ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2748/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a solicitat în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei 1.591.490 RON reprezentând diferența dintre prețul imobilului situat în Craiova, str. x, jud. Dolj, stabilit prin raportul de evaluare din 2009, și prețul stabilit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare în anul 2020, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la plata efectivă. Prin întâmpinarea formulată, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. De asemenea, a depus la dosar și o cerere de chemare în garanție a A. S.R.L. și a numiților B., C. și D.. La termenul din data de 28 aprilie 2022, tribunalul a dispus admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție a A. S.R.L. și a numiților B. și D. și a anulat cererea formulată în contradictoriu cu C..

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 625 din 28 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea principală, ca prescrisă. A respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 341A din 2 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții Ministerul Finanțelor și Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 625 din 28 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A anulat, în parte, sentința civilă nr. 625 din 28 aprilie 2022 și evocând fondul în apel: a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. A păstrat sentința în privința soluției pronunțate cu privire la cererea de chemare în garanție.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 341A din 2 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. Recurentul a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat. De asemenea, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1241 din C. civ., fiind aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. A învederat că, prin cererea de chemare în judecată, a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidența prevederilor art. 269-270 din actul normativ menționat, prin înscris înțelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimată și transmise Ministerului Finanțelor, relevante sub aspectul informațiilor pe care le dețin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanții de exactitate. A precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 din C. civ. din 2009), până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia. Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata Autoritatea Națională pentru Restiturea Proprietăților, cea de la care emană. Aceste acte reprezentă înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 din C. proc. civ. Totodată, a precizat că intimata a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de E. S.R.L. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia. Rezultă, astfel, că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare ce a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimată, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 din C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, dar și a art. 1241 din C. civ., situație subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cu referire la cererea de chemare în judecată, a precizat că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimată și corespondența prin care ANRP a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x/2963 C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat, și anume 1.591.490 RON, reprezentând diferența dintre evaluarea inițială și cea finală. Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosar, în condițiile în care intimata nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 din C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o. Recurentul arată că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006. Dispozițiile art. 1000 din C. civ. instituie răspunderea pentru fapta prepușilor. De aceea, prejudiciul suferit de Statul Român, prin fapta evaluatorului, nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru fapta prepusului său. Nici susținerea instanței de apel potrivit căreia nu s-a dovedit prejudiciul nu este fundamentată. Chiar pârâta l-a cuantificat. De asemenea, a fost dovedită fapta ilicită și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale. Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat inadmisibilitatea recursului, și, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinate de atac, ca nefondată.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din 31 iulie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În primul rând, recurentul expune argumente întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., care vizează nesocotirea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din același act normativ și a dispozițiilor art. 1171 din C. civ. de la 1864, întrucât ar fi încălcat principiile care stau la baza procesului civil și ar fi refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimată. Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile care provin de la intimată, deși acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului. Însă, aceste argumente se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Mai mult, ele sunt nefondate. Înalta Curte reține că, potrivit principiului disponibilității, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Conform dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ., "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege." Iar, potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din actul normativ menționat, "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din același act normativ, care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Prin urmare, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, fiind obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale. Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar împrejurarea că această instanță a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurent nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunțate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecății. Astfel, în rejudecare, instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității intimate, cât și în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susținerea cererii a depus acte ce emană de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 269 și ale art. 270 din C. proc. civ. Instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei și a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerințe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate. Din cererea de recurs reiese că se cere instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoștința recurentului existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și a raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, și să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susține că din actele ulterioare anului 2009, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei cu privire la conținutul și concluziile celui de al doilea raport de evaluare. Înalta Curte apreciază că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului și transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părți, așa cum se susține. Instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că diferența de sumă pretinsă de recurent rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite și care au aceeași valoare probatorie. Așa cum reiese din dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, sub denumirea de principiul nemijlocirii. Față de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanța de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor și a concluzionat că cel de-al doilea nesocotește dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor și a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea ce nu poate fi primit. În plus, susținerile privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanțelor de fond, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Pe de altă parte, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speță, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente și probe aduse de către părți, în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor, care a determinat soluția instanței de apel, nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului. În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1711 și ale art. 1173 din C. civ. de la 1864, incidente raportului juridic dedus judecății, referitoare la forța probatorie a înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte reține argumentele expuse anterior. Prin urmare, se constată că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neexistând nicio o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurent. În al doilea rând, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menționat, recurentul susține și încălcarea dispozițiilor art. 1000 din C. civ. În acest sens, recurentul a arătat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006. Dispozițiile art. 1000 din C. civ. instituie răspunderea pentru fapta prepușilor. De aceea, prejudiciul suferit de Statul Român prin fapta evaluatorului nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru fapta prepusului său. De asemenea, a învederat că există și prejudiciu și faptă ilicită, fiind întrunite cerințele răspunderii civile delictuale, reținerea contrară a instanței de apel fiind nelegală. Criticile astfel formulate sunt nefondate. În cauză, prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la repararea prejudiciului rezultat pentru săvârșirea faptei ilicite de către prepușii săi, pentru diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în Craiova, str. x, jud. Dolj și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 15 ianuarie 2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Faptele ilicite indicate în cererea de chemare în judecată sunt reprezentate de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, precum și de omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x din 15 ianuarie 2009, acestea conducând la emiterea deciziei nr. 5340 din 30 iunie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Solicitarea recurentului s-a întemeiat pe răspunderea civilă a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului, prevăzută de art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864. Analiza acestor chestiuni, circumscrise răspunderii civile delictuale, presupunea verificarea îndeplinirii cumulative a elementelor care o definesc, respectiv a existenței faptei ilicite, a culpei, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic ce implică repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție. Instanța de recurs notează că ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea comitentului de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite. Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (art. 13, Titlul VII), adoptată în scopul instituirii unor reglementări care să asigure sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu modificările și completările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, precum și a O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost înființată inițial prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate al administrației publice centrale fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Ulterior, după modificările legislative aduse prin Legea nr. 247/2005 și prin H.G. nr. 240/2006, Autoritatea a primit atribuții suplimentare, precum cele de a coordona și controla aplicarea legislației din domeniul restituirii proprietății funciare de către instituțiile publice și comisiile de fond funciar sau de a asigura funcționarea Secretariatelor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și Comisiei Speciale de Retrocedare. În anul 2007, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a dobândit personalitate juridică și a trecut în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor. În contextul modificărilor aduse legilor de restituire a proprietăților, prin H.G. nr. 572/2013 a fost abrogată H.G. nr. 361/2005, Autoritatea trecând din subordinea Ministerului de Finanțe în subordinea Guvernului și în coordonarea Primului - ministru, care, în virtutea funcțiilor conferite de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001, exercită atribuțiile de conducere și control prevăzute de art. 11, art. 12 alin. (1) și (2) și art. 28 din același act normativ. În cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților funcționează anumite structuri, printre care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce a fost constituită în vederea acordării despăgubirilor persoanelor îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al legislației speciale privind restituirea către cultele religioase și comunitățile minorităților naționale. Se observă că, în acest peisaj instituțional, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție înființată de stat în scopul gestionării la nivel național a procesului de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv, precum și a coordonării și supravegherii aplicării actelor normative ce reglementează această materie și acordarea de despăgubiri. În contextul arătat, este corectă constatarea instanței de apel, în sensul că nu se poate reține că Statul Român nu a avut atribuții să controleze o autoritate publică înființată chiar de el, pentru că astfel și-ar invoca propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să controleze modul în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile legale. Ca atare, încercarea recurentului de a se disocia de acțiunile intimatei nu poate conduce la absolvirea sa de culpa de a nu fi verificat modalitatea în care imobilul pentru care s-au acordat despăgubiri a fost evaluat, de vreme ce însuși statul finanțează activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, și, pe cale de consecință, bugetul destinat acordării despăgubirilor în procedura reglementată de actul normativ antemenționat. Așadar, intimata nu este doar persoana care a cauzat un prejudiciu decurgând din activitatea proprie sau a prepușilor săi, ci și o instituție prin intermediul căreia se efectuează plățile aferente despăgubirilor pentru proprietățile preluate în mod abuziv, pe seama Statului Român. Totodată, sub aspect probatoriu, curtea a constatat că recurentul s-a limitat doar la a depune cele două rapoarte de evaluare întocmite în dosarul de despăgubire. Cu privire la cel de-al doilea raport, întocmit de E. S.R.L. la solicitarea ANRP, recurentul a susținut că ar reflecta valoarea corectă a despăgubirilor, fără a solicita, în calea ordinară de atac, efectuarea unei noi expertize care să îi confirme susținerile, în condițiile în care simpla depunere a unei noi evaluări nu este aptă, prin ea însăși, să infirme valoarea stabilită în anul 2009. Lipsa administrării unui probatoriu adecvat a făcut dificilă operațiunea de identificare a faptei ilicite, și, pe cale de consecință, stabilirea răspunderii civile delictuale a intimatei în sensul art. 1000 alin. (3) din C. civ. Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 341 A din 2 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.