ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la 8 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Sectorului 3, prin Primar, B. S.A. și Municipiul București, prin Primar General, pronunțarea unei hotărâri, prin care să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale și la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune materiale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357 și următoarele C. civ., art. 1381 C. civ., art. 1385 C. civ., art. 1391 C. civ. La 7 octombrie 2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare sau completatoare a acțiunii prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Administrației Străzilor și a Consiliului General al Municipiului București, solicitând obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale si la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune materiale, dar și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, începând cu data admiterii cererii și până la achitarea efectivă a debitului. Prin sentința civilă nr. 10243 din 11 octombrie 2021, Judecătoria Sector 3 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 23 noiembrie 2021, sub nr. x/2021.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1420 din 18 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. B. S.A., Primăria Sector 3, prin Primar, Municipiul București, prin Primar General, și Consiliul General al Municipiului București și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu aceștia, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune. A admis, în parte, acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta Administrația Străzilor București; a obligat pârâta Administrația Străzilor București la plata către reclamantă a sumei totale de 104.433,5 RON, reprezentând daune materiale în cuantum de 4.433,5 RON, și daune morale în cuantum de 100.000 RON; a obligat pârâta Administrația Străzilor București la plata către reclamantă a sumei de 5900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1270A din 10 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamanta A. și pârâta Administrația Străzilor București împotriva sentinței civile nr. 1420 din 18 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1270A din 10 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs pârâta Administrația Străzilor București. Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. După prezentarea situației de fapt, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel nu îndeplinește exigențele impuse de art. 425 C. proc. civ. Sub acest aspect, a învederat că instanța de apel s-a limitat să analizeze, extrem de sumar, doar răspunderea delictuală obiectivă a recurentei pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat în paza juridică, excluzând de la analiză răspunderea delictuală pentru fapta proprie a intimatei-pârâte B. S.A., ceea ce echivalează, de fapt, cu nemotivarea hotărârii judecătorești. A subliniat că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamanta a urmărit antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru repararea prejudiciului material și moral suferit în urma accidentului petrecut în 2 noiembrie 2013, când a căzut trei metri în gol, într-un canal situat pe bulevardul x, ce nu avea capac și nu era semnalizat. Drept temei juridic au fost invocate două ipoteze de răspundere: pe de o parte, răspunderea subiectivă, pentru fapta proprie a B. S.A., în condițiile art. 1357-1371 C. civ., faptele ilicite imputate constând în nesemnalizarea gurii de canal fără capac, respectiv lipsa verificării în conservarea măsurilor de semnalizare necesare pe o durată mai îndelungată de timp, și, pe de altă parte, răspunderea obiectivă a Primăriei Sectorului 3, a Municipiului București, a Consiliului General al Municipiului București și a Administrației Străzilor București, în condițiile art. 1376-1380 din C. civ., pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat în paza juridică. Verificând limitele cadrului procesual obiectiv din perspectiva cauzei juridice a litigiului, instanța de apel a reținut că, în speță, se pune problema antrenării exclusiv a răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat de lucruri, aspect necontestat de părți, deși atitudinea procesuală a recurentei, pe parcursul celor două etape procesuale, denotă că nu a fost de acord cu analiza cauzei doar din perspectiva răspunderii delictuale pentru fapta lucrului. Or, instanța de apel a repudiat, în mod nelegal, examinarea ipotezei răspunderii civile delictuale subiective a intimatei-pârâte B. S.A., în temeiul art. 1357-1371 C. civ., temei juridic cu care fuseseră incontestabil învestite instanțele de fond. A mai arătat că cele două forme de răspundere în discuție, răspunderea pentru fapta proprie și răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, nu se exclud reciproc, victima prejudiciului având posibilitatea de alegere între căile puse la îndemână, cu respectarea exigențelor specifice fiecărui temei juridic, fără însă a putea obține, bineînțeles, o dublă reparație a aceluiași prejudiciu. Or, prin cererea modificatoare a acțiunii, reclamanta a precizat