ÎCCJ, decizie (scj.ro #127725)

Apel. Limitele efectului devolutiv. Încălcarea principiului

tantum devolutum quantum apellatum

.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul

Index alfabetic :

efect devolutiv

-calitate procesuală pasivă

-principiul disponibilității

C.proc.civ. din 1865, art. 295

Regula tantum devolutum quantum apellatum, care reprezintă o ilustrare a principiului disponibilității procesului civil este consacrată de art. 295 alin.1 C.proc.civ., care prevede că: „instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică por fi invocate și din oficiu”.

Astfel, cum pârâtul prin apelul exercitat nu a criticat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea limitelor efectului devolutiv, admițând excepția pentru alte considerente decât cele invocate de pârât în fața instanței de fond. Prin urmare, în condițiile în care cu prilejul examinării înscrisurilor de care se prevalează reclamantul în dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției, instanța de apel a concluzionat că acesta nu a avut niciodată în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, iar chestiunile analizate nu privesc identitatea dintre reclamant și persoana care se pretinde titularul dreptului de proprietate, ci aptitudinea înscrisurilor invocate de reclamant de a proba existența dreptului în patrimoniul său, instanța de apel nu putea invoca din oficiu această excepție.

Secția I civilă, decizia nr.1696 din 19 iunie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08.07.2008, astfel cum a fost precizată, reclamanții G.E., G.V.F. și G.O.D. au chemat în judecată pe pârâta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând obligarea acesteia la restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 și a garajului nr. 3 din București, precum și la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executare.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 481 și urm. C.civ. și pe cele ale Primului Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâta RA APPS a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca

inadmisibilă și introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar, în subsidiar, ca nefondată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19.02.2009, sub nr. xx25/3/2009, reclamanții G.E., G.V.F. și G.O.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 și a garajului nr. 3 din București și la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii până la executare.

Prin încheierea de ședință din data de 28.04.2009, în baza art. 164 C.proc.civ., tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. xx25/3/2009 al Tribunalului București la dosarul nr. xx613/3/2008 al Tribunalului București.

La data de 03.02.2009, reprezentantul RA APPS a precizat că renunță la susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr.1799 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul București Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii principale și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocate de pârâta R.A. A.P.P.S.; a admis, în parte, acțiunea precizată și acțiunea conexă, formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâții R.A.A.P.P.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și i-a obligat pe aceștia să restituie reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.6, situat în București, boxa nr.6 și garajul nr.3 de la aceeași adresă, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză întocmite de expert tehnic judiciar B.M.; a respins,  ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune interese, pentru fiecare zi de întârziere.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul nr. xx34/1970 pentru construirea de locuințe proprietate personală, încheiat cu G.I. și G.E., Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală din cadrul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, s-a obligat să construiască și să le predea soților G. apartamentul nr.6, situat în București precum și garajul nr.3 și boxa nr.6, prețul apartamentului compus din 4 camere și dependințe fiind stabilit la suma de 177.531 lei. Din această sumă s-a achitat un avans de 96.219 lei, iar pentru diferența de 81.312 lei, beneficiarii au contractat un credit, potrivit contractului de împrumut din 13.02.1971.

Imobilul menționat a trecut în proprietatea Statului Român prin Decretul Consiliului de Stat nr.175/1972, conform Deciziei nr. 605/1972 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, de la G.I. și G.E.

Prin sentința civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București, rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții GI. și G.E. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și SC R. SA și s-a constatat că este în funcțiune contractul pentru construirea de locuință proprietate personală nr. xx34/1970 încheiat între reclamanți și pârâta SC R. SA pentru apartamentul nr.6, situat în București, părțile contractante fiind repuse  în situația anterioară.

A reținut, de asemenea, tribunalul că prin sentința civilă nr.7844/1996, pronunțată de

Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții G.I. și G.E. în contradictoriu cu pârâta SC R. SA, aceasta fiind obligată să predea reclamanților apartamentul nr.6, situat în București, boxa nr.6 și garajul nr.3; sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei civile nr. 1328/A/1997 a Tribunalului București.

