Decizia nr. 2073/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1561/2017 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 6.025.827,68 RON reprezentând contravaloarea serviciilor profesionale de salubrizare prestate de reclamantă în favoarea pârâtei, pe raza sectorului 5 al Municipiului București, în perioada 23.03.2014-06.06.2014, sau la plata oricărei sume ce va fi rezultată în cazul administrării unei expertize tehnice judiciare sau asimilate în cauză, față de obligațiile ce-i reveneau potrivit dispozițiilor Legii nr. 101/2006 și ale Legii nr. 51/2006, precum și cele prevăzute de art. 52 raportat la art. 50 lit. a). din H.G. nr. 745/2007, în caz contrar existând riscul de a-i fi retrasă licența. Prin încheierea de ședință din 11 iulie 2017, Tribunalul București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia din secțiile civile din cadrul Tribunalului București, motivat de temeiul juridic reprezentat de dispozițiile art. 1345-1348 C. civ. Pe rolul acestei din urmă secții cauza a fost înregistrată la data de 14 august 2017 sub nr. x/2017**. Prin sentința civilă nr. 1561 din 25 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului București; a înaintat cauza la Curtea de Apel București pentru soluționarea conflictului negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 13F din 22 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența secțiilor civile ale Tribunalului București în soluționarea cauzei. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1009 din 15 mai 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii; a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municpiul București, prin primarul general, ca inadmisibilă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel: Prin decizia civilă nr. 2078A din 20 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1009 din 15 mai 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2017; a anulat sentința apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță, în rejudecare: Prin sentința civilă nr. 816 din 18 mai 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6.025.827,68 RON reprezentând contravaloarea serviciilor profesionale de salubrizare prestate de reclamantă în favoarea pârâtei, pe raza sectorului 5, în perioada 23.03.2014-06.06.2014. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel: Prin decizia civilă nr. 1643 A din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 816 din 18 mai 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1643 A din 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general. II.1. Motivele de recurs: Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că prin sentința primei instanțe a fost soluționat fondul cauzei fără să fi fost soluționată în prealabil excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Municipiul București, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. critica de nelegalitate formulată de Municipiul București sub acest aspect prin apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe a fost înlăturată în mod nejustificat prin considerentele deciziei instanței de apel prin prisma incidenței efectului devolutiv al apelului și a caracterului nefondat al excepției prescripției. Ca urmare a încălcării de către prima instanță a regulilor de procedură, instanța de apel era ținută să admită apelul declarat de Muncipiul București și să anuleze sentința primei instanțe, reținând cauza spre judecare în fond după cum impun dispozițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. În plus, se impune a fi înlăturate ca nelegale considerentele deciziei instanței de apel cu privire la caracterul pretins nefondat al excepției prescripției dreptului material la acțiune care derivă din interpretarea și aplicarea în mod eronat a dispozițiilor art. 2537 pct. 2 și art. 2539 alin. (2) C. civ. Sub acest aspect, a arătat că acțiunea în contencios administrativ care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, soluționat prin sentința nr. 4207/2015 (în primă instanță) și prin decizia nr. 5007/2016 (în recurs) are un obiect și o cauză cu totul diferite de acțiunea în pretenții dedusă judecății de A. în prezenta cauză. Or, pentru a opera efectul întreruptiv de prescripție, conform dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., atât cererea de chemare în judecată precedentă, cât și cererea de chemare în judecată subscventă trebuie să tindă la realizarea aceluiași drept supus prescripției extinctive. Câtă vreme acțiunea în contencios administrativ are ca obiect o obligație de a face și nu tinde la realizarea creanței A. privind plata sumelor pretins datorate de Municipiul București, acțiunea în contencios administrativ nu poate fi considerată ca fiind o cerere de chemare în judecată precedentă cu efect întreruptiv asupra curgerii termenului de prescripție privind acțiunea în pretenții (cererea de chemare în judecată subsecventă), în conformitate cu dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a arătat că, atât prin sentința primei instanțe, cât și prin decizia instanței de apel, a fost încălcată în mod evident puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței nr. 4207/2015 și deciziei nr. 5007/2016, conform cărora contractul de prestări servicii nu este un contract de delegare a gestiunii serviciului/activității licențiate în sensul art. 50 alit. a) din H.G. nr. 745/2007, astfel încât dispozițiile art. 52 din H.G. nr. 745/2007 nu sunt