ÎCCJ, decizie (scj.ro #82878)

Acțiune în pretenții. Excepția prescripției dreptului material la acțiune. Întreruperea prescripției. Aplicarea în timp a legii civile Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă Index alfabetic: acțiune în pretenții - excepția prescripției dreptului material la acțiune - procedura insolvenței C. civ., art. 6 alin. (4), art. 2539 alin. (2) Legea nr. 71/2011, art. 204 Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ., prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, iar potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011 dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil. Conform art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

Astfel, în cazul în care cererea de chemare în judecată ulterioară a fost introdusă după expirarea termenului de 6 luni, de decădere, prescripția va fi examinată potrivit dispozițiilor legale care au instituit-o, iar în situația în care noua acțiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, instanța de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond, prescripția dreptului la acțiune considerându-se întreruptă numai dacă cererea este admisă. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2288 din 6 iunie 2013 Prin sentința civilă nr. 1062/24.04.2012 pronunțată de Tribunalul Ialomița a fost admisă excepția invocată de pârâta SC A.S.C. SRL, respingându-se ca fiind prescrisă acțiunea formulată de către reclamanta SC M.F.

SRL, reprezentată prin lichidator judiciar, în contradictoriu cu pârâta sus menționată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta SC M.F. SRL a pretins prin acțiunea formulată că a livrat pârâtei mărfuri, în perioada 2007 – 2009, în valoare totală de 1.826.080,30 lei, din care s-a achitat numai suma de 1.423.846,05 lei, ultima plată fiind efectuată la data de 03.02.2009. În legătură cu pretențiile sale, reclamanta a formulat împotriva pârâtei o acțiune pentru deschiderea procedurii insolvenței, ce a făcut obiectul dosarului nr. xx175/3/2011 al Tribunalului București, Secția a VII-a comercială, soluționată prin sentința comercială nr. 4368, în sensul admiterii contestației formulată de SC A.S.C.

SRL și respingerii cererii SC M.F. SRL. Din cuprinsul menționatei sentințe rezultă că suma pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii a fost de 402.233,98 lei, aceasta fiind solicitată și prin prezenta acțiune, ca reprezentând contravaloare marfă. Având în vedere înscrisul depus de către reclamantă privind situația facturilor neîncasate de la SC A.S.C. SRL la 31.03.2009, tribunalul a reținut că ultima factură menționată ca fiind emisă de SC M.F. SRL este datată 13.12.2008, iar ultima plată efectuată de către pârâtă s-a făcut la data de 09.10.2008, fiind împlinit termenul general de prescripție în raport de data introducerii acțiunii. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC M.F.

SRL, prin lichidator judiciar. Analizând actele dosarului, Curtea de apel a constatat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește legea aplicabilă litigiului, respectiv soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, potrivit art. 3 din Legea nr. 287/2009 actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a N.C.C. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. În consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului 167/1958 care prevăd un termen general de prescripție de 3 cereri, și nu dispozițiile noului Cod Civil.

Întrucât cererea pentru deschiderea procedurii insolvenței promovată de către apelantă a fost respinsă și, ca atare, nu se poate vorbi despre o suspendare a cursului prescripției, astfel cum încearcă să susțină apelanta. S-a reținut că nu se poate vorbi despre întreruperea cursului prescripției nici ca urmare a pornirii executării silite efectuate de o altă persoană – A.F.P. Ialomița. Din probele administrate în cauză s-a stabilit că ultima plată efectuată de către intimata-pârâtă a fost la data de 9.10.2008, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, termen care s-a împlinit la data de 9.10.2011. În consecință, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 347 din 21.09.2012, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta care a reiterat motivele de nelegalitate invocate în apel. Astfel, s-a arătat că pârâta-intimată a efectuat ultima plată la data de 02.03.2009, act ce reprezintă o recunoaștere a datoriei și care întrerupe termenul de prescripție. De asemenea, excepția prescrierii dreptului la acțiune a fost nelegal admisă deoarece în speță sunt aplicabile prevederile tranzitorii ale art. 204, sect. 1, cap. VIII, din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În acest articol se arată că prevederile de excepție ale art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică și cererilor de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea in vigoare a Codului civil.

Prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a stabilesc că, prin excepție față de situația când prescripția nu este întreruptă dacă cel ce a făcut o cerere de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în cadrul procedurii insovenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, dacă reclamantul în termen de 6 luni, de la data când hotărârea a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă, ca noua cerere să fie admisă.

