ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 216/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 decembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub dosar nr. x/2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții a solicitat obligarea pârâților Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București la plata sumei totale de 864,104,62 RON, reprezentând cote legale și penalități aferente, datorate în baza prevederilor Legii nr. 50/1991 și a Legii nr. 10/1995, pentru investiția realizată de pârât - reabilitarea și modernizarea Stadionului Național "Lia Manoliu", construire stadion - Arena Națională, și respectiv pentru finalizarea lucrărilor autorizate inițial, pentru imobilul situat în București, B-dul. x nr. 37-39, în valoare de 411.062.996,36 RON fără TVA pentru autorizația de construire nr. x/25.04.2008 și în valoare de 200.000.000 RON pentru autorizația de construire nr. 200/19 B/27.04.2011. Prin sentința civilă nr. 4089 din 10 mai 2017 Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2017. Prin încheierea din 27 iunie 2017, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare în favoarea secției civile a aceleiași instanțe, cauza fiind înregistrată pe rolul secției a IV-a civile a Tribunalului București sub nr. x/2017**.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1593 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea, ca fiind prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1253 A din 16 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții și de pârâtul Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 1593 din 8 noiembrie 2017 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă. A fost anulată sentința civilă apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Al doilea ciclu procesual 1. Rejudecare fond – Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 2226 din 14 octombrie 2019, pronuntata de Tribunalul București – secția a IV-a civilă a fost respinsa excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca nefondată. A fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei totale de 864.104,62 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru achitarea cu întârziere a cotelor legale de 0,1% și 0,7% prevăzute de Legea nr. 50/1991 și Legea nr. 10/1995 pentru lucrarea – reabilitarea și modernizarea Stadionului Național "Lia Manoliu", construire stadion – Arena Națională. S-a luat act că părțile își rezervă dreptul la cheltuieli de judecată pe cale separată. 2. Apel - decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1862/A din 17 decembrie 2021, pronuntata de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Consiliul General al Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2226 din 14 octombrie 2019 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă. A fost admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București împotriva aceleiași sentințe civile, fiind schimbata în parte sentința civilă apelată, în sensul că a stabilit că suma datorată de pârâți reclamantei este în cuantum de 554.286,46 RON. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1862/A din 17 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâtul Municipiul București prin Primarul General a declarat recurs. Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în conformitate cu exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și este fundamentată pe un raționament logico-juridic care încalcă dispozițiile art. 92 și art. 131 din vechiul Codul de procedură fiscală. prin raportare la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 și dispozițiile art. 40 din Legea 10/1995, în ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului de a solicita obligarea Municipiului București la plata sumei de 554.286,46 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere aferente cotelor de 0,1% și 0,70% raportate la valoarea finală a lucrărilor. Recurentul-pârât a arătat că instanța de apel nu a indicat motivele pe care se întemeiază hotărârea atacată, în sensul că nu a analizat argumentele invocate de Municipiul București referitoare la prescripția dreptului la acțiune a intimatului, preluând în mod direct sumele indicate în raportul de expertiză contabilă judiciară, fără a tranșa în mod nemijlocit chestiunea de drept reprezentată de prescripția dreptului material la acțiune al ISC. Prin raportare la complexitatea cauzei și la criticile formulate de Municipiul București prin cererea de apel, hotărârea atacată nu este corespunzător motivată, Curtea de Apel București limitându-se să menționeze că valoarea penalităților a fost determinată cu excluderea sumelor pentru care s-a împlinit termenul de prescripție, valoarea finală fiind de 709.604,46 RON, fără ca instanța să analizeze intervenirea prescripției extinctive a dreptului material al ISC, aspect care reprezintă o chestiune de drept, care nu a format obiectul expertizei contabile efectuate în cauză și a cărui analizare reprezintă atributul și obligația exclusivă a instanței de judecată. În ceea ce privește caracterul nelegal al hotărârii atacate din perspectiva dispozițiilor art. 92 și art. 131 din vechiul Codul de procedură fiscală., prin raportare la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 și dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 în ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, recurentul-pârât a arătat că prin hotărârea de trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel București a reținut că "revine primei instanțe sarcina de a stabili momentul la care s-a născut creanța fiscală, pentru fiecare dintre pretențiile solicitate, urmând ca în funcție de acest moment să stabilească data de început a termenului de prescripție, conform modelului de calcul al termenului pe ani (prevăzut la art. 101 din vechiul C. proc. civ. și, respectiv, la art. 181 din noul C. proc. civ.), pornind de la data de 1 ianuarie a anului următor nașterii acestui drept". Astfel, prin hotărârea de trimitere spre rejudecare instanța a stabilit că sumele pretinse de ISC sunt asimilate creanțelor fiscale, fiindu-le aplicabil termenul de prescripție de 5 ani. Având în vedere că pretențiile ISC constituie fie sume pretinse cu titlu de penalități de întârziere pentru pretinsa plată cu întârziere a cotelor legale de 0,1% și 0,70%, un element esențial în determinarea existenței datoriei imputate de ISC Municipiului București îl constituie data la care sumele au devenit exigibile, respectiv momentul de început al termenului de prescripție a dreptului de acțiune pentru recuperarea acestora. Momentul de început al termenului de prescripție de 5 ani este marcat de momentul autorizării lucrărilor, cel târziu până la transmiterii notificării privind data începerii lucrărilor și nu este în mod invariabil data recepției finale a lucrărilor, cum eronat a susținut ISC, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune fiind împlinit la data de 31.12.2013, deci anterior introducerii cererii de chemare în judecată la 19.05.2017. Hotărârea atacată este nelegală ca urmare a interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale privind momentul nașterii creanțelor fiscale și implicit a dreptului de a percepe penalități de întârziere aferente acestora. În aprecierea recurentului-pârât, dispozițiile legale incidente relevă faptul că termenul de prescripție nu curge în privința ambelor cote legale de la data procesului-verbal de recepție a lucrărilor. În ceea ce privește cota de 0,1%, recurentul-pârât a arătat că regimul juridic implică următoarele aspecte esențiale: Potrivit dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/19919 coroborate cu dispozițiile art. 70 alin. (1) din Normele metodologice din 2009 de aplicare a Legii nr. 50/199510 (denumite în continuare Normele metodologice), cota de 0,1% se percepe din valoarea lucrărilor autorizate și are destinația de a acoperi cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții. Sumele aferente cotei de 0,1% sunt datorate de investitor începând cu momentul autorizării lucrărilor, cel târziu până la momentul înștiințării cu privire la începerea lucrărilor ce fac obiectul autorizației de construire. Pentru întârziere la plata cotei de 0,1% se datorează penalități în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Cota de 0,1% se percepe și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, actualizare care se face la momentul recepției la terminarea lucrărilor. În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 76 alin. (2) lit. a)11 și dispozițiilor art. 771 2 din Normele metodologice, coroborate cu dispozițiile art. 267 alin. (14) lit. b) - d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, investitorul este obligat ca, în cel mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcții, odată cu efectuarea recepției la terminarea lucrărilor, să declare la emitentul autorizației valoarea finală (rezultată) a lucrărilor, în scopul regularizării taxelor și cotelor locale. Emitentului autorizației îi revine obligația de a regulariza taxele și cotele legale în funcție de valoarea finală a lucrărilor autorizate și de a înștiința ISC cu privire la valoarea finală a investiției, așa cum a fost calculată pentru regularizarea taxei de autorizare, la data recepției la terminarea lucrărilor. În termen de 15 zile de la data la care emitentul autorizației a stabilit valoarea cotelor în funcție de valoarea finală a lucrărilor autorizate, investitorul are obligația de a achita sumele suplimentare datorate sau autoritatea administrației publice locale are obligația de a rambursa ceea ce a fost achitat în plus de către investitor. În ceea ce privește cota de 0,7%, a evidențiat următoarele aspecte esențiale: Potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/1995 coroborate cu dispozițiile art. 70 alin. (2) din Normele metodologice, cota de 0,7% se percepe din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și lucrărilor și are destinația de a acoperi cheltuielile necesare pentru elaborarea reglementărilor tehnice și pentru inspecția statului pentru controlul calității lucrărilor de construcții. Legiuitorul a impus investitorului plata sumelor reprezentând cota de 0,7% în mod eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor. Pentru întârziere la plata cotei de 0,7% se datorează penalități în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, fără a se putea depăși suma datorată. Prevederile Legii nr. 10/1995 și, implicit cele la care acest act normativ face trimitere, respectiv dispozițiile art. 76 alin. (2) și art. 77 din Normele metodologice, reglementează exclusiv "calculul, modul de virare a sumelor, precum și calculul penalizărilor corespunzător întârzierilor la plata a cotelor". Recurentul-pârât a apreciat că cele două cote percepute de ISC servesc scopuri diferite, au baze de calcul diferite și, prin urmare, devin exigibile la momente diferite. Astfel, obligația de plată a cotei