aplicabile situației deduse judecății de către A. cu privire la serviciile prestate după expirarea duratei contractului de servicii, iar adresa ANRSC nu reprezintă decât o informare a unei autorități publice care nu poate determina prelungirea duratei unui contract de achiziție publică, cu nerespectarea procedurii specifice reglementate de dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 și care nu poate fi considerată o clarificare a raporturilor contractuale dintre părți. Considerentele sentinței nr. 4207/2015 și deciziei nr. 5007/2016 sunt decisive, întrucât fundamentează soluția de respingere a acțiunii în contencios administrativ, argumentând rațiunea pentru care Municipiul București nu este ținut de obligația de a face pretinsă de A. ulterior expirării duratei contractului de prestări servicii. În plus, art. 50 lit. a) și art. 52 din H.G. nr. 745/2007 constituie normele de drept material invocate de A. drept temei al acțiunii în contencios administrativ, astfel încât nu pot fi considerate excedentare/supraabundente considerentele sentinței nr. 4207/2015 și deciziei nr. 5007/2016, prin care se dezleagă chiar modul de interpretare și aplicare a acestor dispozițiile legale în speța dedusă judecății. Pe de altă parte, chiar dacă, s-ar admite că aceste considerente ale sentinței nr. 4207/2015 și ale deciziei nr. 5007/2016 ar putea fi calificate drept excedentare/supraabundente, chestiunea de drept dezlegată în cuprinsul lor, respectiv, împrejurarea că art. 52 din H.G. nr. 745/2007 nu este aplicabil cu privire la serviciile prestate de A. ulterior expirării duratei contractului de prestări servicii, dat fiind că acest contract nu este un contract de delegare a gestiunii serviciului/activității licențiate, se bucură de puterea lucrului judecat, în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care nu poate fi ignorată sau redeschisă în cadrul judecării acțiunii în pretenții care face obiectul prezentei cauze. Or, contrar considerentelor sentinței nr. 4207/2015 și ale deciziei nr. 5007/2016, în motivarea lacunară a sentinței primei instanțe s-a reținut că situația dedusă judecății în prezenta cauză de A. ar fi aceea a încetării valabilității unui contract de delegare a gestiunii serviciului/activității licențiate în sensul art. 50 lit. a) din H.G. nr. 745/2007, iar prin decizia instanței de apel a fost menținută în mod nelegal această dezlegare a primei instanțe, fiind astfel încălcată în mod flagrant autoritatea/puterea de lucru judecat a considerentelor care fundamentează soluția de respingere a acțiunii în contencios administrativ. Mai mult, în considerentele deciziei instanței de apel se reține în mod expres că prin adresa ANRSC s-a confirmat incidența art. 52 din H.G. nr. 745/2007 pentru perioada de prestare a serviciilor de salubritate după încetarea contractului de prestări servicii, în flagrantă contradicție cu puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței nr. 4207/2015 și ale deciziei nr. 5007/2016, prin care s-a stabilit că adresa ANRSC are doar efectele unei simple informări, fără să determine o prelungire a duratei contractului de prestări servicii și fără a putea fi considerată drept o clarificare a raporturilor contractuale dintre părți. În acest context, a menționat că în cadrul analizei cuprinse în considerentele deciziei instanței de apel s-a reținut în mod eronat că prin decizia nr. 2078A/2019 acțiunea în pretenții a fost trimisă spre rejudecare ca acțiune în realizare în baza art. 52 din H.G. nr. 745/2007cu privire la care s-ar fi reținut că ar fi la dispoziția A., în condițiile în care, prin decizia nr. 2078A/2019 s-a stabilit doar că, în rejudecare, prima instanță trebuie să lămurească incidența art. 52 din H.G. nr. 745/2007, invocat ca temei de drept al acțiunii în pretenții, "urmând să stabilească normele de drept aplicabile, natura juridică reală a cererii, categoria ori instituția juridică aplicabilă, cu respectarea principiului contradictorialității." Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispoziții art. 50 lit. a) și art. 52 din H.G. nr. 745/2007 raportat la efectul obligatoriu al prevederilor contractului de prestări servicii, potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ. Dispozițiile art. 52 din H.G. nr. 745/2007 se limitează la a institui obligația titularului de licență de a asigura continuitatea serviciului după încetarea valabilității contractului de delegare, dar textul de lege nu prevede vreo obligație corelativă în legătură cu plata acestor servicii de către autoritatea publică. Prin urmare, termenii și condițiile în care vor fi remunerate serviciile operatorului prestate în cadrul asigurării continuității serviciului conform art. 52 din H.G. nr. 745/2007 vor fi determinate în funcție de acordul de voință al părților cuprins în contractul de delegare a cărui valabilitate a încetat. În ipoteza în care art. 52 din H.G. nr. 745/2007 ar fi aplicabil cu privire la serviciile prestate de A. după expirarea duratei contractului de prestări servicii, remunerația pretins datorată de Municipiul București în considerarea acestor servicii trebuie determinată în funcție de prevederile relevante ale acestui contract care sunt obligatorii pentru părți potrivit principiului pacta sunt servanda consacrat de dispozițiile art. 1270 C. civ. Din această perspectivă, a menționat că, potrivit art. 4 alin. (1) din contractul de prestări servicii, a fost stabilit un preț