ÎCCJ, decizie (scj.ro #82878)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82878) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune
în pretenții. Excepția prescripției dreptului material la
acțiune. Întreruperea prescripției. Aplicarea în timp a legii civile
Cuprins pe materii:
Drept comercial. Prescripția extinctivă
Index alfabetic:
acțiune în pretenții
- excepția prescripției dreptului material la acțiune
- procedura insolvenței
C.
civ., art. 6 alin. (4), art. 2539 alin. (2)
Legea
nr. 71/2011, art. 204
Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ.,
prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și
neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime
supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, iar potrivit art. 204
din Legea nr. 71/2011 dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C.
civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de
arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil.
Conform art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripția nu este
întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în
judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura
insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici
dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o
hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul,
în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare
a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția
este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată
sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere
să fie admisă.
Astfel, în cazul în care cererea de chemare în judecată
ulterioară a fost introdusă după expirarea termenului de 6 luni,
de decădere, prescripția va fi examinată potrivit
dispozițiilor legale care au instituit-o, iar în situația în care
noua acțiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6
luni, instanța de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond,
prescripția dreptului la acțiune considerându-se întreruptă
numai dacă cererea este admisă.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2288 din 6
iunie 2013
Prin
sentința civilă nr. 1062/24.04.2012 pronunțată de
Tribunalul Ialomița a fost admisă excepția invocată de
pârâta SC A.S.C. SRL, respingându-se ca fiind prescrisă acțiunea
formulată de către reclamanta SC M.F. SRL, reprezentată prin
lichidator judiciar, în contradictoriu cu pârâta sus menționată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a
reținut următoarele:
Reclamanta
SC M.F. SRL a pretins prin acțiunea formulată că a livrat
pârâtei mărfuri, în perioada 2007 – 2009, în valoare totală de
1.826.080,30 lei, din care s-a achitat numai suma de 1.423.846,05 lei, ultima
plată fiind efectuată la data de 03.02.2009.
În
legătură cu pretențiile sale, reclamanta a formulat împotriva
pârâtei o acțiune pentru deschiderea procedurii insolvenței, ce a
făcut obiectul dosarului nr. xx175/3/2011 al Tribunalului București,
Secția a VII-a comercială, soluționată prin sentința
comercială nr. 4368, în sensul admiterii contestației formulată
de SC A.S.C. SRL și respingerii cererii SC M.F. SRL.
Din
cuprinsul menționatei sentințe rezultă că suma pentru care
s-a solicitat deschiderea procedurii a fost de 402.233,98 lei, aceasta fiind
solicitată și prin prezenta acțiune, ca reprezentând
contravaloare marfă.
Având
în vedere înscrisul depus de către reclamantă privind situația
facturilor neîncasate de la SC A.S.C. SRL la 31.03.2009, tribunalul a
reținut că ultima factură menționată ca fiind
emisă de SC M.F. SRL este datată 13.12.2008, iar ultima plată
efectuată de către pârâtă s-a făcut la data de 09.10.2008,
fiind împlinit termenul general de prescripție în raport de data
introducerii acțiunii.
Împotriva
acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC M.F. SRL, prin lichidator
judiciar.
Analizând
actele dosarului, Curtea de apel a constatat că apelul este nefondat,
pentru următoarele considerente:
În ceea
ce privește legea aplicabilă litigiului, respectiv
soluționării excepției prescripției dreptului material la
acțiune al reclamantei, potrivit art. 3 din Legea nr. 287/2009 actele
și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau
produse înainte de intrarea în vigoare a N.C.C. nu pot genera alte efecte
juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau,
după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
În
consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile
Decretului 167/1958 care prevăd un termen general de prescripție de 3
cereri, și nu dispozițiile noului Cod Civil.
Întrucât
cererea pentru deschiderea procedurii insolvenței promovată de
către apelantă a fost respinsă și, ca atare, nu se poate
vorbi despre o suspendare a cursului prescripției, astfel cum
încearcă să susțină apelanta.
S-a
reținut că nu se poate vorbi despre întreruperea cursului
prescripției nici ca urmare a pornirii executării silite efectuate de
o altă persoană – A.F.P. Ialomița.
Din
probele administrate în cauză s-a stabilit că ultima plată
efectuată de către intimata-pârâtă a fost la data de 9.10.2008,
dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de
3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, termen care s-a împlinit la data
de 9.10.2011.
În
consecință, Curtea de Apel București, Secția a VI-a
civilă, prin decizia civilă nr. 347 din 21.09.2012, a respins apelul
ca nefondat.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta care a reiterat
motivele de nelegalitate invocate în apel.
Astfel,
s-a arătat că pârâta-intimată a efectuat ultima plată la
data de 02.03.2009, act ce reprezintă o recunoaștere a datoriei
și care întrerupe termenul de prescripție.
De
asemenea, excepția prescrierii dreptului la acțiune a fost nelegal
admisă deoarece în speță sunt aplicabile prevederile tranzitorii
ale art. 204, sect. 1, cap. VIII, din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
În
acest articol se arată că prevederile de excepție ale art. 2539
alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică și cererilor de chemare în
judecată sau de arbitrare introduse după intrarea in vigoare a
Codului civil.