tipul de răspundere ce le revine tuturor pârâților, respectiv răspunderea delictuală pentru fapta proprie, în ceea ce o privește pe B. S.A., și pentru fapta lucrului, în ceea ce îi privește pe ceilalți intimați-pârâți. Astfel, în mod eronat, instanța de apel a omis din analiză răspunderea pentru fapta proprie, în baza unei argumentații greșite, potrivit cu care instanța ar fi fost învestită doar cu ipoteza răspunderii pentru paza juridică a bunului, nu și pentru fapta proprie. De asemenea, a precizat că niciuna dintre criticile dezvoltate ale recurentei nu au constituit suport pentru analiza instanței de apel, care, prin motivarea oferită, a prezentat doar două argumente în atragerea răspunderii delictuale a acesteia pentru paza juridică a lucrului: 1. faptul că artera de circulație pe care s-a produs accidentul se afla în administrarea recurentei și 2. pe parcursul urmăririi penale nu a putut fi identificată persoana care a efectuat lucrările în urma cărora gurile de canal au rămas neacoperite sau persoana care administrează rețeaua acelor canale care au rămas fără capac. Prin urmare, a apreciat că decizia nu oferă transparență asupra silogismului juridic care să explice și să justifice dispozitivul. Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a imputat instanței de apel interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1376 - 1377 C. civ. și cele ale art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. și ale art. 22 C. proc. civ. În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1376 - 1377 C. civ., recurenta a arătat că, pentru a opera răspunderea civilă delictuală pentru fapta lucrurilor este necesar ca prejudiciul să fie cauzat de lucruri aflate sub paza juridică a unei persoane. Astfel, pentru a obține despăgubiri de la cel care deține paza juridică a lucrului, persoana vătămată trebuie să probeze existența prejudiciului, cauzarea prejudiciului de către lucrul respectiv și legătura de cauzalitate între aceste două elemente. O primă condiție pentru angajarea acestui tip de răspundere vizează existența identității între persoana pârâtului și paznicul juridic al bunului. Or, în speță nu există o astfel de identitate între recurentă și paznicul juridic al gurilor de canal și al capacelor aferente. Potrivit Anexei 1 la HCGMB nr. 254/2008 (poziția 255), Administrația Străzilor are calitatea de administrator al bulevardului C., nu însă și al canalului/căminului de vizitare din componența rețelelor edilitare subterane situate pe această stradă. Pentru a reține calitatea de paznic juridic a recurentei, instanța de apel a îmbrățișat raționamentul primei instanțe, interpretând în mod eronat dispozițiile art. 7 lit. h) din Regulamentul de Organizare și Funcționare al Administrației Străzilor București, care prevăd că recurenta are obligația de a executa, în regie proprie sau prin firme specializate, lucrări de întreținere și reparații curente (ampriza străzii, carosabil și trotuare), apreciind că o atare obligație implică și administrarea rețelei edilitare, prin verificarea gurilor de canal și acoperirea acestora cu capace, în cazul în care este necesar. Totodată, a arătat că, prin H.CG.M.B. nr. 306/2002, a fost aprobat Regulamentul privind instalarea capacelor gurilor de acces la rețelele edilitare subterane și răsuflătoarelor de gaze și a grătarelor gurilor de scurgere a apelor pluviale pe teritoriul municipiului București. La 08.06.2017, HCGMB nr. 306/2002 a fost abrogată prin adoptarea HCGMB nr. 212/08.06.2017, prin care s-a aprobat Regulamentul privind instalarea/aducerea la cotă/întreținerea capacelor, gurilor de acces la rețelele edilitare subterane, răsunătoarelor de gaz și a grătarelor gurilor de scurgere a apelor meteorice aflate pe domeniul public al municipiului București. Făcând trimitere la prevederile art. 2, art. 6 din HCGMB nr. 212/2017 și la art. 3 și art. 5 din Anexa 1 la hotărâre, recurenta a susținut că administratorii rețelelor edilitare subterane situate pe domeniul public al municipiului București sunt cei care răspund, în condițiile legii, pentru eventualele vătămări corporale, pierderi de vieți omenești și distrugeri materiale cauzate de starea tehnică necorespunzătoare a capacelor și grătarelor aferente acestora. Astfel, în măsura în care HCGMB nr. 212/2017 prevede răspunderea administratorului rețelei edilitare subterane pentru distrugeri materiale cauzate de starea tehnică necorespunzătoare a capacelor și grătarelor aferente acestora, cu atât mai mult va fi atrasă răspunderea acestuia pentru lipsa capacelor ce acoperă gurile de acces la rețelele edilitare. Prin urmare, astfel cum rezultă din actele normative în vigoare, administratorul rețelei edilitare subterane este intimata-pârâtă B. S.A. și acesteia îi incumbă obligația de a acoperi gurile de acces la rețelele edilitare subterane, având, totodată, obligația de a le întreține în stare tehnică corespunzătoare, astfel încât să asigure funcția carosabilă, pietonală și de acoperire. În continuare, recurenta a învederat că răspunderea pe temeiul art. 1376 alin. (1) C. civ. revine persoanei care, la data cauzării prejudiciului (2013), deținea paza