forfetar în sumă fixă ("valoarea prestațiilor") al serviciilor prestate de A., iar conform art. 6.1. din Contractul de prestări servicii, s-a stabilit că durata inițială determinată de 10 luni de prestare a serviciilor poate fi extinsă "până la delegarea gestiunii serviciului de salubrizare, în concret până la intrarea în vigoare a contractului de delegare a gestiunii", dar "fără însă a depăși valoarea totală a contractului prevăzută la art. 4 alin. (1)." Ca atare, prin contractul de prestări servicii s-a convenit în mod expres că prețul forfetar stabilit prin art. 4.1. nu va fi majorat chiar dacă durata prestării serviciilor se va extinde, împrejurare confirmată în mod neechivoc atât prin actele adiționale nr. x/13.09.2013 și nr. y/1.02.2014 încheiate cu privire la contractul de prestări servicii, cât și prin adresele nr. x/16.04.2014 și nr. y/14.05.2014 comunicate de A. către Municipiul București. Cu toate acestea, atât prin sentința primei instanțe, cât și prin decizia instanței de apel au fost interpretate și aplicate în mod eronat dispozițiile art. 52 din H.G. nr. 745/2007 și au fost încălcate dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ. privind puterea de lege a contractului încheiat între părți, în condițiile în care s-a reținut în mod nelegal că pretinsa incidență a dispozițiilor art. 52 din H.G. nr. 745/2007 cu privire la obligația A. de a asigura continuitatea serviciului după expirarea duratei contractului de prestări servicii ar fi suficientă de plano și per se pentru a genera obligația Municipiului București de a plăti remunerația aferentă acestor servicii, în pofida acordului de voință contrar neechivoc al părților de a nu majora prețul forfetar al serviciilor prestate de A. chiar dacă durata prestării acestor servicii se extinde. II.2. Apărările formulate în cauză: La data de 25 februarie 2024, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare și concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată reprezentâdn onorariu de avocat și orice alte speze legate de susținerea litigiului. În susținerea poziției sale procesuale, în esență, sub un prim aspect, a arătat că recurentul-pârât a invocat apărări și critici noi în faza recursului ceea ce excedează acestei proceduri judiciare, dar și chestiuni care depășesc limitele învestirii instanței de judecată, apărările fiind circumscrise unor motive de netemeinicie și nu doar de legalitate, impunându-se înlăturarea acestora, ca inadmisibile. Recursul fiind o cale extraordinară de atac este limitat la analiza motivelor de casare strict și expres reglementate de art. 488 C. proc. civ., aspectele de netemeinicie sau de reanalizare a probațiunii în cauză, atrăgând sancțiunea nulității recursului, iar o motivare parțială o înlăturare a acestora din analiza instanței de recurs, ca fiind inadmisibile în acest cadru procesual. Nu poate fi primită niciuna din criticile recurentului-pârât, atât timp cât instanța de apel a conferit o motivare clară, precisă și coerentă asupra tuturor problemelor de drept invocate de către părți, cu respectarea cerințelor impuse de art. 425 C. proc. civ., asupra tuturor cererilor, excepțiilor și apărărilor invocate de către părți, decizia instanței de apel fiind argumentată atât prin prisma prevederilor legale naționale incidente raportului juridic născut între părți, dar și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. A expus ample argumente cu privire la aprecierea recurentului sub aspectul admiterii excepției autorității lucrului judecat în prezenta cerere de chemare în judecată, prin raportare la soluția dispusă prin decizia nr. 5007/27.10.2016, pronunțată în recurs, în raport de care a precizat că din conținutul deciziei invocate de către partea adversă lipsește orice judecată asupra pretențiilor bănești ce reprezintă obiectul cauzei de față. În această privință a nuanțat faptul că obiectul cauzei soluționate prin decizia 5007/27.10.2016 îl reprezintă o obligație de a face, constând în obligarea pârâtului la înscrierea în fișa constatatoare a rezultatului operațiunilor aferente prestațiilor executate și asumate de recurent,pentru serviciul de salubritate stradală, realizat de intimată în calitate de operator al acestui serviciu, diferit de cel al cauzei pendinte, unde obiectul este reprezentat de acțiunea în realizare aferentă obligării la plata reprezentând contravaloarea acestor servicii de salubritate, petențiile reclamantei având originea într-un act judiciar de care legea însăși leagă nașterea obligației de plată a serviciilor prestate după expirarea contractului, fiind întrunită cerința tezei finale a art. 1165 C. civ., reținută de prima instanță și validată de instanța de apel, ca fiind aplicabilă din punct de vedere substanțial raportului juridic dedus judecății pe lângă prevederile art. 50 lit. a) și art. 52 din H.G. nr. 745/2007. Intimata-reclamantă a susținut că instanța de judecată a fost învestită cu cererea în realizare reprezentând pretențiile acesteia pentru serviciile de salubritate prestate în perioada celor 90 de zile după expirarea contractului cu recurentul, prin raportare la analiza naturii acestor pretenții, dreptul acesteia la contravaloarea acestora și condițiile în care au fost prestate aceste servicii, fără a avea relevanță în cauză modalitatea în care a fost încheiat acest contract și nici natura juridică a acestuia prin raportare la materia salubrității (gestiune directă sau delegată). Contrar