ÎCCJ, decizie (scj.ro #193005)

Acțiune în pretenții. Efectele somației de plată emisă în temeiul prevederilor art. 1015 alin. (1) din Codul de procedură civilă în privința întreruperii cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Cursul prescripției extinctive/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: acțiune în pretenții

excepția prescripției dreptului material la acțiune

apel

principiul non reformatio in peius

somație de plată

întreruperea cursului prescripției

C. proc. civ., art. 481, art. 1015 alin. (1)-(2), art. 1021 alin. (3)

C. civ., art. 2537 pct. 1, pct. 4, art. 2538 alin. (1)-(2), art. 2539 alin. (2), art. 2540

Norma de la art. 1.015 alin. (2) C.proc.civ. prevede că somația transmisă în condițiile art. 1015 alin. (1) întrerupe prescripția extinctivă potrivit art. 2.540 C.civ., conform căruia, „prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.”

Astfel, somația transmisă în condițiile

art. 1.015 alin. (1) C.proc.civ. produce efectul întreruptiv de prescripție numai dacă este urmată de chemarea debitorului în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Efectul întreruptiv de prescripție se produce însă, ca efect al somației, pentru ordonanța de plată, aceasta fiind procedura subsecventă actului întreruptiv.

În cazul respingerii cererii de emitere a ordonanței de plată, creditorul poate formula cerere de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun, astfel cum rezultă din conținutul art. 1.021 alin. (3) C.proc.civ.

Potrivit art. 2.539 alin. (2) C.civ., „prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.”

Ca atare, dacă acțiunea întemeiată pe dreptul comun este introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a cererii de emitere a ordonanței de plată, prescripția este considerată întreruptă de la data primei cereri

.

Prin urmare, în cazul în care acțiunea întemeiată pe dreptul comun a fost introdusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 2.539 alin. (2) C.civ. nu s-a produs efectul întreruptiv de prescripție, fiind legală soluția instanței de respingere a acțiunii ca prescrisă.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1582 din 22 iunie 2022

Prin cererea formulată la 29.05.2019 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 03.06.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta Societatea A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 208.945,85 lei, cu titlu de debit principal aferent facturii nr. FAI/3542/31.07.2014 și a sumei de 79.164,03 lei, cu titlu de penalități de întârziere stabilite în temeiul clauzei stipulate la art. 7.5 din contractul-cadru de publicitate nr. 21717/10.06.2014, calculate de la 27.08.2015 până la 18.07.2016, precum și în continuare până la data plății debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1691/30.09.2021, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta declarat apel prin care a solicitat anularea hotărârii atacate și, în urma rejudecării, admiterea acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 1925/09.11.2021, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2.537 pct. 1 și 4, art. 2.538 alin. (1)-(2) și art. 2.540 C.civ.

În concret, a învederat că o primă întrerupere a termenului de prescripție a operat ca urmare a emiterii adresei nr. 19/25.02.2015, prin care intimata-pârâtă a solicitat eșalonarea la plată a sumei de 648.945,85 lei.

De asemenea, a arătat că intimata-pârâtă a recunoscut datoria prin semnarea fără obiecțiuni a extrasului de cont nr. 29790/08.06.2015, emis în vederea înștiințării sale cu privire la debitul datorat în baza facturii în litigiu.

Totodată, a arătat că ultima plată parțială aferentă acestei facturi a fost la 08.09.2015, astfel cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosarul cauzei.

A mai susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu este îndeplinită condiția referitoare la chemarea în judecată a debitorului în termen de 6 luni de la data punerii sale în întârziere prin somația din 18.07.2016.

În acest sens, a arătat că somația reprezintă un act de punere în întârziere a debitorului, conform art. 1.015 C.proc.civ., care trimite la art. 2.540 C.civ.

În continuare, a învederat că cererea de emitere a ordonanței de plată a fost formulată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere a debitorului.

Totodată, a arătat că art. 2.537 pct. 2 C.civ. prevede că prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, iar art. 2.539 C.civ. reglementează condițiile în care operează acest caz de întrerupere a prescripției.

În acest context, a apreciat că art. 2.539 C.civ. nu se referă și la cazul de întrerupere a prescripției reglementat de art. 2.537 pct. 4 C.civ., motiv pentru care nu trebuie întrunite cerințele impuse de art. 2.539 C.civ.

A mai arătat că instanța de apel a încălcat principiul consacrat de art. 481 C.proc.civ. când a reținut că penalitățile de întârziere nu erau aferente facturii nr. FAI/3542/31.07.2014, în condițiile în care prima instanță a respins ca prescrisă acțiunea în integralitatea sa.

În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel a încălcat principiul consacrat de art. 481 C.proc.civ. când a reținut că penalitățile de întârziere nu erau aferente facturii nr. FAI/3542/31.07.2014, în condițiile în care prima instanță a respins ca prescrisă acțiunea în integralitatea sa.