Analizând excepția inadmisibilității acțiunii principale, invocată  de pârâta R.A. A.P.P.S., tribunalul a constatat că temeiul de drept al acțiunii, astfel cum a fost indicat de reclamanți în cererea de chemare în judecată, este reprezentat de dispozițiile art.480 - 481 C.civ. și de prevederile Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dispozițiile art. 480 C.civ. reglementează acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun, iar Legea nr.10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este o lege specială de reparație și presupune formularea unei notificări în termenul prevăzut de lege pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în restituirea în natură sau în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Pentru a putea beneficia de dispozițiile Legii nr.10/2001, persoana îndreptățită trebuie să uzeze de prevederile art. 22 alin. (1) din acest act normativ, notificând în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, în vederea restituirii, în natură, a imobilului; potrivit art. 22 alin. (5), nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

A apreciat tribunalul că obligativitatea de a urma procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art.21 din Constituția României și ale art. 6 alin. (1) din Convenția europeană, având în vedere că procedura instituită de Legea nr.10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. 1 din C.E.D.O., fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat; pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

În cauză, reclamanții nu au formulat o cerere de restituire sau o notificare în temeiul legii speciale, însă, în opinia primei instanțe, aceștia nu erau ținuți de această obligație întrucât le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentința civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București și respectiv prin sentința civilă nr.7844/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

În acest sens, Tribunalul București a constatat că reclamanții au un „bun” în sensul dispozițiilor art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană, de vreme ce, ulterior preluării de către stat a imobilului ce a făcut obiectul contractului de construire nr. xx34/1970, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, s-a constatat că este în funcțiune contractul de construire menționat iar S.C. R. S.A. a fost obligată să predea reclamanților apartamentul nr.6, boxa nr.6 și garajul nr.3.

În consecință, tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată având ca obiect acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este admisibilă.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., tribunalul a apreciat că este  neîntemeiată, având în vedere că potrivit declarației de notorietate autentificate la 29.01.2009 de BNP B.M., G.I. este una și aceeași persoană cu GI., iar G.E. este una și aceeași persoană cu G.E. De asemenea, conform certificatului de moștenitor nr. x3/1994 eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 6 București, de pe urma defunctului G.I., decedat la 17.01.1994, au rămas ca moștenitori G.E., soție supraviețuitoare, precum și G.V.F. și G.O.D., în calitate de fii.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că titlul de proprietate al reclamanților este reprezentat de contractul pentru construirea de locuință proprietate personală nr. xx34/1970, de sentința civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București (prin care s-a constatat că este în funcțiune contractul de construire menționat) și de sentința civilă nr.7844/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București (prin care S.C. R. S.A. a fost obligată să predea reclamanților G.E. și G.O. apartamentul nr.6, situat în București, boxa nr.6 și garajul nr.3).

Tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 175/1972, care contravenea prevederilor Constituției din 1965, referitoare la garantarea dreptului de proprietate, dispozițiilor art.481 C.civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

A apreciat prima instanță că nu a fost înlăturat caracterul abuziv al preluării imobilului de împrejurarea că reclamanților li s-a restituit suma achitată pentru achiziționarea imobilului, atât timp cât nu a existat un acord de voință al părților în acest sens.

Cu referire la regimul juridic al imobilului în litigiu, Tribunalul București a arătat că apartamentul nr.6, boxa nr.6 precum și garajul nr.3, au fost identificate prin rapoartele de expertiză specialitatea construcții întocmite de expertul tehnic judiciar B.M. ca fiind același cu imobilul ce a făcut obiectul contractului de construire nr. xx34/1970. Imobilul se află în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. A.P.P.S., astfel cum rezultă din răspunsul pârâtei la interogatoriu coroborat cu prevederile H.G. nr.240/2001 privind reorganizarea și funcționarea R.A. L., ale O.U.G. nr.32/2002 privind comasarea prin absorbție a R.A. L. de către RA APPS și ale HG nr.60/2005 privind organizarea și funcționarea R.A. A.P.P.S.

Reținând că Statul Român nu are un titlu de proprietate valabil cu privire la imobilul revendicat, acesta fiind preluat abuziv, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.civ., a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții să le restituie acestora în deplină

proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr.6, boxa nr.6 și garajul nr.3.

Cererea de obligare a pârâților la plata daunelor cominatorii, pentru fiecare zi de întârziere, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea acesteia, a fost respins, ca inadmisibil, în considerarea dispozițiilor art. 580

3

alin. (5) C.pr.civ., care prevăd că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute de acest articol nu se pot acorda daune cominatorii. Astfel, textul de lege are în vedere obligațiile de a face intuitu personae, debitorul putând fi constrâns la executarea acestor obligații numai prin aplicarea unei amenzi civile, conform prevederilor art. 580

3

alin. (1) C.pr.civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții RA APPS și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâta R.A. APPS a criticat sentința cu referire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, arătând că imobilul a intrat în proprietatea statului în anul 1972 în baza prevederilor Decretului nr.178, în perioada de referință 1945 – 1989, astfel că intră sub incidența Legii nr.10/2001, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998.

Aceasta a susținut că, întrucât restituirea de către stat sau de către unitatea deținătoare a imobilelor intră sub incidența legii speciale, persoanele care le solicită au deschisă doar calea prevăzută de legea specială, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun neputând fi primită.