susținerilor recurentului, Municipiul București, potrivit art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007, în situația prevăzută de art. 50 lit. a) titularul licenței are obligația sa asigure continuitatea serviciului/activităților licențiate/până la preluarea acestora de către un nou operator dar nu mai mult de 90 de zile. Nici contravaloarea acestor servicii (6.025.827,68 RON), care reprezintă de fapt valoarea pretențiilor financiare, obiect al cererii pendinte, nu a fost vreodată contestată de către recurent. De asemenea, nici prestarea acestor servicii nu a fost contestata cantitativ sau calitativ, sub aspectul conformității acestora, aferent perioadei 23.03.2014-06.06.2014, ceea ce conferă caracter cert dreptului de creanța clamat. A mai menționat că nu pot face obiectul analizei în recurs criticile ce vizează modalitatea de încheiere a contractului, instanța de judecată nefiind învestită cu o acțiune în anulare a contractului încheiat de reclamantă cu Municipiul București și nici cu o cerere cu caracter reconvențional de către apelanta-pârâtă, care să facă obiectul analizării condițiilor de legalitate a contractului, contravaloarea prestațiilor vizând perioada ulterioară celei prevăzute în contract, motiv pentru care și aceste critici se impun a fi respinse ca inadmisibile, fiind străine de obiectul cauzei. A precizat că nu poate fi primită critica privind faptul că prezentul litigiu ar fi trebuit să fie soluționat prin raportare la invocarea instituției îmbogățirii fără justă cauză, apreciind că la dispoziția reclamantei exista acțiunea în realizare întemeiată pe prevederile art. 52 din H.G. nr. 745/2007, instanța fiind limitată a judeca cauza în limitele învestirii sale, circumscris principiului disponibilității, iar cererea a fost precizată expres de reclamanta ca fiind întemeiată pe dispozițiile art. 50 și art. 52 din H.G. nr. 745/2007. Totodată, chiar și în situația în care nu ar fi existat o asemenea precizare, care a stabilit din punct de vedere obiectiv cadrul procesual, nimic nu ar fi impiedicat instanța de judecată să procedeze la calificarea temeiului de drept, procedând la aceasta calificare și ca urmare a cererii precizatoare exprese a reclamantei. În ceea ce privește criticile aferente soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune, intimata-reclamantă a solicitat ca acestea să fie respinse, ca neîntemeiate, făcând trimitere la recunoașterea efectuată de către Primăria Municipiului București, prin reprezentanții săi legali, cu privire la adresa nr. x/08.03.2017, având ca obiect cererea de a se achita reclamantei suma de 6.025.827,68 RON pentru perioada 23.03.2014 - 06.06.2014, aferentă prestațiilor de salubrizare executate, ce contituie o dovada asupra întreruperii termenului de prescripției a dreptului material la acțiune. Totodată, a invocat dispozițiile art. 2540 C. civ., în raport de care a subliniat că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Tribunalul București, la data de 12.04.2017, termenul de prescripție fiind întrerupt la data de 08.03.2017, prin adresa nr. x Dintr-o altă perspectivă a argumentației juridice, susține că instanța de apel, ca instanță devolutivă, analizează cauza sub toate aspectele în limitele devoluțiunii procesuale civile specifice acestei faze astfel că această excepție a fost în mod întemeiat respinsă. Anterior introducerii cererii de chemare în judecată (12.04.2017, înlăuntrul termenului de prescripție, indiferent de orice situație intreruptivă a cursului acestuia), termenul de prescripție fusese deja întrerupt ca efect al introduverii cererii de chemare în judecată, ce a reprezentat obiect al dosarului nr. x/2014, invocat chiar de recurent în susținerea excepției autorității lucrului judecat a deciziei definitive pronunțată în această cauză. Ca urmare a introducerii acestei cereri de chemare în judecată, chiar și respinsă, sub aspect prescriptiv, aceasta a dus la extindere cu 6 luni a termenului aferent prescripției dreptului material la acțiune, în privința prezentei cereri de chemare în judecată, conform art. 2537 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 1539 C. civ. În aceste condiții, termenul de prescripție urma să se împlinească la data de 27.04.2017 (intreruperea termenului de prescripție extinzâdu-se inclusiv pe termenul de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2014, deci de la introducerea acțiunii aferente acestui litigiu și până la pronunțarea soluției definitive în acesta (27.10.2016) și, respectiv, de la această dată, până la data de 27.04.2017. Chiar dacă nu ar fi intervenit cauza cu nr. x/2014, soluționată prin decizia nr. 5007/27.10.2016, tot ar fi operat un caz de întrerupere a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune în contextul recunoașterii efectuate de Primăria Municipiului București, prin adresa nr. x/08.03.2017, făcând trimitere la art. 2547 pct. 4 C. civ. Prin notele de ședință depuse la 07 octombrie 2024, prin poștă electronică, intimata-reclamantă a reiterat o parte din argumentele expuse prin întâmpinare, în ceea ce privește criticile privind temeiul juridic eronat al acțiunii, excepția autorității de lucru judecat, caracterul prescris al dreptului material la acțiune și incidența protocolului din 14.03.2014 încheiat între părți, cu extinderea termenului de 7 zile, în schimbul unei campanii de promovare a prpriei imagini a A. S.A., în cadrul acțiunii "Curățenia de Primăvară". II.3. Procedura de filtrare a recursului: Raportul întocmit în cauză, la data de 19 martie 2024, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, la data de 28 martie 2024 și, respectiv, la data de 29 martie 2024, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, iar acestea nu au depus punct de vedere la raport. