ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 122/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27.12.2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.576.216,56 euro, estimată provizoriu, reprezentând dobânzile contractuale datorate băncii împrumutătoare în baza art. 2.5 din contractul de credit nr. x/27.04.2010, calculate pentru perioada cuprinsă între 01.12.2014 și până la 23.01.2017 în ceea ce privește suma de 1.103.216,56 euro, respectiv până la 20.12.2017 în ceea ce privește suma de 473.000 euro; a mai solicitat obligarea pârâtului la suportarea contravalorii dobânzilor contractuale calculate lunar de B. S.A, pentru perioada cuprinsă între data introducerii acțiunii și data pronunțării hotărârii judecătorești, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 09.01.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a contencios administrativ și fiscal din cadrul aceluiași tribunal.

Prin încheierea din 26.01.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile din cadrul aceluiași tribunal; constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel București în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 956/05.03.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

La 22.10.2018, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că valoarea obiectului primului capăt de cerere este de 1.978.214,15 euro, reprezentând cuantumul dobânzilor contractuale calculate conform art. 2.5 din contractul de credit nr. x/27.04.2010 și neachitate către creditorul garantat B. S.A., pentru perioada cuprinsă între 01.12.2014 și 25.09.2018; cel de-al doilea capăt de cerere vizează obligarea pârâtului la suportarea contravalorii dobânzilor contractuale calculate lunar de B. S.A, începând cu data de 25.09.2018 și până la data pronunțării hotărârii judecătorești.

Prin sentința civilă nr. 2026/02.11.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1093/11.06.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 1.349 și art. 1.357, rap. la art. 1.352 C. civ., în ceea ce privește existența faptei ilicite și a vinovăției; această critică a fost dezvoltată pe baza a patru argumente principale.

Un prim aspect criticat se referă la aprecierea curții de apel, potrivit căreia chiar și în cazul în care recurenta ar fi beneficiat de plăți de la intimat, nu era garantată îndeplinirea obligațiilor către bancă, având în vedere că din tabelul de creanțe rezultă mai mulți creditori neplătiți.

Totuși, în opinia recurentei, acest considerent ignoră faptul că B. S.A. (C.) avea și are calitatea de creditor garantat pentru întreaga creanță înscrisă în tabel. Ea era titularul unui drept prioritar la încasare, nu doar în virtutea ipotecii imobiliare, ci și a ipotecii pe creanțe, care acoperea toate sumele provenite din fructe civile ale imobilului deținut de recurentă. Prin urmare, pentru sumele recuperate cu acest titlu, niciun alt creditor chirografar ori garantat nu putea fi plătit înaintea băncii.

Al doilea argument se referă la faptul că instanța a consacrat existența unei fapte a recurentei care să înlăture răspunderea intimatului, reținând că recurenta nu a acționat corespunzător pentru a închiria sau valorifica imobilul în alt mod pe parcursul perioadei în care acesta a fost în întregime ocupat de intimat.

În legătură cu acest aspect, recurenta a subliniat că instanța nu a clarificat în mod concret ce înseamnă "valorificarea în alt mod" și că imobilul aflat în discuție era destinat închirierii ca spații de birouri și a fost mobilat și pregătit în acest sens. Prin urmare, singura modalitate de valorificare era darea în chirie, iar blocarea acestei opțiuni în perioada octombrie 2014- ianuarie 2017 din cauza acțiunilor intimatului nu poate fi imputată recurentei. De asemenea, instanța nu a luat în considerare demersurile făcute de recurentă pentru a recupera toate sumele datorate de intimat, atât cu titlu de chirie, cât și pentru lipsa de folosință.

Recurenta a mai subliniat că nu avea autoritate de a decide asupra valorificării imobilului prin vânzare, deoarece aceasta era o decizie care aparținea creditorilor concursuali.

Al treilea argument se referă la faptul că instanța a luat în considerare, în același timp, și culpabilitatea recurentei, în sensul că și-a asumat riscul imposibilității plății creditului prin încheierea unui contract cu o parte contractantă pe care o considera rău-platnică; în acest context, instanța a reținut că, nici ulterior datei de 23.01.2017, când imobilul a fost eliberat de către intimat, nu au fost găsite soluții de valorificare a spațiului.

