Decizia nr. 451/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C., a chemat în judecată pe pârâta Administrația Străzilor București, prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 413.600,95 RON, reprezentând contravaloarea penalităților aferente cotelor 0,1% și 0,7% achitate după data recepției, calculate în conformitate cu art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții (forma în vigoare la data executării lucrărilor de construire), datorate de investitor, cu cheltuieli de judecată, având în vedere următoarele motive: Prin încheierea de ședință de la 23.03.2023 pronunțată în dosarul cu nr. x/2022 Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței material procesuale (funcționale) a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și a fost declinată competența soluționării prezentei cauze formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții în contradictoriu cu pârâta Administrația Străzilor București în favoarea Secțiilor civile din cadrul Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III -a civilă la data de 09.05.2023, sub nr. x/2022**.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 969/28.09.2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare și a respins cererea privind pe reclamanta Inspectoratul de Stat în Construcții, în contradictoriu cu pârâta Administrația Străzilor București, ca fiind prescrisă.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 175A din 26 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții împotriva sentinței civile nr. 969 din 27.09.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, criticând soluția pentru nelegalitate. Recursul a fost comunicat intimatei, iar pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat, a recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacate. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Motivele de recurs În cuprinsul cererii de recurs declarat de reclamant, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-au formulat în esență, următoarele critici: - instanța de apel a dat o interpretare greșită a dispozițiilor art. 2532 pct. 5 C. civ., în raport de obligațiile investitorului reglementate de art. 76 alin. (1) lit. a) și lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, date în aplicarea art. 7 alin. (8) și a art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 și dispozițiilor art. 8 din Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994; - dispozițiile art. 267 alin. (14) lit. c) d) la care face trimitere art. 76 alin. (2) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, nasc raporturi juridice administrativ/fiscale în sarcina compartimentului de specialitate al emitentului autorizației de construire de a regulariza taxa de autorizare pentru beneficiarul autorizației de construire în funcție de valoarea finală a lucrărilor declarată de investitor; raporturile juridice administrativ/fiscale se nasc între autoritatea emitentă a autorizației de construire și beneficiarul/titular al autorizației; consideră că instanța de apel a dat o interpretare greșită acestor dispoziții care reglementează raporturile dintre compartimentul de specialitate al autoritătii administrației publice locale și beneficiarul autorizației, nu între autoritatea emitentă a autorizației și ISC; - art. 76 alin. (1) lit. a) și lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 date în aplicarea art. 7 alin. (8) a art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 nasc raporturi juridice administrative între beneficiarii autorizațiilor de construire și ISC, dispoziții care reglementează în mod expres și imperativ obligații în sarcina investitorilor/beneficiari ai autorizațiilor de construire față de ISC, care nu pot fi înlăturate, așa cum susține instanța de apel, pentru faptul că beneficiarul autorizației are alte obligații față de compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale; - art. 76 alin. (1) lit. a) din Norme prevede în aplicarea art. 7 alin. (8) din Legea nr. 50/1991 obligația imperativă a beneficiarilor autorizației de a anunța începerea lucrărilor atât la emitentul autorizației de construire, cât la ISC, obligație pe care ASB a îndeplinit-o; - art. 76 alin. (1) lit. c) din Norme prevede în aplicarea art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 obligația imperativă a beneficiarilor autorizației de a anunța finalizarea lucrărilor de construire atât la emitentul autorizației de construire, cât și la ISC, pentru îndeplinirea obligației de regularizare și a cotelor prevăzute de lege, obligație pe care ASB nu a îndeplinit-o. - deși a susținut în fata instanței de apel că obligațiile investitorului față de ISC referitoare la anunțul de finalizare a lucrărilor la ISC odată cu convocarea la recepție este inserată în autorizațiile de construire la lit. B) pct. 3, instanța de apel, interpretând