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 15 aprilie 2024, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 21 mai 2024, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză, iar prin încheierea de ședință de la acel termen, instanța l-a admis în principiu, stabilind termen pentru judecata pe fond a acestuia, în ședință publică, la data de 08 octombrie 2024, cu citarea părților. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că decizia atacată este nelegală întrucât, în condițiile în care tribunalul a soluționat cauza fără a se pronunța pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel ar fi trebuit să admită apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, să anuleze sentința și să rețină cauza spre rejudecare, iar nu să mențină hotărârea care a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură instituite de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. care impuneau instanței de fond să soluționeze în prealabil excepția prescripției. Cu referire la această critică, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea dedusă judecății, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 6.025.827,68 RON reprezentând contravaloarea serviciilor profesionale de salubrizare prestate de reclamantă în favoarea pârâtului, pe raza sectorului 5 București, în perioada 23.03.2014-06.06.2014, potrivit dispozițiilor Legii nr. 101/2006 și ale Legii nr. 51/2006, precum și a celor ale art. 52 raportat la art. 50 lit. a) din H.G. nr. 745/2007. Pârâta s-a apărat în proces invocând, în fața primei instanțe, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin sentința civilă nr. 1009/15.05.2019, pronunțată în primul ciclu procesual, Tribunalul București a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei ca fiind inadmisbilă, reținând că, în raport de temeiul de drept invocat de reclamantă în mod expres prin cererea de chemare în judecată, anume îmbogățirea fără justă cauză, dar și de considerentele deciziei civile nr. 5007/27.10.2016 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțate într-un litigiu anterior derulat între aceleași părți, în care s-a reținut că reclamanta trebuie să formuleze o acțiune în "realizarea dreptului", respectiv de obligare a pârâtei la plata serviciilor după expirarea contractului intervenit între părți, pentru o perioadă de 90 de zile, pe temeiul dispozițiilor art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007, reclamanta are la dispoziție o acțiune în realizare întemeiată pe dispozițiile art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007. Prin decizia civilă nr. 2078A/20.12.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, admițând apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1009/15.05.2019 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea stabilirii calificării juridice corecte a cauzei cererii de chemare în judecată, în raport de dispozițiile art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007, text de lege ce a fost invocat în mod expres de reclamantă ca temei de drept al pretențiilor deduse judecății dar care a fost ignorat de prima instanță care a analizat cu prioritate doar incidența dispozițiilor art. 1345 C. civ. În rejudecare, respectând îndrumările instanței de control judiciar, Tribunalul a pus în discuție calificarea și natura juridică a cererii și a constatat că este învestită cu o acțiune în realizare (în pretenții), întemeiată pe H.G. nr. 745/11.07.2007 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea licențelor în domeniul serviciilor comunitare de utilități publice, act normativ de care Legea serviciilor comunitare de utilității publice nr. 51/2006 leagă nașterea obligației de plată a serviciilor prestate după expirarea contractului. Astfel, reținând că, potrivit art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007, în situația prevăzută la art. 50 lit. a), titularul de licență are obligația să asigure continuitatea serviciului/activităților licențiat/licențiate până la preluarea acestora de către un nou operator, dar nu mai mult de 90 de zile, că art. 50 lit. a) se referă la situația încetării valabilității unor contracte de delegare a serviciului/activității licențiate, situație ce se regăsește și în litigiul de față, și că, în speță, reclamanta a prestat efectiv servicii în favoarea pârâtei, pe perioada de 90 de zile indicată în acțiune, fără ca aceasta din urmă să conteste prestarea serviciilor și cuantumul contravalorii lor, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 816/18.05.2021, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. și a obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, la plata sumei de 6.025.827,68 RON reprezentând contravaloarea serviciilor profesionale de salubrizare prestate de reclamantă în favoarea pârâtului, pe raza sectorului 5 București, în perioada 23.03.2014-06.06.2014. Declarând apel împotriva acestei hotărâri, pârâtul Municipiul București a susținut, în cadrul uneia dintre criticile formulate, că prima instanță nu s-a pronunțat pe excepția prescripției dreptului la acțiune, deși aceasta fusese invocată