În combatere, recurenta a afirmat că la momentul achiziționării imobilului, intimatul, instituție publică, era un chiriaș ce prezenta toate garanțiile de solvabilitate, astfel că neplata chiriei a fost un act deliberat, nefiind motivată de o incapacitate de plată. Mai mult, intimatul nu a argumentat niciodată că nu dispunea de fonduri pentru a efectua plățile, ci a susținut că sumele nu erau datorate din diverse motive, inclusiv faptul că era proprietarul imobilului.

Recurenta a mai susținut că aprecierea instanței că nu ar fi fost în măsură să valorifice spațiul prin închiriere ulterior eliberării este eronată, deoarece la doar 4 zile de la eliberare a reușit să-l valorifice prin închiriere.

Ultimul argument se referă la aprecierea instanței în ceea ce privește faptul că până în prezent nu s-a reușit să se stabilească un prejudiciu datorat lipsei de folosință și că nu a putut fi evaluată capacitatea recurentei de a plăti creanța bancară.

Sub acest aspect, recurenta a argumentat că un reper important în stabilirea lipsei de folosință îl reprezintă chiria practicată anterior și că nu poate fi pusă în sarcina sa întârzierea în soluționarea dosarului nr. x/2015

Subliniind că a fost în măsură să stingă toate obligațiile scadente față de bancă și că toate disponibilitățile ei au fost afectate plății împrumutului, recurenta a susținut că se naște o prezumție că, în contextul suportării de către intimat a unei lipse de folosință la nivelul chiriei plătite anterior, creditul său nu ar fi fost exigibilizat anticipat. Mai mult, exigibilitatea anticipată a împrumutului coincide cu momentul la care intimatul a refuzat să mai facă orice plată, fapt ce infirmă raționamentul instanței.

Recurenta a mai precizat că instanța de apel nu a identificat o neglijență a sa în derularea raporturilor cu creditorul bancar ori un comportament deliberat de evitare a plăților către acesta, ceea ce face ca art. 1.352 C. civ. să nu fie incident în cauză, lipsind orice element de exonerare a intimatului de răspundere.

Conchizând, a relevat că, în lipsa unor considerente care să infirme existența faptei ilicite și a vinovăției, art. 1.349 și 1.357 C. civ. au fost greșit excluse de la aplicare în privința conduitei intimatului.

Un alt set de critici referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a art. 1.349 și 1.357 C. civ. vizează legătura de cauzalitate.

Premergător, recurenta a evidențiat inexistența unor considerente cu privire la raționamentul pentru care nu ar exista o legătură de cauzalitate între fapta ilicită a intimatului și prejudiciul suferit.

În continuare, a precizat faptul că instanța de apel a omis să ia în considerare acțiunile sau inacțiunile anterioare ale intimatului care au avut un impact direct și necesar în producerea prejudiciului suferit de recurentă. Aceasta a argumentat că analiza legăturii de cauzalitate nu poate să ignore contextul raporturilor dintre părți, în special faptul că recurenta a dobândit un bun închiriat în întregime, astfel încât stingerea creditului aferent achiziției era direct legată de obținerea veniturilor generate de acel bun.

Potrivit recurentei, imposibilitatea stingerii creditului conform scadențelor negociate nu a ținut cont de voința sa, neplata fiind o abstențiune forțată de situația provocată de intimat. Totodată, nu a avut nici opțiunea achitării din alte surse, întrucât starea de insolvență constată judiciar făcea imposibilă o soluție de refinanțare pentru stoparea curgerii accesoriilor.

Concluzionând, recurenta a relevat că neplata creditului nu a fost un act voluntar, ci a fost determinată de constrângerea exercitată de intimat, care a ocupat abuziv imobilul și nu a achitat chirie pentru folosința acestuia.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat critici pe baza a trei argumente principale.

Recurenta a subliniat că instanța de apel a constatat că tribunalul a analizat cauza în baza altui temei decât cel pe care l-a invocat, și anume răspunderea civilă contractuală în locul celei delictuale; în acest context, instanța a apreciat că este suficientă o înlocuire parțială a considerentelor, reținând că ar fi fost analizate și elemente ale răspunderii civile delictuale, cu încălcarea regulilor de procedură reglementate de art. 13, art. 14 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În primul rând, recurenta a susținut că a suferit un prejudiciu din cauza tuturor considerentelor care conturează răspunderea civilă contractuală, motiv pentru care nu se poate reține că prin analizarea unor elemente ale răspunderii contractuale instanța a acoperit și principiile răspunderii delictuale. Mai mult, deși instanța de apel și-a propus o înlocuire parțială a considerentelor din sentința tribunalului, au fost menținute anumite aspecte ale acestora, sugerând că hotărârea inițială nu ar fi fost viciată în tot, ceea ce perpetuează nelegalitatea soluției inițiale.