juridică a lucrului. În principiu, proprietarul lucrului este prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul juridic al acestuia. Pentru a înlătura această prezumție, proprietarul poate face dovada că a transmis paza juridică unei alte persoane sau împrejurarea că, împotriva voinței sale, a pierdut paza juridică a bunului. În speță, proprietarul sistemului public de alimentare cu apă și canalizare este, fără îndoială, Municipiul București. Paza juridică a sistemului public de alimentare cu apă și canalizare a fost dobândită de pârâta B. S.A., prin contractului de concesiune nr. x din 29 martie 2000 încheiat, în calitate de concesionar, cu Municipiul București, în calitate de concedent, contract completat ulterior printr-o serie de acte adiționale. A subliniat că, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 241/2006 și art. 3.1.1. din Reglementarea tehnică din 21 septembrie 2006, B. S.A. avea obligația de a efectua verificări în teren și a constata lipsa capacului de la căminul de vizitare situat pe bulevardul x, recurenta neavând o astfel de responsabilitate privind paza juridică asupra capacelor și căminelor de vizitare situate pe străzile aflate în administrare. Cu referire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. și a art. 22 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să exercite un rol activ și să stabilească adevărul în cauză, prin toate mijloacele prevăzute de lege, adevărul juridic fiind fundamentul unei hotărâri legale și temeinice. Astfel, a învederat că, și în măsura în care, în urma cercetărilor efectuate în cursul urmăririi penale, nu s-a putut identifica persoana vinovată de săvârșirea faptei penale, dispunându-se, în consecință, încetarea procesului penal, instanța de apel avea obligația să verifice și să lămurească care au fost circumstanțele de fapt reale care au condus la producerea accidentului, prin administrarea unor probe suplimentare în acest sens, și nu să îmbrățișeze dezlegarea dată de judecătorul fondului cu o atât de mare ușurință, concluzionând că recurentei îi revine răspunderea pentru prejudiciul produs intimatei-reclamante.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de apel este, în mod suficient, motivată și a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speță. În ceea ce privește atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei, reclamanta a menționat că, potrivit art. 2 și anexei nr. 1 din HCGMB nr. 235/2005, coroborate cu art. 1 și art. 2 din HCGMB nr. 81/2003, artera de circulație întreținută necorespunzător se află în administrarea recurentei, care, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (1) coroborate cu art. 8 lit. c) din O.U.G. nr. 43/1997, în calitatea sa de administrator al drumului public, avea obligația să semnalizeze obstacolul, gura de canal neacoperită din carosabil. A mai menționat că fapta ilicită și culpabilă a recurentei constă în nesemnalizarea gurii de canal fără capac, respectiv lipsa verificării în conservarea măsurilor de semnalizare, precum și neîndeplinirea atribuțiilor de supraveghere și control ale acesteia. Drept urmare, a apreciat că îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale se verifică în cauză, astfel că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, pe cale de consecință, față de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., anularea recursului. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de apel respectă atât normele procedurale, referitoare la motivarea hotărârii, cât și normele drept material incidente în speță. Cu privire la atragerea răspunderii civile, a menționat că, potrivit art. 2 și anexei nr. 1 din HCGMB nr. 235/2005 coroborate cu art. 1 și art. 2 din HCGMB nr. 81/2003, artera de circulație întreținută necorespunzător se află în administrarea recurentei, care, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (1) coroborate cu art. 8 lit. c) din O.U.G. nr. 43/1997, în calitatea sa de administrator al drumului public, avea obligația să semnalizeze obstacolul, gura de canal neacoperită din carosabil.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, litigiul are ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală, astfel cum a fost modificată, promovată de reclamanta A., împotriva pârâților Primăria Sectorului 3, B. S.A., Municipiul București, Administrația Străzilor și Consiliul General al Municipiului București, pentru repararea prejudiciului material și moral suferit ca urmare a vătămării corporale grave a acesteia, în urma unui accident produs la 2 noiembrie 2013, pe bulevardul x, București. În concret, circumstanțele accidentului, astfel cum au fost reținute de către instanțele de fond, au fost următoarele: la 2 noiembrie 2013, în jurul orelor 22:50, în timp ce reclamanta se deplasa de la locul de muncă spre domiciliu, a căzut într-un canal neacoperit, nesemnalizat și fără nici o altfel de protecție, situat în fața blocului nr. 13 A de pe bulevardul x, iar, în cădere, un fier beton din peretele canalului a străpuns abdomenul acesteia, producându-i leziuni traumatice. Conform certificatului medico-legal emis sub nr. x/08.11.2013, reclamanta a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 16-18 zile de îngrijiri medicale. Promovând acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta a imputat pârâților săvârșirea faptei ilicite constând în neacoperirea sau nesemnalizarea gurii de canal descoperite, fiind invocate, ca temei juridic al acțiunii, dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1375, art. 1376, art. 1381, art. 1385 și art. 1391 C. civ. Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B. S.A., Primăria Sector 3, Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București, reținând că accidentul s-a produs pe un sector de drum care se află în raza de administrare a Administrației Străzilor București, instituție publică înființată prin HCGMB nr. 72/1992, care are ca obiect de activitate, între altele, administrarea, întreținerea și reabilitarea rețelei stradale din mun. București, aceasta fiind răspunzătoare, în calitate de paznic juridic al bunului. În consecință, reținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri, conform art. 1376 C. civ., Tribunalul a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta A. a sumei de 104.433,5 RON, reprezentând daune materiale și morale. Instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, respingând apelul declarat de pârâta Administrația Străzilor București, reținând, în esență, că, pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului, este suficient să se identifice persoana care are paza juridică a străzii unde se află gura de canal neacoperită. Astfel a reținut că, în mod corect, a constatat prima instanță că pârâta Administrația Străzilor București este cea care avea obligația de a verifica starea arterei de circulație și de a întreprinde măsuri de acoperire sau cel puțin de semnalizare a existenței gurii de canal neacoperite, până la identificarea persoanei responsabile de rețeaua edilitară a canalului în discuție. Soluția și raționamentul instanței de apel au fost criticate de recurentă, aceasta susținând, prin motivul de recurs subsumat tezei de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe de o parte, că instanța de apel nu a realizat o analiză completă a cauzei, limitându-se exclusiv la examinarea răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului, fără a analiza, în mod distinct și motivat, incidența răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a intimatei B. S.A. - capăt de cerere expres formulat și susținut de reclamantă prin cererea introductivă. Pe de altă parte, recurenta a invocat o motivare superficială a hotărârii pronunțate, cu nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prin însușirea întru totul a soluției pronunțate de prima instanță, fără a expune motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și fără arătarea argumentelor care au condus la respingerea apărărilor formulate de recurentă, în calea de atac a apelului. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv ale art. 1376, art. 1377 C. civ. și art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. și ale art. 22 C. proc. civ. Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că, deși încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticile astfel formulate sunt nefondate, având în vedere cele ce succed. În ceea ce privește primul motiv de recurs formulat, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată următoarele: Din economia cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și ulterior modificată de reclamantă, rezultă că aceasta a înțeles să fundamenteze răspunderea pârâților Primăria Sectorului 3, B. S.A. și Municipiul București pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și răspunderea pârâților Administrația Străzilor București și Consiliul General al Municipiului București pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta lucrului. Trebuie menționat că, pentru a reține sau a exclude calitatea procesuală pasivă a unei părți într-un litigiu întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, instanța trebuie să stabilească dacă acea parte are atribuții sau obligații legale corelative față de fapta prejudiciabilă invocată. În speță, demersul reclamantei se întemeiază pe susținerea că prejudiciul a fost cauzat prin existența unui canal neacoperit și nesemnalizat, situat pe domeniul public - pe o arteră circulată a municipiului București. Prin urmare, identificarea entității care are atribuții legale în administrarea acelui tronson de drum este esențială pentru determinarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății. Analizând cauza sub toate aspectele de fapt și de drept deduse judecății, prima instanță a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că singura entitate, care are atribuții legale și efective în administrarea zonei unde se afla canalul neacoperit, este pârâta Administrația Străzilor București, responsabilă cu administrarea, întreținerea și reabilitarea rețelei stradale din municipiul București, având în gestiune chiar locul unde se afla gura de canal neacoperită. În aceste condiții, instanța de fond a constatat că între ceilalți pârâți - între care și B. S.A. - și situația