În opinia acestei apelante nu se poate reține faptul că legea specială reprezintă un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanță, procedura prealabilă reglementată de Legea nr.10/2001 fiind conformă cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că pot fi aduse restricții exercițiului unui drept, cu atât mai mult cu cât dreptul de acces cere o reglementare din partea statului.

A susținut, de asemenea, că în cuprinsul apărărilor de fond s-a arătat că în soluționarea prezentei cauze trebuie avute în vedere Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii, care stabilește prioritatea între legi în cazul concursului dintre  legea specială și legea generală.

Printr-o altă critică s-a arătat că admiterea acțiunii reclamanților este nelegală în condițiile în care la momentul naționalizării acestora li s-a restituit suma de bani plătită pentru construirea apartamentului și că, deși instanța a constatat restituirea  sumei achitate, nu s-a pronunțat și cu privire la restituirea către stat a sumei actualizate cu indicele de inflație.

Printr-un alt motiv de apel s-a susținut că este nejustificată suma de 8383,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în raport de poziția procesuală a reclamanților, de complexitatea cauzei și de activitatea specifică desfășurată de avocat, fiind necesară aplicarea dispozițiilor art.274 alin.(3) C.proc.civ.

În motivarea cererii de apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, în esență, că nu are calitate procesual pasivă, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri.

Astfel, din probele administrate nu a rezultat  existența imobilului în proprietatea statului; contractarea imobilului s-a făcut de către reclamanți cu Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală din cadrul Consiliul Popular al Municipiului București (în prezent Consiliul General al Municipiului București), nu cu Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român.

Prin sentința civilă nr.7844/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă prin respingerea apelului, a fost obligată SC R. SA să predea reclamanților imobilul.

Imobilul nu face parte din categoria bunurilor de interes național, în sensul dispozițiilor art.12 alin.(2) și (4) din Legea nr.213/1998, și nu s-a aflat niciodată în proprietatea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice; prin urmare, calitate procesuală pasivă are Consiliul General al Municipiului București.

A mai arătat acest apelant că, potrivit art.37 alin.(1) din Decretul nr.31/1954, statul nu răspunde pentru obligațiile asumate de celelalte organe și instituții de stat.

Printr-un al doilea motiv de apel s-a susținut  că este netemeinică soluția instanței de obligare a Statului Român, în solidar, la plata sumei de 9883,60 lei, deoarece nu se află în culpă procesuală.

Prin decizia civilă nr.870/A din 22.11.2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, curta de apel a reținut că apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în temeiul art. 12 alin.(5) din Legea nr. 213/1998, iar reclamanții dețin un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană în baza sentinței civile nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București și a sentinței civile nr.7844/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și  RA APPS.

Prin decizia civilă nr.7431 din 5.12.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursurile, a casat  decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor,  aceleiași instanțe.

Pentru a dispune în acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în sinteză, că instanța de apel a validat soluția primei instanțe privind excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fără a analiza apărările pe fond privind inexistența imobilului în patrimoniul său și faptul că hotărârea anterioară, de care se prevalează reclamanții, fiind pronunțată în contradictoriu cu SC R. SA., nu-i este opozabilă,

Instanța de apel a încălcat principiul rolului activ, întrucât nu a verificat dacă această hotărâre mai conferă reclamanților cu „bun actual” așa cum a fost acesta definit în sensul jurisprudenței instanței europene (cauza Atanasiu și alții c. României) în condițiile în care nu s-a făcut dovada că această hotărâre a fost pusă în executare, în termenul prevăzut de art.405 alin.(1) C.proc.civ., sau că au existat impedimente legale și obiective la executare.

A arătat instanța de recurs că, în acest sens, trebuie avute în vedere și dispozițiile art.405 alin.(3) C.proc.civ., potrivit cărora, prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie, precum și împrejurarea că, așa cum s-a statuat în practica instanței de contencios european, o hotărâre judecătorească poate face dovada existenței unui „bun actual”, în patrimoniul celui care o invocă, numai în măsura în care aceasta este definitivă și executorie așa cum aceste caractere sunt definite și reglementate de norma internă.

În plus, în rejudecare, urmează să se țină seama și de dezlegarea dată problemei admisibilității acțiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, cu circumstanțierile aduse în această materie, prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a arătat că, în situația în care se constată că sentința  și-a pierdut puterea  executorie se va analiza dacă mai subzista condiția esențială pentru admisibilitatea  acțiunii în revendicare, respectiv existența bunului actual în patrimoniul reclamanților, cu posibilitatea valorificării lui prin intermediul acțiunii de drept comun. De asemenea, s-a arătat că trebuie să se lămurească  cadrul procesual pasiv, luându-se în considerare apărările pârâtului Statul Român în legătură cu inexistența, în patrimoniul său, a bunului a cărui restituire se solicită.