încă din primul ciclu procesual, când, de asemenea, nu a fost tranșată. În continuare, a prezentat motivele pentru care apreciază că pretențiile deduse judecății sunt prescrise și că în cauză nu operează niciun motiv de întrerupere a cursului termenului de prescripție. Prin decizia atacată pe calea prezentului recurs, Curtea de Apel București a respins apelul declarat de pârâtă, menținând sentința primei instanțe ca temeinică și legală. Cu referire la motivul de apel ce a vizat omisiunea instanței de a fond de a analiza și soluționa excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea de Apel, reținând efectul devolutiv al apelului și limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, a analizat ea însăși excepția prescripției dreptului material la acțiune și a constatat caracterul nefondat al acesteia în raport de împrejurarea că, în cauză, termenul de prescripție extinctivă a fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, cerere ce a fost introdusă chiar în anul 2014. Or, întreruperea s-a extins, din punct de vedere legal, inclusiv pe termenul de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în acel dosar (27.10.2016), respective, până la data de 27.04.2017, conform art. 2537 alin. (1) pct. 2, rap. la art. 2539 C. civ., instanța de apel constatând, astfel, că acțiunea de față a fost introdusă în interiorul termenului legal de 6 luni ce urma să expire la 27.04.2017. Ceea ce i se reproșează instanței de apel pe calea prezentului recurs este faptul că, deși a constatat că Tribunalul nu a soluționat excepția prescripției, încălcând astfel prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., nu a anulat sentința pronunțată, cu reținerea cauzei spre rejudecare, astfel cum impun dispozițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., ci a menținut-o, respingând apelul ca nefondat. Înalta Curte notează că, într-adevăr, art. 248 C. proc. civ. impune regula ca instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Excepția prescripției dreptului material la acțiune constituie o excepție de fond, absolută, și are, în sens restrâns, natura unui mijloc de apărare în legătură cu cererea de chemare în judecată a reclamantului, invocarea excepției constituind o componentă a dreptului fundamental la apărare al pârâtului. Ca urmare, omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la excepție se constiutuie într-o încălcare a regulilor de procedură înscrise în art. 248 alin. (1) mai sus citat precum și a dreptului la apărare al părții care o invocă, de natură a atrage sancțiunea nulității hotărârii astfel pronunțate. Art. 480 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, acesteia fiindu-i recunoscută autoritatea de a confirma hotărârea criticată sau de a o infirma. Astfel, potrivit art. 480 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel poate păstra hotărârea atacată, situație în care, după caz, va respinge, va anula apelul sau va constata perimarea acestuia, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași aerticol, în ipoteza admiterii apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba, în tot sau în parte, hotărârea apelată. Așadar, în situația în care instanța de apel constată caracterul nefondat al criticilor formulate de apelant în cuprinsul motivelor de apel sau când, rejudecând cauza sub toate aspectele, ajunge la aceeași soluție ca și prima instanță, constatând, astfel, caracterul legal și temeinic al hotărârii apelate, aceasta va respinge apelul ca nefondat și va menține hotărârea atacată. Cât privește admiterea apelului și anularea hotărârii atacate, textul art. 480 C. proc. civ. face mai multe distincții, în funcție de motivul ce determină adoptarea acestei soluții, corespunzător uneia dintre ipotezele descrise la aliniatele 3-6 ale acestui articol, prevederile art. 480 alin. (3) - (5) referindu-se la trei cazuri de nulitate a hotărârii apelate (când, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori când judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată - art. 480 alin. (3) - sau în ipoteza în care prima instanță a fost necompetentă - art. 480 alin. (4) și (5), în timp ce art. 480 alin. (6) se referă la "alt motiv de nulitate". Deși omisiunea instanței de fond de a se pronunța cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune se circumscrie unui motiv de nulitate a sentinței astfel pronunțate, în sensul art. 480 alin. (6) C. proc. civ., împrejurarea că instanța de apel nu a aplicat strict soluția impusă de acest text legal, de admitere a apelului și anulare a sentinței cu reținere spre rejudecare, nu este de natură a conduce la casarea deciziei atacate câtă vreme se constată că, în fapt, excepția respectivă a fost oricum analizată ca atare de către instanță, în virtutea caracterului devolutiv al apelului și corespunzător limitelor devoluțiunii stabilite prin motivele de apel formulate de pârâtă, motive în cadrul cărora aceasta reiterase susținerile ce au fundamentat excepția invocată cu solicitarea expresă adresată instanței devolutive de a le avea în vedere. Art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având denumirea marginală Efectul devolutiv al apelului, prevede că "Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept", iar art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Era, așadar, în sarcina instanței de apel să se pronunțe inclusiv în privința excepțiilor procesuale invocate în condițiile legii și