de fapt dedusă judecății nu există niciun raport juridic, în sensul existenței unei obligații legale ori contractuale care să le impună vreo îndatorire privind întreținerea, supravegherea sau semnalizarea corespunzătoare a carosabilului ori a infrastructurii aferente, în zona în care s-a produs accidentul, admițând excepția lipsei calității procesuale a pârâților Primăria Sectorului 3 București, B. S.A. și Municipiul București. Verificând legalitatea sentinței pronunțare, instanța de prim control judiciar a confirmat soluția primei instanțe, respingând apelul declarat de recurentă, ca nefondat. Or, admiterea acestei excepții - a lipsei calității procesuale a pârâtei B. - echivalează cu constatarea că, indiferent de circumstanțele faptice ale cauzei, nu există niciun temei juridic pentru ca acea parte să fie ținută să răspundă. Aceasta exclude, în mod logic și necesar, posibilitatea ca instanța să mai continue analiza în privința acestei părți sub aspectul fondului - respectiv sub aspectul elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, precum fapta ilicită, vinovăția sau legătura de cauzalitate, întrucât nu există un raport juridic care să justifice continuarea analizei în contradictoriu cu această parte. A analiza o eventuală răspundere pentru fapta proprie a unei părți care a fost înlăturată din proces, în temeiul unei excepții procesuale de fond (lipsa calității procesuale pasive), ar fi echivalent cu ignorarea efectelor juridice ale admiterii excepției în discuție și a impune o examinare inutilă a fondului față de o parte eliminată din proces. În aceste condiții, nu subzistă susținerea privind existența unei omisiuni de analiză asupra unui aspect esențial al cauzei, întrucât, prin constatarea lipsei calității procesuale pasive, instanțele de fond s-au aflat în prezența unui impediment de ordin procesual care exclude, în mod necesar, analiza fondului raportului juridic dedus judecății, în contradictoriu cu partea în privința căreia excepția a fost admisă. În ceea ce privește presupusa motivare insuficientă a soluției, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată. Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția. În cazul concret dedus judecății, reanalizând situația de fapt, în limitele învestirii trasate prin motivele de apel formulate, în raport cu toate probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că, în mod corect, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Străzilor București, parte care are paza juridică a străzii unde se află canalul în litigiu, aceasta fiind obligată, potrivit dispozițiilor legale, să verifice starea arterei de circulație și să întreprindă măsuri de acoperire sau, cel puțin, de semnalizare a existenței gurii de canal neacoperite, până la identificarea persoanei responsabile de rețeaua edilitară a canalului în discuție. Totodată, a reținut că, statutul ADS de administrator al arterei de circulație, statut care presupune existența unei obligații în temeiul căreia este îndatorată să preîntâmpine producerea oricărei pagube prin mijlocirea lucrului, este suficientă, în raport de victima accidentului, pentru a se reține că recurenta este paznicul juridic al lucrului cauzator de prejudicii. În ceea ce privește rolul activ al judecătorului, Curtea de Apel a reținut că toate demersurile cu privire la aflarea titularului lucrărilor efectuate pe artera de circulație au fost făcute în cursul urmăririi penale, astfel că nu se mai impunea ca prima instanță să dispună emiterea adreselor solicitate, adrese deja emise în cadrul dosarului penal. Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de prim control judiciar a concluzionat că excepția a primit o dezlegare legală din partea primei instanțe, având în vedere întreruperea cursului prescripției prin constituirea ca parte civilă a reclamantei din prezenta cauză, în cursul urmăririi penale sau în fața instanței judecătorești până la începerea cercetării judecătorești. Drept urmare, contrar susținerilor recurentei, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele, care au stat la baza soluției pronunțate în dosar, instanța de apel expunând, într-o manieră logică, raționamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că apelul declarat de Administrația Străzilor este nefondat. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanța nu are obligația legală de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părți textelor de lege invocate în susținerea cererilor. Instanța trebuie să examineze aspectele esențiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât și juridic, și poate să abordeze argumentele părților într-o manieră globală, printr-un raționament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv. În ceea ce privește preluarea argumentelor expuse de tribunal, se reține că, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză. În acest sens, este pe deplin admisibil și legal ca instanța de apel, în exercitarea atribuțiilor sale de control judiciar, să se alinieze raționamentelor instanței de fond și să le preia ca atare, cu condiția ca hotărârea apelată să conțină, la rândul său, o motivare