Prin decizia civilă nr.108/A din 14.03.2014, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Recursurile declarate împotriva acestei decizii de pârâții  Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A. APPS au fost admise prin decizia civilă nr.2669 din10.10.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor.

În esență, instanța de recurs a reținut că deși instanța de apel a constatat că sentința civilă nr.7844/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în virtutea căreia reclamanții se prevalează de existența unui bun actual în patrimoniul lor, a fost schimbată (în sensul că acțiunea în revendicare a fost respinsă), a reținut că imobilul în litigiu nu intra sub incidența Legii nr.10/2001 întrucât anterior intrării în vigoare a acestui act normativ fusese pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, sentința civilă nr.594/1992, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.1392/1994 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin care s-a constatat valabilitatea contractului încheiat de reclamanți cu Statul Român.

Or, prin sentința civilă nr.594/1992, sus-menționată, instanța de judecată a avut a se pronunța asupra unei acțiuni în constatarea existenței contractului de construire nr. xx34/1970, iar nu în privința unei acțiuni în revendicare prin care să se tindă ca imobilul în litigiu să fie readus în patrimoniul reclamanților.

Fiind vorba de o acțiune în constatare, hotărârea pronunțată nu constituie titlu executoriu și nici nu poate fi pusă în executare silită, obiectivul limitat al cererii reclamanților privind numai constatarea existenței sau inexistenței unui drept, respectiv cel legat de încheierea valabilă a contractului de construire nr. xx34/1970.

A arătat instanța de recurs că, de altfel, aspectele ce țin de efectele conferite de sentința civilă

nr.594/1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, au fost cenzurate și în cadrul acțiunii în revendicare soluționată prin sentința civilă nr. 7844/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București (definitivă prin decizia civilă nr. 1328/1997 pronunțată de Tribunalul București și irevocabilă prin decizia civilă nr.242/1998, pronunțată de Curtea de Apel București), instanțele de judecată statuând că acel contract de construire încheiat cu fostul OCLPP îl obligă pe constructor să execute construcția dar nu conferă reclamanților un titlu de proprietate.

Înalta Curte a constatat că întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul Consiliului de Stat nr.178/1972, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), se impunea ca instanța de apel, potrivit dezlegărilor date prin decizia de casare, să verifice, din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă este admisibilă o acțiune în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a legii speciale, respectiv să stabilească dacă reclamantul deține un bun actual ce poate fi valorificat prin intermediul acțiunii de drept comun, în raport și de jurisprudența Curții Europene.

Astfel, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta; legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

A arătat instanța de recurs că, de altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, care sunt pe deplin aplicabile și în cazul de față că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin aceeași decizie s-a arătat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,  de către chiriași.

În speță, nu s-a analizat dacă reclamanții sunt exceptați de la procedura legii speciale, precum și dacă, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale pentru a se stabili dacă mai au deschisă calea acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, în apel nu s-a verificat dacă reclamanții într-o atare acțiune să pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană și trebuie să li se asigure accesul la justiție, având în vedere că nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare.

Or, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, era necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă la data de 16.12.2014.

Cu prilejul rejudecării, la termenul din 06.02.2015, curtea de apel a pus în discuția părților

incidența în cauză a prevederilor Legii nr.9/1968, în temeiul căruia a fost încheiat contractul de construire nr. xx34/1970.

Cu acest prilej, apelanta-pârâtă RA APPS a depus concluzii, în care a învederat că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dreptul comun, nu pe dispozițiile  legii speciale de reparație, iar în ce privește  indicațiile din decizia de casare a arătat că reclamanții nu au invocat nici un motiv prin care să justifice de ce nu au uzat de dispozițiile  legii speciale; de asemenea, nu au făcut dovada imposibilității parcurgerii acestei proceduri care erau de imediată aplicare și pe care aveau obligația să o urmeze conform Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a mai arătat că, neutilizând procedura specială, reclamanții au fost decăzuți din dreptul de a revendica imobilul, precum și faptul că aceștia nu au  un bun în sensul Convenției.

A precizat apelanta pârâtă RA APPS că are în administrare imobilul prin transmitere de la Municipiul București conform deciziei Primăriei Municipiului București nr.396/1990.