Cum sentința civilă nr. 4368/07.06.2011 pronunțată de Tribunalul București, prin care i-a fost respinsă cererea de deschiderea procedurii insolvenței împotriva pârâtei, a rămas definitivă și irevocabilă, la data de 13.09.2012, recurenta consideră că se află în situația prevăzută de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., astfel încât dreptul la acțiune nu este prescris. Tot în susținerea respingerii excepției de prescriere a dreptului la acțiunii, se arată că AFP CM Ialomița, prin adresa de înființare a popririi nr. 607805/31.08.2009, a întreprins măsuri de executare silită a pârâtei, pentru sumele pe care i le datora, poprire nesupusă validării, conform prevederilor art. 149 alin. (6) C. proc.

fisc. în vigoare la acea dată, și care reprezenta un act de întrerupere a termenului de prescriere a dreptului la acțiune. Recurenta a apreciat că acest act de executare, efectuat de către AFPCM Ialomița, reprezintă o aplicare a instituției de drept a acțiunii oblice (indirecte sau subrogatorii), prevăzute art. 974 din vechiul Cod civil. Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate de recurentă, Înalta Curte a constatat următoarele: Criticile recurentei legate de modul de apreciere a probelor administrate în cauză care ar dovedi, în opinia acesteia, întreruperea cursului prescripției, nu pot fi analizate de instanța de recurs care este abilitată numai să examineze decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate.

În consecință, Înalta Curte va examina numai motivul de recurs care se referă la aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor care reglementează prescripția dreptului material la acțiune în raport de data introducerii acțiunii reclamantei. Se constată, astfel, că acțiunea a fost înregistrată la data de 2.02.2012 pe rolul Tribunalului Ialomița, iar obiectul acesteia îl reprezintă pretenții în valoare de 507.143 lei rezultate din neachitarea facturilor fiscale emise în perioada 17.01.2008-31.12.2008. Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ., prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Ceea ce invocă recurenta sunt dispozițiile art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil care prevăd că dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil. Conform art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

Față de conținutul dispozițiilor tranzitorii, Înalta Curte a reținut că în cazul cererilor de chemare în judecată înregistrate pe rolul instanțelor după intrarea în vigoare a Codului civil, atunci când se invocă existența unei alte acțiuni având același obiect, care a fost respinsă sau anulată, instanța de judecată are obligația de a verifica dacă cererea pendinte a fost introdusă în termen de 6 luni de la data când hotărârea anterioară, pronunțată sub imperiul legii vechi, a rămas irevocabilă. În cazul în care cererea de chemare în judecată ulterioară a fost introdusă după expirarea termenului de 6 luni, de decădere, prescripția va fi examinată potrivit dispozițiilor legale care au instituit-o, conform dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. civ.

În situația în care noua acțiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, instanța de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond. Dacă, în urma acestei examinări, pretențiile reclamantului sunt apreciate ca fiind fondate, prescripția dreptului la acțiune se consideră că este întreruptă. Dimpotrivă, în situația în care acțiunea nu este întemeiată, aceasta nu va fi respinsă pe fond, ci, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, ca prescrisă, apreciindu-se că cererea anterioară de chemare în judecată nu a întrerupt cursul prescripției. Prin urmare, noul Cod civil propune o abordare diferită a modului de examinare a excepției prescripției dreptului la acțiune care, în concepția anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, împiedica examinarea fondului pricinii.

În prezenta cauză se observă că nici instanța de fond, nici cea de apel nu au examinat incidența dispozițiilor legale evocate de reclamantă și nici nu au făcut verificări cu privire la respectarea termenului de decădere de 6 luni de la data la care prima acțiune a fost respinsă ca nefondată printr-o hotărâre irevocabilă (aspecte care, de altfel, nu rezultă din actele dosarului). De asemenea, se constată că, în cazul respectării acestui termen, instanța ar fi fost datoare să examineze fondul pricinii pentru a fi în măsură să constate dacă termenul de prescripție a fost sau nu întrerupt. Întrucât astfel de verificări și, eventual, examinarea fondului pricinii nu se pot face în recurs, Înalta Curte, constatând că în cauză se aplică dispozițiile tranzitorii evocate de recurentă, în baza art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a admis recursul și a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.