nesoluționate în prima etapă procesuală, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ.. Or, procedând la rejudecarea pricinii în raport de criticile deduse judecății apelului cu privire la încălcarea obligației primei instanțe de tranșare a excepției prescripției (excepție de fond), instanța de apel a reținut caracterul nefondat al acesteia, susținerile recurentului pârât referitoare la nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. neputând fi primite cu atât mai mult cu cât partea nu a invocat și nici nu a dovedit că, nedispunând mai întâi admiterea apelului și anularea sentinței, instanța de apel i-ar fi pricinuit o vătămare procesuală care nu ar fi putea fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură, în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.. Câtă vreme, pe calea apelului, pârâtul a avut posibilitatea să readucă în discuție susținerile cu privire la îndeplinirea condițiilor privind prescrierea acțiunii deduse judecății, iar acestea i-au fost efectiv analizate, nu se poate pretinde cu temei existența unui motiv care să justifice casarea deciziei atacate, aspectul invocat de recurent fiind unul pur formal. În condițiile în care prima instanță a admis pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, iar instanța de prim control judiciar a respins apelul pârâtului, costatând temeinicia soluției de admitere a cererii de chemare în judecată de către tribunal, considerentele reținute de curtea de apel în analiza criticii referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune nu au adus elemente în plus care să determine un regim juridic procesual diferit și să influențeze în vreun fel soluția adoptată în evocarea fondului de către prima instanță, împrejurare în raport de care Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reține un viciu de nelegalitate a hotărârii atacate din pesrepctiva motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Nefondată este și critica ce vizează modul concret de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Circumscris acesteia, recurentul invocă interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 2537 pct. 2 și a celor ale art. 2539 alin. (2) C. civ., critica astfel formulată urmând a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. În conformitate cu prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ., prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărei acțiune se prescrie. De asemenea, în acord cu mențiunile art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni, de la data la care hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă. Așadar, din coroborarea celor două articole mai sus redate, rezultă că instituția juridică a prescripției, înțeleasă ca reprezentând dreptul material la acțiune pentru obținerea concursului statului în vederea dobândirii unui anumit drept, nu este întreruptă (modificată, în sensul înlăturării prescripției scurse înainte de apariția cauzei întreruptive și începerii unui nou termen de prescripție) în acele ipoteze în care cererea de chemare în judecată anterior introdusă a fost respinsă cu caracter definitiv. Cu titlu de excepție, însă, caracterul întreruptiv de prescripție al cererii de chemare în judecată introduse anterior își produce efectele juridice atunci când, în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de respingere a acelei cereri de chemare în judecată a rămas definitivă, partea (prin ipoteză, cea care pierde litigiul) introduce o nouă cerere. În această din urmă ipoteză se cere condiția suplimentară a admiterii noii cereri de chemare în judecată, aspect ce se verifică de către instanța învestită cu acel nou litigiu, după dezbateri contradictorii, la finalul acestuia. Aceasta din urmă este și premisa în cauza dedusă judecății pe calea prezentului demers judiciar. După o primă cerere de chemare în judecată respinsă prin sentința civilă nr. 4207/03.06.2015 a Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin respingerea recursului, prin decizia nr. 5007/27.10.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a promovat prezenta acțiune civilă împotriva aceluiași pârât, Municipiului București, la data de 12 aprilie 2017. În raport de data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în litigiul anterior, 27 octombrie 2016, și data la care a fost introdusă acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze, 12.04.2017, se constată că sunt îndeplinite condițiile enunțate de art. 2539 alin. (2) C. civ. privind efectul întreruptiv de prescripție al introducerii unei noi cereri de chemare în judecată într-un interval de maxim 6 luni de la momentul rămânerii definitive a hotărârii anterioare de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii civile promovată de aceeași reclamantă, deoarece prezenta acțiune a fost introdusă în interiorul respectivului termen legal de 6 luni, ce urma să expire la data de 27.04.2017. Recurentul susține că pentru a opera efectul întreruptiv de prescripție este necesar ca atât cererea de chemare în judecată precedentă cât și cererea de chemare în judecată subsecventă să tindă la realizarea aceluiași drept supus prescripției, fiind necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză între cele două cereri succesive pentru a se reține efectul întreruptiv al primei cereri. Rezultă din dispozițiile art. 2.539 alin. (2) C. civ. că, ori de câte ori o nouă acțiune civilă este promovată pe rolul instanțelor