Prin decizia civilă nr.103/A din 27 februarie 2015, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelurile  formulate de pârâții RA APPS și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP – MB, împotriva sentinței civile nr.1799/2010 pronunțată de Tribunalul București și, în consecință, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins capetele de cerere privind revendicarea apartamentului nr.6 din București, boxa nr.6 și a garajului nr.3;  au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că prin contractul de construire nr. xx34/1970, încheiat în baza Legii nr.9/1968, Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală din cadrul Comitetului Executiv al Municipiului București s-a obligat să asigure numiților G.I. și E., construirea unei locuințe proprietate personală, pe care să le-o predea la data de 30.06.1971, pe baza unui proces verbal de predare-primire.

În conformitate cu dispozițiile art.44 din Legea nr.9/1968: „contractul pentru construire împreună cu procesul verbal de predare - preluare constituie titlu de proprietate pentru locuințele ori casele de odihnă sau turism construite în condițiile prezentei legi” iar, potrivit art.45 din aceeași act normative, titlurile de proprietate prevăzute în articolul precedent (…) se înscriu în registrele de transcripțiuni imobiliare.

În cauză, reclamanții nu au făcut dovada existenței procesului verbal de predare - preluare, deci nu au făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul dispozițiilor art.44 din Legea nr.9/1968; lipsa titlului de proprietate rezultă și din lipsa pe contract a mențiunii privind înscrierea în registrul de transcripțiuni.

A mai reținut instanța de apel că prin Decretul nr.175/1972, imobilul a trecut în proprietatea de stat și în administrarea directă a Municipiului București, iar de la numiții G.I. și G.E. s-a preluat doar terenul  ce fusese dat în folosință veșnică.

Din expunerea de motive a acestui decret rezultă că s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului pentru înlăturarea efectelor actelor juridice privind atribuirea terenului, acordarea creditelor, proiectarea și construirea locuințelor etc.

În consecință, prin Decretul nr.175/1972 au fost stopate efectele contractului de construire, astfel că nu s-a mai putut proceda la emiterea procesului verbal de predare – preluare și deci nu s-a produs efectul dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției; potrivit acestui act normativ, reclamanții nu au avut niciodată un drept de proprietate asupra imobilului revendicat.

Prin sentința civilă nr.594/1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții  G.I. și G.E. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și SC R. SA, s-a constatat că este în funcțiune contractul pentru construirea de locuință proprietate personală nr. xx34/1970 pentru apartamentul nr.6 și s-a dispus  repunerea părților în situația anterioară.

Prin dispoziția de repunere în situația anterioară s-a decis îndeplinirea de către Municipiul București a obligațiilor asumate prin contract, iar de către reclamanți îndeplinirea obligației de plată a imobilului însă nici una dintre părți nu a trecut la îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract.

Prin sentința civilă nr.7844/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă prin respingerea recursului, a fost admisă  acțiunea reclamanților G.E. și G.O. formulată  în contradictoriu cu SC R. SA și a fost obligată această pârâtă să predea reclamanților apartamentul nr.6, boxa nr.6 și garajul  nr.3, precum și să plătească daune cominatorii către reclamanți.

A reținut instanța de apel că obiectul acțiunii a fost obligație de a face (de predare) ceea ce rezulta atât din dispozitivul sentinței, cât și din considerentele deciziei civile nr.1328/1997, pronunțată de Tribunalul București, în care se vorbește de obligația de a preda apartamentul și de obligația de a încheia procesul verbal de predare-primire.

Din probele administrate nu rezultă că, după pronunțarea acestei hotărâri, s-a procedat la emiterea procesului - verbal de predare - preluare a imobilului, care împreună cu contractul de construire ar fi constituit titlu de proprietate.

Prin decizia nr.396/1990 și protocolul anexat acestei decizii,  imobilul a fost transmis în administrarea Oficiului de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic, actual Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat, din administrarea Întreprinderii de construcții, reparații și administrație locativă Berceni, Colentina, Herăstrău, Foișor, Cotroceni, Pajura și Vitan, astfel că, la data la care reclamanții s-au judecat cu SC R. SA,  imobilul nu se mai afla în administrarea acestei instituții.

A concluzionat instanța de apel că reclamanții nu au dobândit niciodată un titlu de proprietate asupra apartamentului și nu au avut în patrimoniu un drept de proprietate ci doar drepturi de creanță, corelativ unor obligații de a face, astfel că în mod nelegal tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta R.A.  A.P.P.S. dar cu o motivare greșită.

Pe cale de consecință, în lipsa dreptului de proprietate și a unui titlu valabil, acțiune în revendicare trebuia respinsă ca nefondată, tribunalul  reținând în mod greșit că titlul de proprietate al reclamanților ar fi reprezentat de contractul de construire, sentința civilă nr.594/1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București și sentința civilă nr.7844/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care s-a dispus îndeplinirea unei obligații de a face, în condițiile în care la data formulării acțiunii (8.07.2008) era prescrisă executarea potrivit art.405 alin.(1) teza întâi din C.proc.civ.