greșit atât dispozițiile art. 76 alin. (1) lit. c) din Norme, cât și cele ale art. 8 din Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994 care instituiau obligativitatea ISC de a participa în calitate de invitat la recepția lucrărilor finanțate din bani publici, apreciază că "neîndeplinirea acestor obligații" este nerelevantă, întrucât conform prevederilor legale, emitentul autorizației de construire este cel care are obligatia de a aduce la cunoștința ISC valoarea finală a lucrării, instituindu-se, astfel, un sistem menit să asigure declanșarea mecanismului pentru stabilirea creanței fiscale; - raționamentul instanței de apel încalcă prevederile art. 2532 C. civ., invocat ca temei al curgerii termenului de prescripție în speță, întrucât ISC nu a cunoscut până la data comunicării PVRTL aferente obiectivelor autorizate -24.08.2021, împrejurarea că au fost finalizate lucrările și au fost stabilite valorile finale pentru lucrările în cauză; de altfel, intimatul-pârât nu a făcut dovada anunțului de finalizare la emitentul autorizației și nici a constituirii bazei de impunere conform art. 267 alin. (14) lit. b) din Codul fiscal raportat la art. 23 din Codul de procedură fiscală, situație în care nu s-a făcut dovada stabilirii/existenței bazei de impunere la momentul recepției lucrărilor; faptul că ASB a efectuat recepția la terminarea lucrărilor pentru cele două autorizații de construire, nu duce la concluzia că intimata-pârâtă ar fi anunțat finalizarea lucrărilor la emitentul autorizației și că compartimentul de specialitate al autorității publice locale ar fi efectuat regularizarea taxei de autorizare în baza declarației privind valoarea lucrărilor de construcție; - contrar celor reținute de instanța de apel, din înscrisurile depuse la dosar se poate observa că investitoarea-pârâtă ASB a comunicat prin email la 24 august 2021 un referat de aprobare a plătii contravalorii cotelor pentru 4 obiective - printre care "b-dul x", două documente de plată reprezentând plata cotelor de 0, 1% 0,7% pentru cele 4 obiective din referat, autorizațiile de construire și procesele-verbale de recepție pentru obiectivele din referat, inclusiv pentru obiectivul "modernizare B-dul x" ce face obiectul prezentei cauze; drept urmare, intimata ASB a adus la cunoștința ISC finalizarea și recepționarea lucrărilor cu valoarea reală/finală a acestora, abia în august 2021; - de asemenea, intimata a efectuat plata cotelor legale către ISC abia în 06.07.2015, respectiv 13.07.2015, fără a specifica pe cele două Ordine de plată pentru care autorizații s-au plătit acele sume; defalcarea plăților din cele două OP a fost comunicată pentru prima dată la ISC prin email-ul din 24 august 2021, odată cu autorizațiile de construire, recepțiile la terminarea lucrărilor și referatul de aprobare a plăților detaliate în tabelul anexă la acest referat; consideră că dreptul său la acțiune s-a născut la această dată; - așadar, consideră că în mod eronat s-a reținut că înștiințarea ISC privind încheierea lucrărilor autorizate constituie o obligație exclusivă a emitentului autorizației; - susține că nesocotirea obligației ce revenea intimatei, ca investitoare, cu privire la înștiințarea celor doua autorități, inclusiv a recurentului, echivalează în concret cu o ascundere deliberată a datoriei fiscale (cota datorata ISC cu titlu de regularizare) și a exigibilității acesteia, situație în care, în aplicarea dispozitiilor art. 2532 C. civ., prescripția nu a început să curgă (...) 5. cât timp debitorul, în mod deliberat, a ascuns creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia; - solicită admiterea recursului, reținerea spre rejudecare a cauzei, admiterea apelului, anularea sentinței și, în rejudecare, respingerea excepției prescripției și admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată.

Apărări formulate Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Administrația Străzilor București a cerut respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei totale de 413.600,95 RON, reprezentând contravaloarea cotelor 0,1% și 0,7% raportate la valoarea finală a lucrărilor, precum și penalitățile aferente acestora, calculate în conformitate cu art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții (forma în vigoare la data executării lucrărilor de construcții) datorate de investitor, acțiune respinsă ca prescrisă de prima instanță, soluție menținută prin decizia ce face obiectul prezentului recurs. Cotele de 0,1% și 0,7%, precum și cele accesorii privind penalitățile de întârziere au natura unor creanțe fiscale, conform Deciziei nr. 8/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel că în mod corect a reținut instanța de apel că termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 91 alin. (1) din Codul de procedură fiscală din 2003, în vigoare la data nașterii dreptului material la acțiune, a