În al doilea rând, recurenta a argumentat că soluția instanței este greșită din cauza diferențelor semnificative între răspunderea contractuală și cea delictuală, în special în ceea ce privește criteriile de evaluare a vinovăției și dimensiunea reparației. În acest sens, a relevat că în cazul răspunderii delictuale autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, conform art. 1.357 C. civ., iar în ceea ce privește dimensiunea reparației, debitorul răspunde nu doar pentru prejudiciile previzibile, ci și pentru cele imprevizibile, potrivit art. 1.385 C. civ.

În al treilea rând, recurenta a subliniat că soluția instanței de apel reprezintă o menținere a încălcării art. 22 alin. (4) C. proc. civ. de către tribunal, deoarece deși teoretic instanța poate califica actele și faptele deduse judecății, în speță nu a existat niciun motiv pentru recalificare; mai mult, prima instanță nu a pus în discuție existența unui fundament contractual, ceea ce a reprezentat o încălcare a principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ., a dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ., dar și a art. 22 alin. (6) din același Cod.

Recurenta a evidențiat că art. 14 alin. (6) C. proc. civ. stabilește interdicția instanțelor de judecată de a se pronunța asupra unor chestiuni de drept care nu au fost supuse dezbaterii părților.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și că este nemotivată.

În acest sens, recurenta a adus în discuție mai multe contradicții existente în motivarea deciziei recurate.

Astfel, a argumentat că există o contradicție în hotărârea instanței de apel cu privire la condiția faptei ilicite, deoarece unele considerente confirmă existența ei, în timp ce altele o infirmă.

În al doilea rând, recurenta a susținut că există o contradicție în ceea ce privește teoria ce stă la baza legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Instanța de apel reproșează recurentei că nu a prezentat un raționament preferabil cu privire la legătura de cauzalitate, dar în același timp ajunge la concluzia că teoria pe care a abordat-o pentru stabilirea legăturii de cauzalitate este irelevantă.

Sub acest aspect, recurenta a precizat că ea nu numai că a argumentat de ce teoria cauzei eficiente este eronată, dar și a indicat o altă teorie preferabilă, și anume sistemul unității indivizibile dintre cauză și condiții. În baza acestei teorii, instanța trebuia să dea efect și elementului determinant pe lanțul cauzal dat de faptul că imposibilitatea plății creditului (și implicit prejudiciul reprezentat de dobânzile penalizatoare) nu e rezultatul voinței libere a recurentei, ci al constrângerii intimatului, care în mod deliberat nu a achitat vreo sumă de bani pe perioada uzurpării folosinței.

Recurenta a mai precizat că există o altă contradicție în hotărârea instanței de apel referitoare la prejudiciu. Mai precis, instanța de apel a adoptat o poziție ambivalentă în ceea ce privește caracterul prejudiciului, întrucât, pe de o parte, a reținut existența unui prejudiciu viitor cert, dar a considerat că acesta este irelevant în contextul în care nu au fost îndeplinite condițiile pentru fapta ilicită și pentru stabilirea legăturii de cauzalitate. Pe de altă parte, în aceeași hotărâre, instanța de apel a reținut caracterul incert al prejudiciului, subliniind că acesta depinde de stabilirea prealabilă a contravalorii lipsei de folosință pentru perioada ocupării fără drept.

Mai mult, în opinia recurentei, decizia atacată este nemotivată, întrucât nu se poate distinge prin ce considerente se analizează și se concluzionează asupra condiției existenței faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate. De asemenea, în hotărâre nu se explică în mod corespunzător și clar motivele pentru care s-a ajuns la concluzia că nu este îndeplinită cerința prejudiciului.

Potrivit recurentei, dacă s-ar aprecia că dezlegările de la filele x din decizie ar fi asupra condiției faptei ilicite, atunci în mod evident lipsește o dezlegare asupra condiției legăturii de cauzalitate și invers.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 14.03.2022, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 01.04.2022, recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 13.10.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Între autorul reclamantei, D., și pârât a fost încheiat contractul de închiriere nr. x/11.12.2009, iar, ulterior, prin actul adițional nr. x/04.06.2010, reclamanta a preluat calitatea de parte contractantă, ca urmare a dobândirii imobilului, angajându-se să închirieze imobilul deținut în favoarea pârâtului în schimbul unei sume de bani; imobilul aflat în discuție era ipotecat în favoarea unei instituții bancare, potrivit contractului de facilitate credit nr. x/27.04.2010.