Prevederile
art. 2539 alin. (2) teza a II-a stabilesc că, prin excepție
față de situația când prescripția nu este întreruptă
dacă cel ce a făcut o cerere de chemare în judecată sau de
arbitrare ori de intervenție în cadrul procedurii insovenței sau a
urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost
respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre
rămasă definitivă, dacă reclamantul în termen de 6 luni, de
la data când hotărârea a rămas definitivă, introduce o nouă
cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de
chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția
însă, ca noua cerere să fie admisă.
Cum
sentința civilă nr. 4368/07.06.2011 pronunțată de
Tribunalul București, prin care i-a fost respinsă cererea de
deschiderea procedurii insolvenței împotriva pârâtei, a rămas
definitivă și irevocabilă, la data de 13.09.2012, recurenta
consideră că se află în situația prevăzută de
art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., astfel încât dreptul la acțiune
nu este prescris.
Tot în
susținerea respingerii excepției de prescriere a dreptului la
acțiunii, se arată că AFP CM Ialomița, prin adresa de
înființare a popririi nr. 607805/31.08.2009, a întreprins măsuri de
executare silită a pârâtei, pentru sumele pe care i le datora, poprire nesupusă
validării, conform prevederilor art. 149 alin. (6) C. proc. fisc. în
vigoare la acea dată, și care reprezenta un act de întrerupere a
termenului de prescriere a dreptului la acțiune.
Recurenta
a apreciat că acest act de executare, efectuat de către AFPCM
Ialomița, reprezintă o aplicare a instituției de drept a
acțiunii oblice (indirecte sau subrogatorii), prevăzute art. 974 din
vechiul Cod civil.
Examinând
decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate de
recurentă, Înalta Curte a constatat următoarele:
Criticile
recurentei legate de modul de apreciere a probelor administrate în cauză
care ar dovedi, în opinia acesteia, întreruperea cursului prescripției, nu
pot fi analizate de instanța de recurs care este abilitată numai
să examineze decizia recurată din perspectiva criticilor de
nelegalitate.
În
consecință, Înalta Curte va examina numai motivul de recurs care se
referă la aplicarea greșită a legii, respectiv a
dispozițiilor care reglementează prescripția dreptului material
la acțiune în raport de data introducerii acțiunii reclamantei.
Se
constată, astfel, că acțiunea a fost înregistrată la data
de 2.02.2012 pe rolul Tribunalului Ialomița, iar obiectul acesteia îl
reprezintă pretenții în valoare de 507.143 lei rezultate din neachitarea
facturilor fiscale emise în perioada 17.01.2008-31.12.2008.
Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ.,
prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și
neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime
supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Ceea ce invocă recurenta sunt dispozițiile art. 204
din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil care prevăd că dispozițiile art. 2.539 alin. (2)
teza a II-a C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în
judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a
Codului civil.
Conform art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripția nu este
întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în
judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura
insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici
dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o
hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă
reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere
sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere,
prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare
în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă
ca noua cerere să fie admisă.
Față de conținutul dispozițiilor
tranzitorii, Înalta Curte a reținut că în cazul cererilor de chemare
în judecată înregistrate pe rolul instanțelor după intrarea în
vigoare a Codului civil, atunci când se invocă existența unei alte
acțiuni având același obiect, care a fost respinsă sau
anulată, instanța de judecată are obligația de a verifica
dacă cererea pendinte a fost introdusă în termen de 6 luni de la data
când hotărârea anterioară, pronunțată sub imperiul legii
vechi, a rămas irevocabilă.
În cazul în care cererea de chemare în judecată
ulterioară a fost introdusă după expirarea termenului de 6 luni,
de decădere, prescripția va fi examinată potrivit
dispozițiilor legale care au instituit-o, conform dispozițiilor art.
6 alin. (4) C. civ.
În situația în care noua acțiune a fost introdusă
înăuntrul acestui termen de 6 luni, instanța de judecată va
proceda la examinarea cauzei pe fond.
Dacă, în urma acestei examinări, pretențiile
reclamantului sunt apreciate ca fiind fondate, prescripția dreptului la
acțiune se consideră că este întreruptă.
Dimpotrivă, în situația în care acțiunea nu este
întemeiată, aceasta nu va fi respinsă pe fond, ci, ca urmare a
admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, ca
prescrisă, apreciindu-se că cererea anterioară de chemare în
judecată nu a întrerupt cursul prescripției.
Prin urmare, noul Cod civil propune o abordare diferită a
modului de examinare a excepției prescripției dreptului la
acțiune care, în concepția anterioară intrării în vigoare a
acestui act normativ, împiedica examinarea fondului pricinii.
În prezenta cauză se observă că nici
instanța de fond, nici cea de apel nu au examinat incidența
dispozițiilor legale evocate de reclamantă și nici nu au
făcut verificări cu privire la respectarea termenului de
decădere de 6 luni de la data la care prima acțiune a fost
respinsă ca nefondată printr-o hotărâre irevocabilă
(aspecte care, de altfel, nu rezultă din actele dosarului).
De asemenea, se constată că, în cazul respectării
acestui termen, instanța ar fi fost datoare să examineze fondul
pricinii pentru a fi în măsură să constate dacă termenul de
prescripție a fost sau nu întrerupt.
Întrucât astfel de verificări și, eventual, examinarea
fondului pricinii nu se pot face în recurs, Înalta Curte, constatând că în
cauză se aplică dispozițiile tranzitorii evocate de
recurentă, în baza art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., a admis recursul și a casat decizia recurată cu trimiterea
cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.