greșit, instanța de apel nu s-a pronunțat și a constatat caracterul ilicit al faptului juridic invocat de recurenta-reclamantă, încălcând limitele efectului devolutiv.

Argumentându-și această critică recurenta-reclamantă arată că instanța de apel i-a ignorat cu desăvârșire motivele de apel și a procedat la rejudecarea cauzei, identificând un alt motiv de respingere a cererii, cu ignorarea regulilor de procedură.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. recurenta formulează o singură critică, aceasta vizând nemotivarea de către instanța de apel a criticilor pe care această recurentă le-a formulat în cadrul apelului său.

Se arată că, în cadrul motivelor care au stat la baza deciziei, singura frază care face referire la motivele sale de apel este cea în care se menționează că analiza acestora este de prisos, aspect ce, în opinia recurentei-reclamante, echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă formulează următoarele critici.

O primă critică vizează faptul că, în mod greșit, instanța de apel a constatat caracterul ilicit al faptului juridic pe care l-a invocat, încălcând astfel prevederile art. 1345 și urm. C. civ.

Sub acest aspect, recurenta precizează că instanța de apel a apreciat în funcție de titlurile Codului civil, și nu de textul de lege pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, raționamentul instanței îndepărtându-se astfel de prevederile art. 1345 C. civ. Recurenta consideră că în cauză sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate pentru o cerere întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Consideră recurenta-reclamantă că, procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat norme de drept material, fapt ce ar impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A doua critică subsumată de recurentă aceluiași motiv de casare se referă la faptul că instanța de apel, încălcând prevederile art. 1254 C. civ., a apreciat că recurentei-reclamante nu i se cuvine restituirea.

Arată recurenta că, în situația în care instanța de apel ar fi avut temei pentru a constata vreun fapt ilicit, acest aspect ar fi condus la concluzia existenței unui contract având o cauză ilicită, consecința desființării acestui contract fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

Recurenta-reclamantă reproșează instanței de apel că, deși a reținut existența unui fapt ilicit, nu a repus părțile în situația anterioară, ci a îmbogățit recurentul-pârât în detrimentul recurentei-reclamante.

A treia critică vizează faptul că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile O.U.G. nr. 34/2006, deși conform acestui act normativ recurentul-pârât era cel care avea obligația de a porni procedura de achiziții publice.

Dezvoltând această critică recurenta arată că, pe de o parte, instanța de apel înțelege că atribuirea și încheierea contractului public este responsabilitatea autorității dar, pe de altă parte, reține că acest fapt este imputabil recurentei-reclamante pentru că această obligație a altuia trebuia cunoscută, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu putea să demareze în niciun fel procedura de atribuire a unui contract și neputând fi sancționată pentru acest aspect. Consideră recurenta că, dacă autoritatea folosește un sistem de semaforizare care îi aparține dar este neachitat, este evident că se impune identificarea unei soluții pentru ca să reintre în posesia sistemului de semaforizare sau ca autoritatea să îl mențină achitând contravaloarea acestuia.

Apreciază recurenta că nu poate fi sancționată pentru nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 atâta timp cât procedurile prevăzute de acest act normativ sunt adresate în mod principal autorității.

II.

Recursul recurentului-pârât este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât solicită casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței de apel, reproșând instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 452 C. proc. civ. și pe cele ale art. 1357 C. civ.

Consideră recurentul că, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în prezenta speță sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile pentru obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru formularea apărărilor în cadrul dosarului de fond, aspecte pe care le detaliază astfel:

Arată că prejudiciul suferit de recurent constă în suma de 10.767,5 lei (9.000 lei plus TVA de 1.767,5 lei), reprezentând contravaloarea onorariului apărătorului ales, achitat pentru serviciile de asistență și reprezentare juridică oferite în dosarul nr. x/3/2016*, sumă compusă din: (i) Suma de 3.900 lei aferentă Facturii seria BPVG nr. 6019 din 06 aprilie 2016, achitată în data de 26 aprilie 2016; (ii) Suma de 13.350 lei aferentă Facturii seria BPVG nr. 6115 din 09 mai 2016, achitată în data de 15 iunie 2016; (iii) Suma de 3.900 lei aferentă Facturii seria BPVG nr. 6477 din 09 decembrie 2016, achitată în data de 13 februarie 2017 (Anexa 3 la apelul); (iv) Suma de 148,75 lei aferentă Facturii seria BPVG nr. 6565 din 19 ianuarie 2017, achitată în data de 04 mai 2017; (v) Suma de 1.933,75 lei aferentă Facturii seria BPVG nr. 6628 din 16 februarie 2017, achitată în data de 15 mai 2017.

Consideră recurentul că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul suferit se verifică prin prestarea serviciilor de asistență juridică de către apărătorii aleși în litigiul derulat în contradictoriu cu intimata, culpa procesuală a intimatei fiind stabilită de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în considerarea faptului că aceasta a fost partea căzută în pretenții în dosarul nr. x/3/2016*, având în vedere că, prin sentința apelată, instanța a respins acțiunea formulată de către intimată ca netemeinică.