început să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, conform art. 91 alin. (2) din același Codul de procedură fiscală. Sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv 24.08.2021, ca an următor celui în care s-a născut creanța fiscală, întrucât la acea dată a cunoscut existența construcției, finalizarea și recepționarea lucrărilor autorizate, când a fost înștiințat de către intimata-pârâtă Administrația Străzilor București (prin adresa nr. x/24.08.2021, înaintată pe email) despre efectuarea recepției la terminarea lucrărilor. Dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, în vigoare la data emiterii acestor procese-verbale, prevedeau că: "(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0, 1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepția celor prevăzute la art. 3 lit. b) și a) lăcașurilor de cult. (2) Virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcții, județene, respectiv al municipiului București, după caz, o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație. (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepția la terminarea lucrărilor." Conform art. 7 alin. (8) din același act normativ, investitorul are obligația să înștiințeze autoritatea emitentă a autorizației de construire, precum și inspectoratul teritorial în construcții asupra datei la care vor începe lucrările autorizate. De asemenea, art. 37 alin. (3) stipulează faptul că, la terminarea lucrărilor, beneficiarul autorizației de construire are obligația să regularizeze taxa pentru autorizația de construire, precum și celelalte cote prevăzute de lege. Dispozițiile art. 76 din Normele metodologice de aplicare a Legii 50/1991 cuprind două etape cu operațiuni privind obligațiile investitorilor/beneficiarilor față de autorități: alin. (1) lit. a) - după obținerea autorizației de construcție se procedează la anunțarea emitentului autorizației și a ITC, a începerii lucrărilor de construcții; alin. (1) lit. c) - anunțarea emitentului autorizației și a ITC despre finalizarea lucrărilor autorizate, în timp ce alin. (2) al aceluiași articol conține prevederi referitoare la obligația investitorului de a regulariza taxele și cotele legale prin declararea la emitentul autorizației a valorii finale a lucrărilor, care are loc după realizarea obiectivului de investiții, odată cu efectuarea recepției la terminarea lucrărilor; emitentul autorizației va înștiința ISC despre finalizarea execuției lucrărilor, precum și valoarea finală a investiției. În speță, așa cum corect a reținut instanța de apel, pârâta-investitor/beneficiar și-a îndeplinit obligația de a declara la emitentul autorizației (PMB) valoarea finală a lucrărilor, fiind în acest sens întocmite procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor. Astfel cum s-a reținut de către instanțele de fond, procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor au fost întocmite la data de 18.11.2011 și 2.11.2012, iar termenele de prescripție de 5 ani, au început să curgă la data de 01.01.2012 și, respectiv, la 01.01.2013. Din moment ce pârâta și-a îndeplinit obligația ce îi incumba în conformitate cu dispozițiile în vigoare la momentul respectiv, și anume art. 76 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii 50/1991 aprobate prin Ordinul 839/2009, în mod just s-a reținut că data nașterii creanței fiscale a fost data încheierii proceselor-verbale de recepție. Or, prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a probat caracterul deliberat al ascunderii existenței obligației de plată de către pârâtă, neinvocând și nedovedind omisiunea cu rea-credință a îndeplinirii vreunei obligații legale ce îi revenea la finalizarea executării lucrării autorizate. Din contră, pârâta și-a îndeplinit obligația de a declara la emitentul autorizației valoarea finală a lucrărilor, revenindu-i acestei din urmă instituții sarcina de a înștiința ISC despre finalizarea lucrărilor și valoarea finală a acestora, astfel cum prevăd dispozițiile art. 76 alin. (2) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii 50/1991; eventuala lipsă de comunicare instituțională nu poate fi imputată pârâtei și nici nu poate fi asimilată unei rele-credințe a acesteia, câtă vreme pârâta și-a îndeplinit obligațiile ce îi incumbau la data finalizării lucrărilor. De altfel, obligația pârâtei de a regulariza taxele și cotele legale nu se poate confunda cu cerința de încunoștințare a recurentului despre terminarea lucrării, ci presupune imperativul achitării de către aceasta a sumelor datorate reclamantului, ca element ce formează conținutul raportului juridic obligațional civil, sancționabil în termenul de prescripție de 5 ani specific unei creanțe de drept public, cu dreptul reclamantului a formula o acțiune în pretenții, așa cum s-a întâmplat în speță. Așadar, nu revenea intimatei-pârâte obligația de a încunoștința