Prin acțiunea formulată, reclamanta urmărește angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru obținerea de daune-interese, constând în dobânda penalizatoare datorată băncii împrumutătoare în baza art. 2.5 din contractul de credit, calculate pentru perioada cuprinsă între 20.12.2014 și 25.09.2018, precum și în continuare până la data pronunțării hotărârii judecătorești. Reclamanta susține că prejudiciul suferit este rezultatul presupusei faptei ilicite a pârâtului, care a uzurpat folosința imobilului dublată de refuzul de a plăti orice sumă de bani. Prin urmare, reclamanta pretinde că pârâtul trebuie să suporte costurile suplimentare sub formă de dobândă penalizatoare aferente contractului de credit încheiat între reclamantă și B. S.A.

Prima instanță a respins acțiunea, iar sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aducând critici deciziei recurate sub trei aspecte principale: primul, susține că a suferit un prejudiciu din cauza considerentelor care conturează răspunderea civilă contractuală din sentința apelată și că nu se poate reține că prin analizarea unor elemente ale răspunderii contractuale instanța a acoperit și principiile răspunderii delictuale; al doilea, vizează diferențele semnificative între răspunderea contractuală și cea delictuală, în special în ceea ce privește criteriile de evaluare a vinovăției și dimensiunea reparației; cel de-al treilea, menținerea încălcării art. 22 alin. (4) C. proc. civ. de către tribunal, deoarece nu a existat niciun motiv pentru recalificarea cererii, și că principiul contradictorialității și dreptul la apărare au fost încălcate de prima instanță, deoarece nu a fost pusă în discuție existența unui fundament contractual.

Socotind că prima instanță a analizat elementele răspunderii civile delictuale și a aplicat în mod corespunzător art. 1.349 și art. 1.357 C. civ., curtea de apel a apreciat că nu este necesară anularea hotărârii apelate din cauza reținerii eronate a unor considerente privind răspunderea civilă contractuală și incidența dispozițiilor din Codul comercial și C. civ. din 1864, context în care a procedat la înlocuirea acestora. Astfel, curtea de apel a analizat din nou aspectele legate de răspunderea civilă delictuală, fapt ce a avut ca rezultat doar modificarea sau înlocuirea unor aspecte pentru a se asigura că hotărârea reflectă corect interpretarea și aplicarea legii în cauză.

Așadar, substituirea motivării de către instanța de control judiciar nu reprezintă o perpetuare în încălcarea regulilor de procedură referitoare la prevederile art. 13, art. 14 și art. 22 alin. (4) și (6) C. proc. civ.

Principiul contradictorialității și dreptul la apărare nu au fost încălcate de instanța de control judiciar, deoarece aceasta a analizat și luat în considerare toate solicitările și argumentele prezentate de către partea apelantă în cadrul procesului, fără a depăși limitele trasate în exercitarea acțiunii civile și a căii de atac.

Instanța de apel s-a limitat la analiza strictă a temeiului de drept al acțiunii în contextul situației de fapt invocate de părți, examinarea condițiilor răspunderii civile delictuale fiind făcută în raport cu circumstanțele particulare ale cauzei.

De aceea, criticile recurentei subsumate acestui motiv de recurs vor fi înlăturate.

Următorul motiv de recurs - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. aduce în dezbatere două aspecte principale, și anume motivarea contradictorie și nemotivarea hotărârii.

Astfel, recurenta a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la condiția faptei ilicite, legătura de cauzalitate și prejudiciu. În ceea ce privește condiția faptei ilicite, a argumentat că unele considerente confirmă existența ei, în timp ce altele o infirmă; referitor la teoria ce stă la baza legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, a argumentat că instanța de apel i-a reproșat că nu a prezentat un raționament preferabil în această privință, dar a ajuns la concluzia că teoria pe care a abordat-o recurenta este irelevantă.

De asemenea, recurenta a arătat că instanța de apel a avut o abordare ambivalentă în ceea ce privește caracterul prejudiciului, reținând pe de o parte existența unui prejudiciu viitor cert, dar considerându-l irelevant raportat la faptul că nu se verifică condițiile faptei ilicite și legăturii de cauzalitate, și pe de altă parte, a apreciat caracterul incert al prejudiciului, subliniind că acesta depinde de stabilirea prealabilă a contravalorii lipsei de folosință pentru perioada ocupării fără drept.

Aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte notând, cu prioritate, că nu orice inadvertență pe care consideră că o identifică recurenta-reclamantă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

Totodată, recurenta a invocat și nemotivarea hotărârii atacate, susținând că instanța de apel nu expune cu claritate modul în care s-a analizat și au fost deduse concluziile referitoare la condiția faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate, precum și motivele pentru care s-a ajuns la concluzia că cerința prejudiciului nu a fost îndeplinită.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate și nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument. În acest sens este jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, în cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, García Ruiz împotriva Spaniei, Jahnke și Lenoble împotriva Franței; Perez împotriva Franței.

Critica de nemotivare a deciziei recurate este nefondată. Instanța de apel a examinat chestiunile propuse de părți - esențiale pentru cerere introductivă -, printr-un raționament inteligibil și valid, la baza căruia s-a aflat în mod just verificarea existenței prejudiciului reclamat în legătură cu presupusa faptă ilicită, respectiv a culpei, raportate la absența determinării valorii lipsei de folosință a imobilului și, implicit, a stabilirii capacității de plată a reclamantei.

În urma analizei acestor aspecte, instanța de prim control judiciar a concluzionat că omisiunea de plată a creditului îi este imputabilă doar recurentei și că nu poate reține culpa unui terț pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale derivate dintr-un contract de credit încheiat între reclamantă și o altă entitate. Astfel, a fost exclusă fapta ilicită invocată din lanțul cauzal al prejudiciului reclamat astfel cum a fost configurat prin cererea introductivă, și, totodată, s-a subliniat că nu a fost probată legătura de cauzalitate și că raportul întocmit de administratorul său judiciar nu constituie o probă sub acest aspect.

Așadar, hotărârea atacată este motivată, în concordanță cu obiectul învestirii și circumstanțele cauzei grefate pe o inexistență a valorii lipsei de folosință, confirmată și de către recurentă care a cerut în cadrul acestei dispute, bazată pe răspunderea civilă delictuală, determinarea valorii ei prin raportare la suma chiriei practicate anterior.

Pentru considerentele expuse, acest motiv de recurs este înlăturat.

Prevalându-se de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 1.349 și art. 1.357, raportat la art. 1.352 C. civ., în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor în materia răspunderii civile delictuale.

Aspectele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs reproduc împrejurările de fapt invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, care au primit o dezlegare din partea instanțelor devolutive, recurenta dezvoltând un raționament paralel celui pe care s-a întemeiat soluția din apel.

Concret, invocând uzurparea folosinței, dublată de refuzul intimatului de a plăti orice sumă de bani pentru ocuparea imobilului, recurenta a susținut că nu a putut să își achite obligațiile de plată pentru un credit, iar aceste circumstanțe au creat un lanț cauzal care a dus la incapacitatea sa de a-și onora datoriile financiare legate de creditul respectiv.

În acest context factual, în care aspectele legate de dreptul de folosință, datoriile financiare și comportamentul părților implicate sunt determinante în analiza condițiilor de atragere a răspunderii civile delictuale, instanța de apel a subliniat că nu poate stabili cu certitudine capacitatea de plată a recurentei până când valoarea lipsei de folosință a imobilului nu va fi determinată.

Totodată, instanța de apel a mai evidențiat și faptul că raportul întocmit de administratorul judiciar al recurentei nu constituie o probă a legăturii de cauzalitate între situația pretins generatoare de răspundere delictuală și prejudiciul reclamat.

Examinarea memoriului de recurs impune concluzia că susținerile puse în discuție cu privire la greșita apreciere asupra condițiilor răspunderii civile delictuale vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii și de interpretarea probatoriului; astfel, recurenta pune în comparație considerentele curții de apel cu propriile convingeri și concluzii, reiterând afirmațiile legate de refuzul pârâtului de a achita orice sumă de bani și de uzurpare de folosință a imobilului, de culpabilitatea intimatului a cărui răspundere nu poate fi înlăturată, susținându-se în esență că acestea evidențiază fapta ilicită, ce a generat prejudiciul produs recurentei, cât și legătura de cauzalitate.

De aceea, nici criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar E.. și prin administrator special F. împotriva deciziei civile nr. 1093/11.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2023.