Sub un prim aspect, recurentul precizează că dispozițiile art. 452 C. proc. civ. nu impun, pentru părți, modalitatea concretă în care trebuie probate cheltuielile de judecată, astfel că singura exigență, în sarcina părții care solicită cheltuielile de judecată, este aceea de a proba întinderea și plata efectivă a cheltuielilor de judecată efectuate de parte.

Sub un al doilea aspect, recurentul arată că a probat efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial aferent fondului cauzei, anexând extrasul de cont care probează efectuarea plății, făcând astfel dovada că a plătit contravaloarea serviciilor de asistență juridică prestate de către apărătorul convențional ales.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 21 septembrie 2018, pronunțată în complet de filtru de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză prin care s-a concluzionat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

I.

Criticile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a susținut că a realizat pe cheltuiala proprie sistemul de semaforizare aferent obiectivului de investiții „X”, care este funcțional și este folosit de Primăria Municipiului București în vederea dirijării traficului pe drumul aflat în administrarea sa.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe îmbogățirea fără justă cauză, fiind invocate prevederile art. 1345 - 1348 C. civ.

Prin situația de fapt prezentată s-a afirmat că există o mărire a patrimoniului intimatului-pârât și o scădere a patrimoniului recurentei-reclamante, între acestea două existând o legătură de cauzalitate.

Reglementarea principală a îmbogățirii fără justă cauză face obiectul de reglementare al art. 1345-1348 noul Cod civil, compunând secțiunea a 3-a a Capitolului III („Faptul juridic licit”) din Titlul II („Izvoarele obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”).

În doctrină îmbogățirea fără justă cauză este definită drept acel

fapt juridic

licit

prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absența unui temei juridic, persoana care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză fiind obligată la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferită de cealaltă persoană, dar fără a fi ținută dincolo de limita propriei sale îmbogățiri, conform art. 1.345 C. civ.

Acesta fiind cadrul de reglementare trasat prin temeiul de drept pe care s-a întemeiat acțiunea, instanța de control judiciar a avut a analiza, cu prioritate, în cadrul examenului de legalitate a sentinței apelate, în raport de motivele de apel invocate de recurenta-reclamantă, caracterul licit al faptului juridic invocat prin cererea de chemare în judecată.

Cu alte cuvinte, instanța a avut a se pronunța mai întâi, în ce măsură situația de fapt invocată de recurenta-reclamantă în susținerea cererii sale constituie un fapt juridic licit sau nu, pentru a putea trece, ulterior, la analiza pe fond a condițiilor materiale și juridice ale îmbogățirii fără justă cauză.

În analiza liceității faptului juridic instanța de control judiciar s-a raportat în mod corect la calitatea părților avută la momentul nașterii raportului juridic și la obiectul acestuia din perspectiva O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile publice.

A reținut instanța că art. 8 lit. a) din actul normativ prevede că este autoritate contractantă, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, oricare organism al statului - autoritate publică sau instituție publică - care acționează la nivel central ori la nivel regional sau local, reieșind astfel că pârâtul Municipiul București în calitate de autoritate publică locală se încadrează în această categorie. Au fost avute în vedere și prevederile art. 3 lit. f) și art. 4 alin. (1) din acest act normativ, potrivit cărora contractul dintre una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul ori mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări legate de una dintre activitățile cuprinse în anexa nr. 1 (cum ar fi și situația unor lucrări de semaforizare) este un contract de achiziție publică.

Rezultă astfel că O.U.G. nr. 34/2006 conține prevederi care reglementează modalitatea de încheiere a contractelor de achiziție publică și care sunt obligatorii pentru autoritățile contractante (în speță recurentul-pârât Municipiul București), neputând fi astfel ignorate și eludate nici de către operatorii economici privați (situație ce vizează recurenta-reclamantă).

Întrucât lucrările de semaforizare nu au făcut obiectul unui contract de achiziție publică care să fie atribuit în conformitate cu una dintre procedurile de atribuire a contractului de achiziție publică prevăzute la art. 18 din evocatul act normativ, în mod legal instanța de control judiciar a statuat asupra caracterului ilicit al faptului juridic invocat în susținerea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, respectiv realizarea unor lucrări de semaforizare în beneficiul unei autorități publice locale, fără a se încheia un contract de achiziții publice.

Contradictorialitatea, reglementată de legiuitor în art. 14 C. proc. civ., constă în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Existența contradictorialității impune cerința ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părților dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a-și susține și de a-și argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susținerile adversarului.

Potrivit art. 9 alin. 2 C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și în același context, conform art. 22 alin. 6 C. proc. civ. judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Principiul disponibilității și cel al contradictorialității nu au fost încălcate de instanța de control judiciar în condițiile în care aceasta a statuat asupra celor solicitate de părți, fără a depăși cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile și a căii de atac.

În speță nu s-a schimbat temeiul juridic al cererii pentru ca această chestiune să fie pusă în discuția părților, astfel cum încearcă să sugereze recurenta-reclamantă, instanța de apel limitându-se în analiză strict la temeiul de drept al acțiunii din perspectiva situației de fapt invocată în susținerea acesteia, examinarea caracterului licit al faptului juridic invocat în susținerea îmbogățirii fără justă cauză fiind o condiție intrinsecă a acțiunii, a cărei verificare trebuia făcută cu prioritate.

Se reține, totodată, că instanța de apel, în respectarea principiilor contradictorialității și disponibilității, la termenul de judecată de la 28 noiembrie 2017, a interpelat părțile cu privire la incidența în speță a instituției îmbogățirii fără justă cauză, solicitându-le acestora să-și exprime poziția procesuală cu privire la acest aspect: „

La interpelarea instanței dacă după ce a finalizat lucrarea s-a făcut vreo recepție, apelanta-reclamantă, prin consilier juridic,

învederează că lucrarea a fost lăsată acolo și a fost pusă în funcțiune, neexistând niciun act de recepție deoarece nu există un contract pentru a se face o recepție în baza acelui contract, iar în cazul în care s-ar fi făcut această recepție dosarul ar fi avut un alt obiect, nu acela al îmbogățirii fără justă cauză.

Mai precizează că A. a mai făcut asemenea lucrări de semaforizare în București, fiind încheiate contracte, însă există și situații similare cu cea dedusă judecății, cum ar fi lucrările de pe Podul Basarab unde nu există contract”.

Potrivit art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Acest principiu nu a fost nesocotit dat fiind faptul că instanța de control judiciar, respingând apelul reclamantei, a menținut soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii, substituirea motivării soluției nefiind în măsură să ducă la o încălcare a principiului

non reformatio in pejus

.

Instanța de control judiciar nu a încălcat nici dispozițiile art. 476-478 C. proc. civ. care consacră efectul devolutiv al apelului și care trasează limitele acestuia.

Cu respectarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat,

tantum devolutum quantum apellatum

, instanța de apel a rejudecat în fapt și în drept, ceea ce recurenta-reclamantă a înțeles să atace din hotărârea primei instanțe ca o consecință a principiului disponibilității care guvernează procesul civil atât în fața primei instanțe, cât și în etapa căilor de atac.

Cu respectarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a judecat,

tantum devolutum quantum iudicatum

, instanța de apel și-a exercitat controlul judiciar complet, în fapt și în drept, asupra a ceea ce a hotărât prima instanță din perspectiva modului în care aceasta s-a raportat la liceitatea faptului juridic invocat în susținerea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, nesoluționând cereri care nu au fost formulate în fața primei instanțe, prin care să se invoce pretenții noi și nici cereri care se deosebesc de cererea de chemare în judecată prin cele trei elemente ale acțiunii: părți, obiect și cauză.

Criticile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate întrucât instanța de apel, reținând caracterul ilicit al faptului juridic civil invocat în susținerea îmbogățirii fără justă cauză, în mod corect, nu a mai analizat restul criticilor formulate în apel de recurenta-reclamantă.

Pentru aceleași rațiuni, nici criticile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Astfel, în cadrul acestui motiv de recurs recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1345 C. civ. și art. 1245 C. civ., dar aduce în susținere argumente ce vizează analiza condițiilor materiale și juridice ale îmbogățirii fără justă cauză, ce pun în discuție necesitatea restituirii prestațiilor și care nu mai puteau fi examinate întrucât vizează ipoteza unui fapt juridic licit, situație ce nu se regăsește în speță.

Recurenta invocă și faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu nesocotirea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, în condițiile în care recurenta-reclamantă a fost sancționată deși recurentul-pârât era cel care avea obligația de a demara procedura de achiziții publice.

Această critică este lipsită de fundament în condițiile în care instanța de control judiciar a statuat asupra caracterului ilicit al faptului juridic din perspectiva sancțiunii conținute implicit de prevederile O.U.G. nr. 34/2006 care reglementează obligația ce incumbă tuturor părților implicate de a respecta modalitatea de încheiere a contractelor de achiziție publică: autoritățile contractante (în speță recurentul-pârât Municipiul București) și operatorii economici privați (recurenta-reclamantă SC A. SA).

II.

Criticile formulate de recurentul-pârât și subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 452 C. proc. civ. în condițiile în care a reținut ca nedovedită cererea privind cheltuielile de judecată.

Onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume.

Acest raționament se justifică prin faptul că instanța va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăților.

În speță, la data pronunțării instanței de fond cu privire la cererea recurentului-pârât, de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, la dosar nu existau dovezi referitoare la aceste cheltuieli.

În mod asemănător, nici în faza apelului nu erau depuse atare dovezi.

Așa fiind, atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 452 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia „Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.

De subliniat este faptul că, deși recurentul-pârât invocă formal motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., argumentele invocate vizează temeinicia hotărârii atacate, dat fiind faptul că partea este ținută să facă dovada cheltuielilor de judecată în fața instanțelor de fond, care statuează asupra situației de fapt.

Astfel, argumentația adusă în sprijinul motivului de casare invocat repune în discuție interpretarea probatoriului, aspect nepermis, în această fază procesuală, de dispoziția art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte a respins ambele recursuri, ca nefondate.