Aceste critici se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 481 C.proc.civ., „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.”

Acest text de lege reglementează principiul

non reformatio in pejus,

conform căruia instanța de control judiciar nu poate crea apelantului în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Verificând respectarea acestui principiu, Înalta Curte constată că prima instanță a respins acțiunea ca prescrisă, iar această soluție a fost menținută prin respingerea apelului ca nefondat.

În condițiile în care soluția primei instanțe a fost în totalitate nefavorabilă reclamantei, nu se poate reține că prin respingerea apelului a fost înrăutățită situația sa în propria cale de atac.

Așadar, reclamanta nu a obținut în primă instanță recunoașterea vreunei pretenții care să-i fi fost ulterior negată în propria cale de atac.

În plus, această parte a solicitat în apel anularea în tot a sentinței atacate, aspect care relevă nemulțumirea sa față de soluția primei instanțe.

Prin urmare, instanța de apel nu a încălcat principiul

non reformatio in pejus

, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C.proc.civ. fiind nefondate.

Autoarea recursului critică decizia atacată și din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 2.537 pct. 1 și 4, art. 2.538 alin. (1)-(2) și art. 2.540 C.civ., susținând că prescripția a fost întreruptă ca urmare a emiterii adresei nr. 19/25.02.2015, semnării fără obiecțiuni a extrasului de cont nr. 29790/08.06.2015, plății parțiale efectuate la 8.09.2015 și transmiterii somației din 18.07.2016.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la 19.10.2014, când a devenit scadentă obligația de plată a facturii nr. FAI/3542/31.07.2014, iar acțiunea a fost introdusă la 29.05.2019.

Chiar evocarea, ca act de întrerupere a prescripției, a plății parțiale din 8 iunie 2015, ca urmare a adresei din 25 februarie 2015, nu este utilă în cauză, de vreme ce după întrerupere curge o nouă prescripție de aceeași durată, care, pe aceste repere, se împlinea la 8 iunie 2018.

În acest context, singurul act care prezintă relevanță în cauză din perspectiva întreruperii termenului de prescripție este somația nr. J16990 din 18.07.2016, deoarece a fost transmisă cu mai puțin de 3 ani înainte de introducerea acțiunii.

Celelalte cazuri întreruptive invocate de recurenta-reclamantă vizează acte emise cu mai mult de 3 ani înainte de introducerea acțiunii, astfel încât termenul de prescripție s-ar fi împlinit oricum și dacă s-ar stabili că acestea au produs efectul întreruptiv.

Ca atare, analiza în cadrul acestui motiv de recurs va viza exclusiv cazul întreruptiv de prescripție reprezentat de transmiterea unei somații de plată.

Astfel, Înalta Curte reține că somația din 18.07.2016 a fost transmisă în condițiile art. 1.015 alin. (1) C.proc.civ., care reglementează procedura de notificare a debitorului înainte de declanșarea procedurii de emitere a ordonanței de plată.

Norma de la art. 1.015 alin. (2) C.proc.civ. prevede că această somație întrerupe prescripția extinctivă potrivit art. 2.540 C.civ., care se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 2.540 C.civ., „prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.”

Astfel, somația transmisă în condițiile art. 1.015 alin. (1) C.proc.civ. produce efectul întreruptiv de prescripție numai dacă este urmată de chemarea debitorului în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Efectul întreruptiv de prescripție se produce însă, ca efect al somației, pentru ordonanța de plată, aceasta fiind procedura subsecventă actului întreruptiv.

În cazul respingerii cererii de emitere a ordonanței de plată, creditorul poate formula cerere de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun, astfel cum rezultă din conținutul art. 1.021 alin. (3) C.proc.civ.

Potrivit art. 2.539 alin. (2) C.civ., „prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă

reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere

sau de anulare

a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată

sau de arbitrare

precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă

.”

Ca atare, dacă acțiunea întemeiată pe dreptul comun este introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a cererii de emitere a ordonanței de plată, prescripția este considerată întreruptă de la data primei cereri.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte constată că somația de plată transmisă la 18.07.2016 a fost urmată de o cerere de emitere a ordonanței de plată formulată de reclamantă împotriva pârâtei la 11.08.2016.

Cererea de ordonanță de plată a fost respinsă prin încheierea din 24.10.2016 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, care a rămas definitivă la 21.03.2018 în urma respingerii acțiunii în anulare prin sentința nr. 847/21.03.2018, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/3/2017.

Ca atare, recurenta-reclamantă trebuia să introducă cererea de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de respingere a cererii de emitere a ordonanței de plată, respectiv cel mai târziu la 21.09.2018.

Or, recurenta-reclamantă a introdus prezenta acțiune la 29.05.2019, cu depășirea termenului prevăzut de art. 2.539 alin. (2) C.civ., astfel încât nu s-a produs efectul întreruptiv de prescripție.

Prin urmare, soluția instanței de apel este legală, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.