completă și conformă cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Nu se poate reține o nemotivare a deciziei, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza în care instanța de apel validează explicit concluziile primei instanțe, indicând în mod suficient temeiurile juridice și faptele relevante care justifică această confirmare. Mai mult, din conținutul deciziei recurate reiese că instanța de apel nu s-a limitat la o simplă validare formală a considerentelor primei instanțe, ci a reiterat aspectele esențiale ale situației de fapt, a reafirmat încadrarea juridică efectuată și a răspuns apărărilor formulate prin apel. Argumentele au fost redate într-o manieră coerentă și sistematică, fiind exprimată o poziție proprie și autonomă cu privire la temeinicia soluției apelate. În acest context, nu poate fi reținută existența unei încălcări a obligației de motivare a hotărârii, instanța de apel respectând standardele impuse de lege și de jurisprudența internă și europeană, în sensul că a prezentat un raționament judiciar clar și a tratat, în mod real și efectiv, chestiunile litigioase esențiale. Prin urmare, critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se confirmă. Nefondate sunt și criticile subsumate de recurentă pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se impută instanței de apel soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei și interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1376 și art. 1377 C. civ., ale HCGMB nr. 254/2008 și HCGMB nr. 306/2002, cu privire la paza juridică a lucrului. Întrucât argumentele recurentei ce vizează excepția lipsei calității procesuale a acesteia (aspect de drept procesual) supun dezbaterii, pentru modalitatea de soluționare, norme de drept substanțial, criticile vor fi tratate unitar, prin prisma motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Așadar, în raport de situația de fapt reținută de instanțele de fond, situație ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanța a constatat, în mod corect, că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei, respectiv, dacă, raportat la ceea ce s-a reclamat prin acțiunea dedusă judecății, în sensul omisiunii pârâtei, în calitate de administrator al arterei din București, de a lua toate măsurile legale stabilite în sarcina sa în scopul prevenirii oricărui pericol, aceasta este răspunzătoare de producerea prejudiciului a cărui reparare se solicită, având, implicit, calitate procesuală pasivă în cauză. Pentru o corectă verificare a legalității deciziei atacate raportat la normele drept substanțial aplicabile, se impune a fi menționată particularitatea acestei spețe, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond. Drept urmare, se notează că, în cursul anului 2013, s-au efectuat lucrări de lărgire a părții carosabile a bulevardului C., București, lucrări de amploare, care au fost efectuate pe toată lungimea bulevardului. Aceste lucrări s-au efectuat și în fața blocului 13 A (locul producerii accidentului) și au constat în desființarea spațiului verde și construirea de locuri de parcare. În urma lucrărilor, au rămas neacoperite și nesemnalizate 3 guri de canal. Deși activitățile de investigație au fost epuizate, în cadrul dosarului penal format în urma plângerii penale înregistrate de reclamantă, nu s-a reușit identificarea instituției publice din dispoziția căreia a fost efectuată această lucrare, nu s-au identificat persoane fizice/juridice care au efectuat, în fapt, aceste lucrări și nici persoanele care au recepționat lucrarea. În lipsa altor responsabili identificați pentru lipsa capacelor gurii de canal, instanța de apel a concluzionat că responsabilitatea revine autorității care are obligația generală de a asigura integritatea drumului public - respectiv Administrația Străzilor București, care, potrivit datelor oficiale, are în administrare bulevardul x și care îndeplinește cerințele legale ale pazei juridice, în considerarea atribuțiilor sale legale stabilite prin actele normative incidente. Luând în examinare criticile de nelegalitate ce vizează reținerea greșită a calității Administrației Străzilor București de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, cu privire la condiția specială referitoare la calitatea pârâtei de paznic juridic al lucrului, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect reținută de instanțele de fond, în considerarea calității dovedite a Administrației Străzilor București de administrator al arterei unde s-a produs accidentul. Similar celor reținute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere că determinarea persoanei care, potrivit legii, poate fi chemată să răspundă civil, se face prin raportare la dispozițiile art. 1377 din C. civ. care prevăd că, în înțelesul dispozițiilor art. 1376 C. civ., are paza lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra lucrului. Această prerogativă presupune o putere efectivă asupra lucrului și se manifestă prin capacitatea de a dispune de măsuri concrete în privința acestuia, de a-l întreține, repara, semnaliza ori închide accesul public în cazul constatării unui pericol. Trebuie