Fiind prescris dreptul de a solicita executarea sentinței civile nr. 7844/1996 sunt prescrise în temeiul art.3 din Decretul nr.167/1958 și obligațiile derivând din contractul de construire.

Cu referire la apelul formulat de apelanta pârâtă RA APPS, curtea de apel a reținut că primul motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, nu este fondat; astfel, în acord cu art.1 din Primul Protocol la Convenția europeană, reclamanții au avut o speranță de a dobândi în proprietate imobilul și aceasta deoarece nu se constatase prescripția dreptului de a cere executarea sentinței civile nr.7844/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și în considerarea dispozițiilor cuprinse în sentința civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București, de repunere a părților în situația anterioară (adică în situația de îndeplinire a obligațiilor contractuale).

Or, în condițiile în care prin sentința civilă nr.594/1992 s-a decis că este în funcțiune contractul de construire și că părțile sunt ținute de efectele contractului, a existat o speranță de a obține procesul - verbal de predare-preluare și deci de a obține dreptul de proprietate.

A apreciat instanța de apel că, în raport de aceste argumente, soluția instanței de fond este corectă în sensul că atâta timp cât nu s-a reținut prescripția  drepturilor rezultate din contractul de construire și din cele două sentințe, acțiunea în revendicare este admisibilă, cu atât mai mult cu cât apartamentul nu a fost preluat de la reclamanți în anul 1972, pentru că, la acel moment, aceștia nu aveau niciun titlu asupra apartamentului.

În aceste condiții, imobilul nu intră sub incidența Legii nr.10/2001, astfel că reclamanții nu erau ținuți să urmeze procedurile prevăzute de Legea nr.10/2001.

Și cel de-al doilea motiv de apel formulat de acest apelant, pe care l-a sintetizat ca fiind privitor la calificarea legii speciale drept o formă de împiedicarea dreptului de acces efectiv la o instanță, a fost găsit nefondat, cu motivarea că Legea nr.10/2001 nu este aplicabilă în speță.

Nu a fost primit nici cel de-al treilea motiv de apel, privitor la apărările de fond prin care s-a susținut că la soluționarea cauzei trebuie avute în vedere și dezlegările date prin Decizia nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, instanța de apel arătând că în circumstanțele speței, nu se poate vorbi de un imobil preluat de stat de la reclamanți, în anul 1972, de vreme ce aceștia în anul 1972 nu avea nici un titlu, astfel că nu sunt incidente dispozițiile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A fost găsit fondat cel de-al patrulea motiv de apel formulat de apelanta RA APPS, curtea de apel arătând că admiterea acțiunii în revendicare a fost greșit dispusă, în condițiile în care, deși reclamanții au încercat să-și constituie un titlu de proprietate, titlul construit adaugă la lege, ceea ce

este inadmisibil; pe de altă parte obligațiile erau prescrise.

În plus, cererea de obligarea la predarea imobilului  prin întocmirea procesului verbal de predare-preluare s-a judecat cu S.C. R., care, pe de o parte nu mai administra imobilul, pe de altă parte,  nu era titulara obligației de a preda imobilul (în sensul întocmirii procesului verbal de predare - preluare).

Curtea de apel a apreciat că al cincilea motiv de apel este fondat, având în vedere că acțiunea în revendicare a reclamanților este nefondată iar apelanta-pârâtă nu a căzut în pretenții, astfel că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Și apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost găsit fondat, instanța de apel reținând că  imobilul se afla în proprietatea Municipiului București iar pârâta RA APPS îl are doar în administrare, așa cum rezulta din Decizia nr.396/1990 a Primăriei Municipiului București.

Cu referire la dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.7431/2012, curtea de apel a arătat că a procedat la examinarea calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a constatat că imobilul se află în patrimoniul Municipiului București și în administrarea R.A.  A.P.P.S. – motiv pentru care a fost admis apelul declarat de apelantul Statul Român; atât sentința civilă nr.594/1992 cât și sentința civilă nr.7844/1996 nu sunt opozabile Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece nu a fost parte în aceste procese.

Din perspectiva dispozițiilor art.405 alin.(1) și (3) C.proc.civ. s-a apreciat că sentința civilă nr.7844/1996 și-a pierdut puterea executorie. În ceea ce privește consecințele sentinței civile nr.594/1992 de repunere a părților în situația anterioară, adică în situația îndeplinirii obligațiilor din contractul de construire, s-a reținut că sunt prescrise.

