ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 418/2025

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 23.08.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.240.151 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.045.392 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/03.08.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L și valoarea de 422.408 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 1305 mp situat în Craiova, strada x, nr. 122, județul Dolj, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. La data de 11 februarie 2022, pârâta ANRP a depus cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.R.L., B., C. și D. solicitând obligarea chemaților în garanție la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului. Prin încheierea 23 iunie 2022, Tribunalul a admis excepția tardivității cererii de chemare în garanție, pe care a respins-o, pe cale de consecință, ca fiind tardiv formulată, pentru motivele expuse în considerentele încheierii.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1095 din 14 iulie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva persoanelor chemate în garanție S.C. A. S.R.L., B. și D., ca tardiv formulată: a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție S.C. A. S.R.L. suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial; a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție D. suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial; a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție B. suma de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial. Împotriva sentinței civile nr. 1095/14.07.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au declarat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 18.04.2023.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel Prin decizia nr. 1105 A din 14 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2072 din 30 decembrie 2021 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1738A din 24 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs principal reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și recurs incident chemata în garanție S.C. A. S.R.L.. Recursul principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor aduse deciziei curții de apel, recurentul a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1241 C. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A arătat că, prin cererea de chemare în judecată au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidența prevederilor art. 269-270 din C. proc. civ.. Înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1241 din C. civ., până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia. În cauză, persoana care putea contesta cele consemnate în documente, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era chiar intimata-pârâtă, cea de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de experții verificatori și evaluatori. În aceste condiții, instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora. Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condițiile în care intimata-pârâtă ANRP nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recursul incident declarat de chemata în garanție S.C. A. SRL Prin cererea de recurs formulată, chemata în garanție a solicitat admiterea recursului incident, casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare menținerea soluției instanței de apel de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, cu înlocuirea considerentelor curții de apel în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Recurenta a imputat instanței de apel o soluționare greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin interpretarea și aplicarea eronată a art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958. A susținut că, în situații cum este cea din speță, trebuie făcută o distincție între momentul subiectiv la care persoana pretins prejudiciată a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de ea și momentul obiectiv, reprezentat de data la care cel prejudiciat trebuia să cunoască eventuala pagubă și persoana răspunzătoare. Făcând trimitere la prevederile Legii nr. 247/2005, ale H.G. nr. 34/2009, ale H.G. nr. 361/2005 și ale O.U.G. nr. 25/2007, în vigoare la data emiterii dispoziției de despăgubire și a titlurilor de conversie obiect al litigiului pendinte, chemata în garanție a susținut că rezultă, fără dubiu, implicarea directă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în procedura emiterii acestor titluri/decizii. Drept urmare, recurentul, prin reprezentanții săi, ar fi trebuit cel puțin să cunoască eventuala pagubă și persoana răspunzătoare încă de la data emiterii deciziei de despăgubiri.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă ANRP a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021. Recurenta-chemată în garanție S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția lipsei de interes a recurentului-reclamant în declararea recursului principal în contradictoriu cu aceasta și excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. S.R.L., în etapa de judecată a recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. S.R.L. în recursul principal și cea a lipsei de interes a reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în declararea căii de atac în contradictoriu cu aceasta, invocate prin întâmpinare, vor fi respinse, fără a fi examinate. Aceasta întrucât, recursul în cadrul căruia au fost invocate privește exclusiv raportul litigios dintre Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind declarat exclusiv în contradictoriu cu aceasta din urmă, fără a viza în vreun fel cererea de chemare în garanție a S.C. A. S.R.L., astfel cum rezultă din chiar cererea de recurs, din parcursul litigiului și din hotărârile pronunțate în cauză (cerere de chemare în judecată formulată exclusiv în contradictoriu cu ANRP, cerere de chemare în garanție a A. respinsă, ca tardiv introdusă, soluție rămasă definitivă prin neapelare). În aceste condiții, examinarea apărărilor formulate în legătură cu o cerere care nu face obiectul criticilor din calea de atac, precum și a susținerilor provenind de la o persoană care nu este vizată de recursul declarat, este exclusă, acestea fiind lipsite de relevanță în raport cu limitele învestirii. Analizând recursurile în raport cu criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, pentru considerentele ce succed. Asupra recursului principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurentul-reclamant a susținut nesocotirea dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din C. proc. civ., învederând că înscrisurile administrate în cauză emană de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, precum și că înscrisurile respective au forța probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat. Astfel, potrivit principiului disponibilității, care este reglementat de art. 9 din C. proc. civ. și care guvernează procesul civil, părțile pot determina nu numai existența procesului, ci și conținutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și participanților la proces. În strânsă legătură cu acest principiu, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Pe de altă parte, art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate, expres sau implicit, de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum se prevede la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. Se constată că instanța de apel a respectat aceste dispoziții legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu conduce la concluzia că s-a încălcat principiul disponibilității, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor și apărărilor formulate în apel. În acest sens, se reține că instanța de apel a constatat aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor care reglementează prescripția dreptului material la acțiune, a respins excepția prescripției și, evocând fondul, a respins cererea ca neîntemeiată, reținând că nu a fost făcută dovada existenței unei fapte ilicite în sarcina pârâtei, constând în evaluarea imobilului cu nerespectarea Standardelor internaționale de evaluare. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a analizat comparativ cele două rapoarte de evaluare atașate cererii de chemare în judecată, reținând că motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare sunt aplicabile și concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2020, astfel că niciuna dintre evaluările analizate nu a respectat Standardele Internaționale de Evaluare, prejudiciul reclamat în cauză nefiind dovedit. Analizând temeinicia acțiunii formulate de reclamant, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamantului îi revine sarcina probei, însă singurele probe administrate în cauză pentru dovedirea prejudiciului au fost raportul de evaluare întocmit de S.C. E. S.R.L. la 20 octombrie 2020, raportul de evaluare inițial nr. x/03.08.2009 întocmit de societatea de evaluatori S.C. A. S.R.L. x, decizia nr. 6926/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și titlurile de conversie nr. x/18.08.2011, nr. x/11.07.2011, nr. x/11.07.2011 și nr. x/30.06.2010. Criticile din recurs vizează aspecte ce țin de forța probantă a înscrisurilor administrate în cauză, învederându-se că înscrisurile emană chiar de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora și la întrunirea caracterul autentic, în sensul dispozițiilor art. 269 din C. proc. civ. Potrivit art. 269 alin. (1) din C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinței legiuitorului sau a părților, înscrisurile autentice au o forță probantă deosebită, stabilită la art. 270 din C. proc. civ., ce rezultă din împrejurarea că înscrisul a fost întocmit și autentificat sau primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică. Înscrisul autentic face dovada autenticității sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit și, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Așadar, înscrisul care, prin forma și aparența sa exterioară (semnătura funcționarului, sigiliul autorității, numărul de înregistrare etc.), are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, prezumție care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul ca mijloc de dovadă la persoana care-i contestă exactitatea și autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals. Reținând că, dintre înscrisurile administrate în cauză, doar decizia nr. 6926/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlurile de conversie nr. 3138/18.08.2011, nr. 2400/11.07.2011, nr. 2400.2/11.07.2011 și nr. 816/30.06.2010 corespund definiției înscrisului autentic, în sensul dispozițiilor art. 269 alin. (1) teza I din C. proc. civ., în mod corect instanța de apel le-a valorificat în condițiile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă. Prezumția operează față de orice persoană și dispensează de orice obligație probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Așadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligația de a iniția demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 și urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului. De vreme ce, în prezenta cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva mențiunilor cuprinse în cele trei înscrisuri autentice antemenționate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sau de la unul dintre angajații acesteia, că semnăturile existente aparțin celor menționați ca semnatari și că actul exprimă voința autorității emitente, cu privire la conținutul înscrisului, condiții în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanța de apel este legală. În consecință, în raport cu obiectul cererii deduse judecății, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât și în calitate de comitent al prepușilor săi, cele trei înscrisuri autentice sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptățite, a măsurilor reparatorii pentru valoarea de 1.045.392 RON, sub formă de acțiuni, prin emiterea titlurilor de conversie în temeiul Legii nr. 247/2005. În ceea ce privește cele două rapoarte de evaluare, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în susținerea pretenției deduse judecății, se reține că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările și concluziile unor specialiști în domeniul evaluării proprietății imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanței de apel, în condițiile art. 264 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. Recurentul-reclamant a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept. Înalta Curte observă că, în argumentarea acestui motiv, recurentul a invocat aceleași critici pe care le-a subsumat și motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și care au fost deja analizate supra. Deși recurentul-reclamant a susținut aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1241 din C. civ., totuși în dezvoltarea acestei critici a reluat expunerea de motive subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în ceea ce privește modalitatea de evaluare și interpretare a probatoriului. Or, în recurs nu se poate cenzura situația de fapt, ci doar se verifică legalitatea deciziei pronunțate în apel, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată, rezultă că instanța de recurs nu are competența de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanțele de fond și nici de a analiza criticile care privesc temeinicia deciziei instanței de apel. Ca atare, motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind învederate argumente valide, care să susțină interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul principal, ca nefondat. Asupra recursului incident declarat de chemata în garanție S.C. A. SRL Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) din C. proc. civ., exercitarea acțiunii civile este condiționată, între altele, de existența unui interes, iar, conform art. 33 teza I din același cod, "interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual". Interesul procesual reprezintă folosul practic urmărit de parte prin exercitarea acțiunii civile în oricare dintre formele sale - cerere de chemare în judecată, cale de atac ordinară sau extraordinară - și constituie o condiție de exercițiu a acesteia. Ca atare, existența interesului trebuie să fie justificată nu doar la momentul introducerii acțiunii, ci și în fiecare fază procesuală ulterioară, inclusiv în calea de atac a recursului. În acest sens, art. 458 C. proc. civ. consacră expres principiul potrivit căruia căile de atac pot fi exercitate numai de părțile care justifică un interes. Interesul justifică demersul procesual numai în măsura în care partea urmărește, prin intermediul căii de atac exercitate, obținerea unei modificări a hotărârii atacate care să-i procure un folos concret, constând fie în înlăturarea unei situații defavorabile, fie în dobândirea unui avantaj juridic. În cauză, se constată că soluția pronunțată de instanța de apel este una favorabilă S.C. A. S.R.L.. Decizia atacată nu impune vreo obligație în sarcina chematei în garanție, nu îi generează un prejudiciu și nu îi afectează, în mod direct sau indirect, drepturile ori interesele legitime. Prin urmare, în absența unei vătămări concrete, decizia instanței de apel nefiind de natură să îi creeze o situație juridică defavorabilă, S.C. A. S.R.L. nu justifică un interes actual în promovarea recursului incident. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de chemata în garanție S.C. A. S.R.L., ca lipsit de interes.