subliniat că dreptul de proprietate nu reprezintă o condiție necesară pentru a conferi această calitate, iar paza juridică nu se confundă cu proprietatea sau cu posesiunea lucrului. Astfel, contrar celor afirmate de recurentă, în sensul că Municipiul București răspunde, în calitate de titular al dreptului de proprietate al bunului, paza juridică poate fi atribuită și unei persoane care nu este titularul unui drept de proprietate asupra lucrului, dar care are, în fapt sau în drept, responsabilitatea întreținerii, gestionării și menținerii în stare de funcționare a acestuia, în scopul prevenirii pericolelor și riscurilor pentru terți. Drept urmare, pentru a stabili, în mod just, dacă partea pârâtă este sau nu păzitorul juridic al bunului, instanțele trebuiau să stabilească dacă ADS are puterea de direcție, control și supraveghere, în mod independent, asupra canalului neacoperit și nesemnalizat, situat pe bulevardul x. Potrivit Regulamentului de organizare și funcționare al ADS, art. 7 lit. h), Administrația Străzilor are, în atribuțiile generale, obligația de executa, în regie proprie sau prin firme specializate, lucrări de întreținere și reparații curente (ampriza străzii - carosabil și trotuare), a podurilor, pasajelor rutiere și parcărilor supra și subterane. Drept urmare, obligația legală a acestei entități este de a asigura integritatea fizică a arterei, de o întreține în stare corespunzătoare, aptă a servi destinației sale. Conform dispozițiilor HCGMB nr. 254/2008 art. 1, administrarea drumurilor publice are ca obiect proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitarea, repararea, întreținerea și exploatarea rețelelor stradale, iar, potrivit art. 7, realizarea în zona străzilor (inclusiv trotuare) a oricăror construcții și instalații, în orice scop, se face cu respectarea legislației în vigoare privind amplasarea și autorizarea construcțiilor și numai cu acordul prealabil al Administrației Străzilor. Mai mult, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din aceeași hotărâre, executarea de lucrări la rețelele edilitare subterane în carosabil sau trotuare, indiferent de durata sau natura lor, se vor aviza și recepționa numai de către Administrația Străzilor. Această prevedere impune, în mod expres, o dublă obligație în sarcina ADS: obligația de control prealabil prin acordarea avizului de începere a lucrării și obligația de supraveghere ulterioară, prin recepționarea lucrării, cu verificarea conformității acesteia față de standardele tehnice și cerințele de siguranță. Din interpretarea tuturor actelor normative menționate, rezultă că recurenta, chiar în situația în care operatorul tehnic responsabil este un terț, păstrează prerogativa legală de control a arterelor aflate în administrarea sa, sub aspectul funcționalității și a viciilor care le afectează structura și care pot constitui surse generatoare de prejudicii pentru alte persoane, fiind obligată să autorizeze, verifice și să dispună măsuri privind lucrările care afectează infrastructura rutieră. Astfel, susținerile recurentei, în sensul că administratorul rețelei edilitare subterane este intimata B. și că acesteia îi incumbă obligația de a acoperi gurile de acces la rețelele edilitare subterane, urmează a fi înlăturate, ca nefondate. Această obligație de supraveghere și control rezultă, în mod neechivoc, din prevederile art. 6 din HCGMB nr. 306/2002, cât și din prevederile art. 5 din aceeași hotărâre, potrivit cărora ADS are obligația, ca administrator al drumului public, să identifice capacele și grătarele aflate în stare tehnică necorespunzătoare și să solicite administratorilor acestora să le înlocuiască, obligație pe care însăși recurenta a recunoscut că o are. Reglementările invocate recunosc implicit că, deși rețelele pot fi gestionate de operatori specializați, responsabilitatea supravegherii integrității elementelor vizibile și accesibile publicului (precum gurile de canal) aparține ADS, în calitate de entitate publică ce administrează domeniul public. Rezultă, așadar, că ADS nu doar că poate interveni, ci are obligația activă de a verifica și monitoriza, în permanență, starea rețelei edilitare aflate pe domeniul public, iar simpla împrejurare că un alt operator are atribuții funcționale nu exonerează autoritatea publică de această obligație legală. Astfel, lipsa unei intervenții din partea ADS pentru semnalizarea sau restricționarea accesului în zona periculoasă echivalează cu o omisiune culpabilă, care, prin raportare la dispozițiile art. 1376 C. civ., determină, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, antrenarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul suferit de victimă. Drept urmare, instanța de apel a realizat o interpretare corectă și completă a dispozițiilor art. 1376 și 1377 C. civ., raportat la prevederile actelor normative relevante, reținând, în mod just, calitatea procesuală pasivă a recurentei și răspunderea acesteia pentru paza juridică a lucrului, neputând fi constatată incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile formulate în sensul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile HCGMB nr. 212/2017, Înalta Curte le va înlătura de la analiză, întrucât actul normativ invocat a intrat în vigoare ulterior datei producerii accidentului care face obiectul prezentei cauze, nefiind aplicabile ratione temporis. Cu referire la ultimul motiv de recurs formulat, Înalta Curte constată că, deși aparent este încadrabil în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este inadmisibil și va fi înlăturat din analiză, pentru considerentele ce succed. Prin acest motiv de recurs, recurenta susține, în esență, că instanța de apel ar fi trebuit să manifeste un rol activ mai pronunțat în stabilirea circumstanțelor de fapt ale cauzei și în identificarea persoanei vinovate de producerea prejudiciului, dat fiind că ordonanța de clasare emisă în cursul urmăririi penale nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, iar adevărul juridic trebuia stabilit de instanță prin administrarea probatoriului necesar, fiind astfel încălcate prevederile art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. și art. 22 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Ceea ce susține recurenta este că, nefiind pronunțată o hotărâre penală care să statueze asupra existenței faptei sau a vinovăției vreunei persoane, instanța civilă nu era ținută de constatările organelor de urmărire penală și avea deplina competență de a analiza, în mod autonom, elementele răspunderii civile delictuale. Cu toate acestea, deși raportate formal la un text de lege aplicabil, o asemenea susținere referitoare la dispozițiile art. 28 C. proc. pen., precum și susținerile referitoare la obligațiile instanței civile de a determina persoana vinovată în lipsa unor concluzii din dosarul penal, nu pot fi valorificate în etapa recursului, întrucât vizează o critică nouă, nesusținută și nici pusă în discuție în fața instanței de apel. Or, conform principiului consacrat de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., instanța de recurs nu poate analiza motive de nelegalitate care vizează soluționarea unei chestiuni ce nu a format obiect de dezbatere în apel, întrucât controlul exercitat în recurs este limitat la legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de prim control judiciar, având în vedere criticile formulate în acea fază procesuală. În aceste condiții, invocarea, abia în recurs, a unor norme juridice și argumente, care nu au făcut obiectul dezbaterii în apel, echivalează cu o extindere nepermisă a cadrului devolutiv și determină, implicit, încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție. În consecință, întrucât motivul de recurs analizat vizează o chestiune nouă, neverificată în apel, dispozițiile legale invocate neformând obiect al dezbaterii procesuale până la acest moment, acesta urmează a fi înlăturat ca inadmisibil. Pe de altă parte, nici sub aspectul pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., critica nu poate fi primită. Conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Astfel, din conținutul normativ al art. 22, rezultă că instanța are un drept de apreciere în privința oportunității și necesității administrării probelor propuse de părți sau a celor pe care le consideră utile, în limitele cadrului procesual stabilit de părți. De asemenea, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel are competența de a dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, precum și administrarea unor probe noi, dacă acestea sunt necesare soluționării cauzei. Nici această dispoziție nu instituie o obligație de ordin absolut, ci stabilește competența instanței de apel de a exercita un rol activ în materie probatorie, cu respectarea principiilor contradictorialității și al imparțialității, legea acordând instanței un drept de apreciere cu privire la probele propuse de părțile litigante ce trebuie administrate, evaluând, în funcție de circumstanțele speței, relevanța și pertinența acestora. În cazul concret dedus judecății, recurenta nu indică vreun motiv de nelegalitate expres prevăzut de lege care ar fi incident în raport de modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 22 C. proc. civ.. Nu se invocă vreo încălcare a normelor referitoare la administrarea probelor, ci se formulează, în mod general, o nemulțumire față de pretinsa pasivitatea a instanței. Astfel, critica recurentei vizează, în realitate, aspecte de oportunitate în administrarea probelor și de evaluare a utilității acestora, aspecte care țin exclusiv, astfel cum s-a menționat anterior, de aprecierea instanțelor, și care nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, care este limitată la verificarea legalității hotărârii recurate, în raport cu normele de drept aplicabile. Prin urmare, în lipsa unei încălcări clare și efective a dispozițiilor procedurale incidente, critica întemeiată pe art. 22 C. proc. civ. nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a fi înlăturată. Pentru toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod. Totodată, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă, ca parte căzută în pretenții, să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.500 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.