recurentul-reclamant despre terminarea lucrărilor, ci doar obligația de a achita taxele datorate celui din urmă. Astfel, buna-credință a intimatei a fost corect reținută de instanța de apel, acesta comunicând emitentului autorizației de construcție finalizarea lucrărilor, recepția având loc în anul 2011, respectiv 2012, fiind respectate dispozițiile art. 76 alin. (2) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii 50/1991 potrivit cărora: "În conformitate cu prevederile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în cel mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcții, odată cu efectuarea recepției la terminarea lucrărilor, solicitantul (investitorul/beneficiarul) are obligația de a regulariza taxele și cotele legale. În acest scop, investitorul/beneficiarul are obligația de a declara la emitentul autorizației valoarea finală (rezultată) a lucrărilor - se pot prezenta documentele doveditoare necesare. Emitentul autorizației va aplica prevederile art. 267 alin. (14) lit. c) și d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare și va înștiința Inspectoratul de Stat în Construcții despre finalizarea execuției lucrărilor, precum și valoarea finală a investiției - așa cum a fost calculată la efectuarea recepției la terminarea lucrărilor - utilizând "Formularul-model F.16 - Comunicare privind încheierea execuției lucrărilor" (pentru uzul ISC)." Rezultă că obligația înștiințării recurentului despre finalizarea lucrărilor revenea emitentului autorizației, și nu intimatei, care a respectat dispozițiile legale menționate. Mai mult, susținerea recurentului în sensul că abia la data de 24.08.2021 ar fi cunoscut existența construcției, finalizarea și recepționarea lucrărilor autorizate nu poate fi primită în contextul în care la data de 17.05.2010 Administrația Străzilor București a anunțat Inspectoratul de Stat în Construcții cu privire la începerea lucrărilor de construcții, iar pârâta a achitat la datele de 06.07.2015 și 13.07.2015 cotele de 0,1% și 0,7%, aferente lucrărilor executate. De asemenea, susținerile recurentului-reclamant prin care se invocă încălcarea dispozițiilor legale, respectiv art. 76 alin. (1) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii 50/1991, sunt nefondate. Potrivit art. 76 alin. (1) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii 50/1991: "Se va aduce la cunoștință emitentului autorizației și Inspectoratului teritorial în construcții data și ora finalizării lucrărilor de construcții autorizate, utilizându-se "Formularul-model F.15 - Comunicare privind încheierea execuției lucrărilor" (pentru uzul administrației publice), respectiv "Formularul-model F.16 - Comunicare privind încheierea execuției lucrărilor" (pentru uzul ISC) puse la dispoziție de emitentul autorizației împreună cu autorizația". Or, formularul-model F16 - Comunicare, la care face referire art. 76 alin. (1) lit. c) din Norme, nu cuprinde o rubrică referitoare la valoarea finală a lucrării, ci doar rubrica referitoare la valoarea din autorizația de construire, deci valoarea inițială, în speță fiind incidente prevederile art. 76 alin. (2) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii 50/1991 anterior menționate, din care rezultă că regularizarea taxelor și cotelor legale și declararea, în acest scop, a valorii finale a lucrărilor, sunt obligații pe care pârâta trebuia să le îndeplinească față de emitentul autorizației, Primăria Municipiului București, urmând ca aceasta să înștiințeze ISC despre finalizarea execuției lucrărilor și valoarea finală a investiției. Cât timp intimata-pârâtă și-a îndeplinit obligațiile legale referitoare la recepția lucrării față de emitentul autorizației, iar acesta din urmă nu a înștiințat imediat recurentul-reclamant, nu poate fi imputată intimatei o atare omisiune. Pe de altă parte, cu referire la argumentul ascunderii obligației (cazul de suspendare invocat de reclamant, art. 2532 alin. (5) C. civ.), se constată că recurentul doar a susținut că investitorul avea obligația declarării finalizării lucrărilor către ISC, fără a aduce argumente suplimentare. De altfel, cercetarea cazului de suspendare invocat presupunea analiza unui pretins fapt al debitorului de a ascunde existența obligației, iar în acest context aprecierea revine instanței de apel, controlul de legalitate putând privi cel mult existența obligațiilor legale ale pârâtei, astfel cum s-a verificat mai sus, și nu calificarea unor fapte/omisiuni ca fiind apte a constitui cazul de suspendare prevăzut de art. 2532 alin. (5) C. civ. Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o corectă interpretare dispozițiilor legale aplicabile în cauză cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, termen împlinit anterior formulării cererii de chemare în judecată. În consecință, decizia civilă recurată fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant.