Decizia nr. 810/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 19.11.2020, pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2020, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 401.833,83 lei, formată din 57.404,83 lei, contravaloarea cotei 0,1% din valoarea finală a lucrărilor (debit principal), 57.404,83 lei, penalități aferente cotei 0,1% neachitate, prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, precum și din contravaloarea cotei de 0,5% din valoarea finală a lucrărilor în sumă de 287.024.17 lei (debit principal), plus o sumă variabilă, reprezentând penalitățile de întârziere aferente cotei de 0,5% (de 0,15% pe zi de întârziere, aplicat la debitul principal în cuantum de 287.024,17 lei), începând cu data de 10.10.2017 și până la data plății efective, datorate în conformitate cu art. 43 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, în forma pe care o aveau aceste articole de lege la momentul recepției lucrărilor de construcții.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1519/20.10.2021, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, și a respins cererea, ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 725A din 16 mai 2023, a dispus următoarele: A admis apelul formulat de apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. împotriva sentinței civile nr. 1519 din 20.10.2021 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: A admis cererea de chemare în judecată. A obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 401.833,83 lei, la care se adaugă penalități de întârziere de 0,15% pe zi, calculate prin raportare la suma de 287.024,17 lei, de la data de 10.10.2017 până la achitare. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată în primă instanță pentru pârât. A păstrat în rest sentința civilă apelată, respectiv a păstrat soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată în apel pentru intimatul-pârât.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, ce a formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâtul susține, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv art. 14 alin. (1), art. 15, art. 246 alin. (2) și art. 247 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește soluția instanței de apel cu privire la primul motiv de apel invocat de către reclamant, care a constat în critica de nelegalitate a sentinței Tribunalului București pentru încălcarea principiului contradictorialității, prin aceea că instanța nu ar fi comunicat reclamantului întâmpinarea formulată de Municipiul București și în acest mod nu ar fi dat posibilitatea reclamantei de a se apăra față de susținerile Municipiului București, instanța de apel considerând acest motiv de apel ca fiind întemeiat, apreciind greșit că dispozițiile legale ce vizează comunicarea întâmpinării sunt de ordine publică. Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul susține, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, atunci când instanța de apel a reținut faptul că Municipiul București, în calitate de investitor, datorează sumele pretinse de ISC, în considerarea faptului că lucrările de utilitate publică locală, ce au făcut obiectul investiției, nu au fost însoțite de exproprieri pentru cauză de utilitate publică. Sub un prim aspect, apreciază că lucrările au fost realizate într-un context în care, în funcție de modalitatea de elaborare a proiectului și de avansare a lucrărilor, existau premisele realizării de exproprieri de utilitate publică. De asemenea, în cuprinsul autorizației de construire nr. 25/21.02.2014 se menționează faptul că „Proprietățile private pot fi afectate numai dacă există expropriere sau acordul notarial al proprietarului de teren”. Pe cale de consecință, opinează că Decizia ÎCCJ nr. 44/2019 nu se opune împrejurării că Municipiul București beneficiază de scutirea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, câtă vreme lucrările au avut ca temei acte normative incidente în materia lucrărilor pentru cauză de utilitate publică și a exproprierii, așadar, tangențial, au vizat inclusiv aspecte ce țin de exproprieri pentru cauză de utilitate publică. Sub un al doilea aspect, dreptul de creanță pretins de ISC s-a născut la data de 10.10.2017, când investitorul Municipiul București, prin Primarul General, a aprobat sub nr. 2560/10.10.2017, procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 12319/28.07.2017 aferent obiectivului „(...)”, pentru care a fost emisă autorizația de construire nr. 25/21.02.2014. Arată că art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 nu face nicio condiționare referitor la necesitatea efectuării prealabile a unor exproprieri pentru cauză de utilitate publică. Singura condiție prevăzută de textul de lege pentru exceptarea de la obligația de plată a cotelor către ISC este aceea ca lucrările să fie de interes județean/local în accepțiunea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cerință pe care lucrările efectuate de către Municipiul București în cadrul proiectului „(...)” o satisfac. În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea cererea de apel formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Apărările formulate de părți Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe ipoteza prevăzută de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., ce vizează soluția instanței de apel cu privire la temeinicia primului motiv de apel al reclamantului referitoare la necomunicarea întâmpinării la fond, Înalta Curte reține că acesta este lipsit de interes, întrucât recurentul-pârât nu justifică un interes actual în susținerea acestui motiv de recurs. Astfel, Înalta Curte reține că, deși instanța de apel a constatat că primul motiv de apel formulat de reclamant este întemeiat, a apreciat că vătămarea produsă reclamantului a fost înlăturată în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin redarea conținutului întâmpinării în cuprinsul hotărârii pronunțate de prima instanță, ceea ce a permis reclamantului, chiar dacă cu întârziere, exercitarea dreptului la apărare prin declararea apelului, implicit devenind posibilă remedierea acestei greșeli a tribunalului (neluarea în considerare a poziției reclamantului) de către instanța de apel. Cu alte cuvinte, soluția de admitere în apel nu a fost determinată de acest motiv de apel, atât timp cât s-a reținut că necomunicarea întâmpinării către reclamant nu a cauzat acestuia o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii atacate. Prin urmare, față de considerentele arătate, această soluție a instanței de apel nu a adus nicio vătămare intereselor recurentului-pârât, astfel că nu reiese care ar fi folosul practic urmărit de recurent prin susținerea acestor critici subsumate pct. 5, în condițiile art. 33 C. proc. civ., ce arată că interesul trebuie să fie determinat, legitim, născut și actual. În consecință, criticile subsumate acestui motiv de recurs nu vor fi analizate, în lipsa existenței unui interes actual în susținerea acestora. Printr-un al doilea motiv de recurs, susține recurentul că, raportat la prevederile art. 488 alin. (l) punctul 8 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat în mod eronat dispozițiile legale invocate, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Aceasta întrucât, conform art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, apreciază că e scutit de la plata sumelor solicitate de Inspectoratul de Stat în Construcții. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, relevând că recurentul pretinde că ar fi scutit în baza prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, însă constată că instanța de apel a reținut în mod just că lucrările de construcții nu au fost executate în temeiul și cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 255/2010, nefiind executată nicio expropriere în vederea realizării acestora, în considerarea statuărilor cuprinse în Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aceste susțineri nu au fost combătute în faza de recurs decât în mod generic de către recurent, fără a se face vreo probă în sensul aplicabilității prevederilor acestei legi, prin dovedirea existenței vreunei exproprieri în cauză. Or, atât timp cât instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, inexistența vreunei exproprieri în privința lucrărilor efectuate de recurent, atunci instanța prezentă de recurs este ținută în cadrul controlului său de legalitate de acest element, care ține de temeinicia deciziei recurate, iar nu de legalitatea sa. Așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 46 din 23 ianuarie 2020, scutirea de la plata taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcții vizează exclusiv lucrările realizate în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice, Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Ministerului Economiei, Ministerului Finanțelor Publice și Agenției Naționale pentru Resurse Minerale sau în cele ale autorităților administrației publice județene și locale privind dezvoltarea de obiective de interes național, respectiv de interes județean și local, fapt ce nu a fost dovedit în cauză. Contrar susținerilor recurentului-pârât, decizia instanței supreme antereferite mai sus a dispus în sensul că lucrările prevăzute la art. 1 din Legea nr. 255/2010 sunt executate în legătură cu exproprierea, numai în urma declanșării unei astfel de proceduri, existând persoane juridice care dobândesc calitatea de expropriator și cărora le revin obligațiile de obținere a documentației necesare prevăzute în acest capitol (par. 70). De asemenea, a mai statuat și că art. 25 din Legea nr. 255/2010 trebuie interpretat în acord cu cerința ca lucrările de construcții să fie executate pe coridorul de expropriere (par. 71), pentru ca, în final, să se rețină că scutirea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 operează în cazul lucrărilor executate de către autoritățile administrației publice locale, privind dezvoltarea de obiective de interes local, numai dacă acestea sunt în legătură cu exproprierea unor terenuri pentru cauză de utilitate publică (par. 72). Așadar, date fiind statuările Înaltei Curți cuprinse în Decizia HP nr. 44/2019, anterior menționate, va fi înlăturată inclusiv susținerea recurentului în sensul că art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 nu face nicio condiționare referitor la necesitatea efectuării prealabile a unor exproprieri pentru cauză de utilitate publică. Aceste rețineri se opun cu forță obligatorie, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în prezenta cauză, având în vedere că oferă o dezlegare jurisdicțională opozabilă erga omnes în legătură cu înseși aspectele de drept care fac obiectul analizei în litigiul pendinte. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.