în termen de 6 luni după ce o cerere de chemare în judecată anterioară a fost respinsă prin hotărâre definitivă, efectul întrerupător de prescripție al primei cereri este activat prin această a doua chemare în judecată, cu singura condiție ca aceasta din urmă să fie și admisă. Efectul întreruptiv de prescripție intervine doar dacă între cele două acțiuni succesive există identitate de părți, precum și identitate de chestiune litigioasă. Nu se cere o identitate formală de obiect și cauză, dar este necesar ca cea de-a doua cerere să aibă în esență aceeași finalitate precum prima cerere. Această condiție este îndeplinită în cauză, întrucât se tinde la obligarea pârâtului la plata contravalorii serviciilor prestate și încasarea sumei despre care se susține că este datorată în condițiile art. 52 din H.G. nr. 745/11.06.2007. În consecință, susținerile recurentului-pârât circumscrise motivului de recurs ce vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței nr. 4207/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 5007/2016, care, prin considerente decisive, fundamentează soluția de respingere a acțiunii în contencios administrativ, argumentând rațiunea pentru care Municipiul București nu este ținut de obligația de a face pretinsă de reclamantă. În concret, recurenta face trimitere la considerentele prin care se reține că dispozițiile art. 52 din H.G. nr. 745/2007 nu sunt aplicabile situației deduse judecății de către A. cu privire la serviciile prestate după expirarea contractului de servicii, că acest contract nu este un contract de delegare a gestiunii serviciului/activității licențiate în sensul art. 50 lit. a) din H.G. nr. 745/2007 și că adresa ANRSC nu reprezintă decât o informare a unei autorități publice care nu poate determina prelungirea duratei unui contract de achiziție publică, cu nerespectarea procedurii specifice reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 și care nu poate fi considerată o clarificare a raporturilor contractuale. Înalta Curte reține că efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea). Efectul negativ al autorității de lucru judecat are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, oprind o nouă judecată în fond, atunci când există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză) prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., iar efectul pozitiv consacrat de alin. (2) din același articol, se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleași părți, în acest caz nemaifiind necesară existența unei triple identități de acțiune - ci doar identitatea de părți, respectiv de chestiune litigioasă. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite. Pe de altă parte, așa cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți). Aplicând aceste considerații teoretice la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul analizei instanței de contencios, prin decizia nr. 5007/27.10.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a avut ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la înscrierea în fișa constatatoare a rezultatului operațiilor serviciului de salubritate stradală realizat de către A. S.A., în calitate de operator al acestui serviciu, în conformitate cu rapoartale de activitate, respectiv situații și lucrări aferente perioadei 23.03.2014-06.06.2014, emise de reclamantă și comunicate pârâtului prin executor judecătoresc, având o valoare de 6.025.867,68 RON plus TVA aferent (obligație de a face). Spre deosebire de aceasta, cererea ce face obiectul prezentei cauze vizează solicitarea aceleiași reclamante de obligare a pârâtului la plata sumei de 6.025.867,68 RON reprezentând contravaloarea serviciilor profesionale de salubrizare prestate de reclamantă în favoarea pârâtului, în perioada indicată (acțiune în pretenții). Din analiza considerentelor deciziei civile nr. 5007 din 27.10.2016 pronunțate de Curtea de Apel București în litigiul anterior, rezultă, contrar susținerilor recurentului reclamant, că instanța de apel nu a tranșat în mod definitiv nicio chestiune care ține de fondul pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, și nici de natura contractului dintre părți, în sensul dacă este aplicabil sau nu art. 52 din H.G. nr. 745/2007, ci a statuat doar asupra căii legale pe care reclamanta o are de urmat pentru realizarea pretențiilor sale, indicând-o ca fiind acțiunea în realizarea pretențiilor bănești (obiectul cauzei pendinte). Considerentele indicate de recurentă ca având putere de lucru judecat sunt scoase, de fapt, din contextul motivării, fiindu-le atribuit un alt sens decât cel avut în vedere de instanța de contencios administrativ, or, această manieră de prezentare a situației nu poate justifica concluzia pe care recurenta încearcă să o acrediteze. În concret, în decizia pronunțată în litigiul anterior s-au reținut următoarele: "Deși în cauză (respectiva cauză de contencios administrativ ce a avut ca obiect obligatia de a face) nu este vorba despre încetarea valabilității unui contract de delegare a serviciului/activității licențiate, chiar dacă s-ar aprecia că recurentei-reclamante i s-ar aplica disp. art. 52 din H.G. nr. 745 din 11 iulie 2007 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea licențelor în domeniul serviciilor comunitare de utilități publice și că în baza acestor dispoziții a continuat prestarea serviciului de salubritate, textul de lege nu prevede nicio obligație pentru autori