A arătat curtea de apel că, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, imobilul  nu face obiectul Legii nr.10/2001 pentru că nu a fost preluat de la reclamanți astfel că nu sunt incidente dispozițiile deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere că sentința civilă nr.7844/1996 și-a pierdut puterea executorie, s-a reținut că reclamanții nu mai pot invoca această hotărâre judecătorească în justificarea titlului de proprietate și că, deși la data introducerii acțiunii puteau pretinde o speranță legitimă, la momentul soluționării prezentului apel, prin incidența dispozițiilor art.405 alin.(1) și (3) din C.proc.civ. 1865, reclamanții nu au un bun actual, și nici nu mai pot pretinde că au o speranță legitimă, conform art.1 din Primul Protocol la Convenția europeană.

Cu referire la obligațiile impuse prin decizia nr.2669 din 10.10.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, curtea de apel a arătat că urmare noilor dispoziții de lege puse în discuția părților, în conformitate cu dispozițiile art.315 (3) C.proc.civ., prin reexaminarea probatoriului  a constatat că deși imobilul a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.10/2001, preluarea nu s-a făcut de la reclamanți; prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr.10/2001 sau ale deciziei nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții nefiind ținuți să

urmeze procedura legii speciale.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.296 C.proc.civ. au fost admise apelurile, a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, au fost respins capetele de cerere privind revendicarea apartamentului nr.6, boxa nr.6 și a garajului nr.3 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții.

În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.7 C.proc.civ., recurenții - reclamanți au arată că, în ceea ce privește apelul formulat de către R.A. A.P.P.S., instanța de apel a făcut referire la cinci motive de apel invocate de această parte, deși din analiza cererii de apel rezultă fără echivoc că apelanta R.A. A.P.P.S. a formulat doar trei motive de apel.

Au susținut recurenții că prin apelul formulat de către pârâta R.A. A.P.P.S., s-a invocat, în principal, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare raportat la dispozițiile Legii nr.10/2001; în subsidiar, apelanta-intimată R.A. A.P.P.S. a invocat nelegalitatea hotărârii instanței de fond sub aspectul îmbogățirii fără justă cauză a reclamanților, prin restituirea în natură a imobilului revendicat cu păstrarea sumei achitate pentru achiziționarea imobilului și restituite potrivit Decretului nr.175/1972. Prin cel de-al treilea motiv de apel, intimata-apelantă R.A. A.P.P.S. a criticat soluția instanței de fond în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată.

În opinia recurenților, prin referirea la motive de apel care nu au fost invocate de către R.A. A.P.P.S., instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, care cuprinde motive străine de natura pricinii.

Printr-o altă critică s-a arătat că decizia recurată analizează aspecte soluționate în mod irevocabil de către Judecătoria Sectorului 5 București prin sentința civilă nr. 594/1992.

Astfel, prin decizia recurată, Curtea de Apel București a constatat că „la data la care reclamanții s-au judecat cu S.C. R. S.A. imobilul nu se mai afla în administrarea S.C. R. S.A." aspect străin de natura pricinii și care nu a fost pus niciodată în discuția părților în faza procesuală a apelului în cauza pendinte.

În baza unei astfel de analize, străină de natura pricinii, prin decizia recurată, instanța de apel a susținut în mod neîntemeiat că „față de cele constatate, rezultă deci că reclamanții nu au dobândit niciodată un titlu de proprietate asupra apartamentului și deci niciodată nu au avut în patrimoniu un drept de proprietate, ci doar drepturi de creanță corelativ unor obligații de a face".

Recurenții-reclamanți au susținut că așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, prin sentința civilă nr.594/1992 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, devenită irevocabilă, s-a constatat că este în funcțiune contractul pentru construirea locuinței proprietate personală nr. xx34/1970 încheiat între G.I., G.E. și entitatea de la care R. S.A. a preluat apartamentul vizat de prezentul litigiu, părțile contractante fiind repuse în situația anterioară.

Titlul lor de proprietate constă în contractul pentru construirea locuinței proprietate personală nr. xx34/1970 și a fost confirmat în mod irevocabil prin sentința civilă nr.594/1992 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, astfel că orice considerent al deciziei recurate prin care este înlăturată soluția constatării ca fiind în funcțiune a contractului pentru construirea de locuință proprietatea personală nr. xx34/1970, cu repunerea părților în situația anterioară, este străin de pricină, raportat la motivele de apel cu care instanța de apel a fost învestită.

II. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., recurenții-reclamanți au arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, prin apelul formulat de către R.A. A.P.P.S., s-a invocat în principal inadmisibilitatea acțiunii în revendicare raportat la dispozițiile Legii nr.10/2001, în subsidiar, apelanta-intimată R.A. A.P.P.S. a invocat nelegalitatea hotărârii instanței de fond sub aspectul îmbogățirii fără justă cauză a recurenților-reclamanți prin restituirea în natură a imobilului revendicat cu păstrarea sumei achitate pentru achiziționarea imobilului și restituite potrivit Decretului nr.175/1972. Printr-un al treilea motiv de apel, intimata-apelantă R.A. A.P.P.S. a criticat soluția instanței de fond în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin apelul formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost criticată sentința civilă nr.1799/2010 pronunțată de către Tribunalul București, prin reiterarea ca unic motiv de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Au arătat recurenții - reclamanți că în niciunul din apelurile declarate împotriva sentinței civile nr.1799/2010 pronunțată de către Tribunalul București nu a fost criticată respingerea de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale active.

Față de caracterul devolutiv al apelului, care poate fi soluționat numai în limitele stabilite de apelant, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active prin sentința civilă nr.1799/2010 a trecut în puterea lucrului judecat nefiind atacată prin apelurile formulate în cauză.

Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți au susținut că admiterea excepției lipsei calității procesuale active prin decizia recurată reprezintă o greșeală de interpretare și aplicare a legii, în concret a efectului devolutiv al apelului reglementat de Codul de procedură civilă și a principiului

tantum devolutum quantum apellatum

, instanța de apel neavând posibilitatea de a modifica acele dispoziții ale sentinței apelate care nu au fost antamate prin apelurile formulate în cauză.

Cu referire la soluția dată apelului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, recurenții au arătat că în mod nelegal instanța de apel l-a găsit fondat cu motivarea că imobilul se află în proprietatea Municipiului București, iar pârâta RA APPS îl are doar în administrare, conform  deciziei nr.396/1990 a Primăriei Municipiului București, deoarece, în realitate, imobilul revendicat se află în domeniului privat al statului și este administrat de către R.A. A.P.P.S. potrivit H. G. nr.265/2005, Anexa nr.2, pct.614, situație care rezultă și în extrasul cărții funciare a imobilului.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 C.proc.civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a  interpretat greșit efectele sentințelor civile nr.594/1992 și nr.7844/1996.

Astfel, instanța de apel a reținut că cele două hotărâri judecătorești nu sunt opozabile Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,  pentru că acesta este terț față de părțile din dosarele în care au fost pronunțate.

Or, prin sentința civilă nr.594/1992 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, s-a constatat că este în funcțiune contractul pentru construirea locuinței proprietate personală nr. xx34/1970 încheiat între G.I., G.E. și R. S.A. pentru apartamentul în litigiu, fiind repuse părțile contractante în situația anterioară

Deși Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost parte explicită în litigiul prin care s-a constatat și recunoscut valabilitatea contractului pentru construirea de locuințe (care reprezintă titlul de proprietate al recurenților), în acest litigiu a fost parte entitatea deținută de stat care s-a ocupat de administrarea imobilului în litigiu la momentul demarării litigiului și de la care R.A. A.P.P.S. a preluat la rândul său, dreptul de administrare, conform hotărârii de guvern sus-menționate. Prin urmare, Statul Român are obligația să respecte cele consfințite prin sentința civilă nr.594/1992 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, devenită irevocabilă.

În opinia recurenților, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.8 C.proc.civ., instanța de apel interpretând în mod eronat efectele sentinței civile nr.594/1992 sub aspectul opozabilității acestora față de Statul Român.

Au mai susținut recurenții că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu mai puteau invoca faptul că dețin un bun actual și nu mai pot pretinde că au o speranță legitimă, conform art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană, respectiv că „preluarea nu s-a făcut de la reclamanți".

Astfel, au fost interpretate greșit actele deduse judecății, respectiv  contractul pentru construirea locuinței proprietate personală nr. xx34/1970, coroborat cu sentința civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București și cu Decretul nr.175/1972, care fac dovada că sunt deținătorii unui „bun actual" în sensul Convenției europene, de vreme că încă din anul 1992, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința civilă nr.594/1992 a Judecătoriei Sector 5 București), au fost repuși în situația anterioară preluării abuzive, fiind constatate ca fiind eficiente drepturile născute de contractul de construire din 1970 ale cărui efecte au fost cenzurate în mod abuziv în perioada comunistă.

Cum prin hotărârea judecătorească pronunțată în 1992 s-a reținut irevocabil că preluarea a fost abuzivă și că se impune restabilirea efectelor contractului de construire încheiat în 1970, o asemenea statuare a consacrat caracterul viciat al titlului statului și le-a recunoscut dreptul asupra

bunului în litigiu în sensul statuat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Au arătat, de asemenea, recurenții-reclamanți că împrejurarea că nu mai dețin în materialitatea lui procesul-verbal de predare-primire a imobilului nu echivalează cu lipsa titlului de proprietate valabil recunoscut prin hotărârea judecătorească irevocabilă din anul 1992 și c