de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate se naște la data autorizării lucrărilor, cel târziu la momentul înștiințării cu privire la începerea lucrărilor ce fac obiectul autorizației de construire, iar cea privind cota de 0,1% din diferențele rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, la data Ia care emitentul autorizației a stabilit valoarea cotelor în funcție de valoarea finală a lucrărilor autorizate. Obligația de plată a cotei de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și lucrărilor se naște și, implicit, termenul de prescripție începe să curgă, de la data efectuării plăților de către investitor, respectiv a cheltuielilor pentru executarea construcțiilor. Potrivit dispozițiilor enunțate, investitorii au obligația de a vira lunar către ISC cota de 0,7%, concomitent cu plata prestațiilor. Dispozițiile art. 76 alin. (2) și art. 77 din Normele metodologice nu pot fi interpretate în sensul în care inclusiv cota de 0,7% ar deveni exigibilă la data recepției finale a lucrărilor, întrucât, pe de o parte, legiuitorul nu a instituit o excepție de la obligația de plată eșalonată a cotei de 0,7%, concomitentă cu plata prestațiilor, iar, pe de altă parte, obligația de regularizare a taxelor și cotelor privește plata sumelor suplimentare datorate, nu a celor pentru care obligația de plată nu s-a născut, întrucât nu au fost efectuate încă cheltuielile care constituie baza de calcul a cotei de 0,7%. Prin urmare, recurentul-pârât a considerat că este eronată concluzia raportului de expertiză contabilă judiciară, reținută de instanța de apel, potrivit căreia termenul de prescripție începe să curgă de la data de 01.01.2012, adică anul următor datei de 08.08.2011, reprezentând data de încheiere a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, întrucât momentul la care se naște dreptul la acțiune al ISC privind cota de 0,7% este diferit de cel al recepției finale a lucrărilor. În acest sens, așa cum s-a constatat prin raportul de expertiză contabilă judiciară, Municipiul București a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care reiese că acesta a achitat în integralitate atât cota de 0,1%, cât și cota de 0,7%, cea din urmă fiind achitată către ISC pe măsura plăților efectuate către antreprenor. În ceea ce privește caracterul nelegal al hotărârii atacate din perspectiva dispozițiilor art. 30 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 50/1991 și dispozițiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, recurentul-pârât a precizat că în cadrul analizei sumare privind sumele pretinse cu titlul de penalități de întârziere aferente cotelor de 0,1% și 0,7%, instanța de apel nu a avut în vedere, pe de o parte, faptul că dreptul la acțiune al ISC s-a prescris în ceea ce privește sumele reprezentând cotele de 0,1% și 0,7% ce au fost achitate de Municipiul București ca fiind datorate anterior datei de 29 decembrie 2011, iar, pe de altă parte, instanța de apel nu a avut în vedere nici faptul că, în considerarea naturii fiscale a creanțelor, este aplicabil principiul în dubio contra fiscum. Curtea de Apel București nu a analizat regimul prescripției dreptului material la acțiune privind penalitățile de întârziere aferente cotelor achitate de Municipiul București ca fiind datorate anterior datei de 29.12.2011. Or, luând în considerare termenul de prescripție de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale, dreptul la acțiune al ISC privind plata penalităților aferente cotelor achitate de Municipiul București ca fiind datorate anterior datei de 29.12.2011 este prescris. Sub un al doilea aspect, prin hotărârea de trimitere spre rejudecare, instanța de judecată a reținut că ISC este titular al unor creanțe fiscale, revenind primei instanțe, respectiv instanței de apel în limitele efectului devolutiv, să analizeze dispozițiile legale incidente privind momentul nașterii obligației de plată a creanțelor fiscale din perspectiva principiului în dubio contra fiscum. Principiul în dubio contra fiscum nu a fost recunoscut expres în Codul de procedură fiscală, însă este recunoscut în cuprinsul art. 13 alin. (6) din noul Codul de procedură fiscală. Mai mult, în cauza Serkov versus Ucraina a fost reținut în mod explicit principiul în dubio contra fiscum, care stipula faptul că, în cazul în care legislația națională oferea interpretări ambigue sau multiple ale drepturilor și obligațiilor contribuabililor, autoritățile naționale aveau obligația de a recurge la abordarea care era mai favorabilă pentru contribuabil. În cauza menționată anterior s-a reținut că acest principiu trebuie preluat și aplicat ca atare de instanțele naționale atunci când normele legale care obligă contribuabilul la plata unor sume de bani către bugetul de stat sunt ambigue și neclare. În același timp, acest principiu de interpretare a legii are ca scop protejarea contribuabilului de posibilele prejudicii pe care tocmai imperfecțiunea legii i le poate aduce, administrația fiscală fiind cea în măsură și în drept fie să elaboreze o lege clară, fie să o corecteze atunci când a constatat că aceasta este susceptibilă de mai multe interpretări și poate crea confuzii. Or, având în vedere că pretențiile ISC vizează plata unor accesorii, stabilirea momentului de naștere a obligației de plată a cotelor de 0,1% și 0,7% are relevanță din perspectiva temeiniciei pretențiilor formulate de aceasta. Municipiul București nu este un contribuabil de rea-credință, întrucât nu a evitat plata sumelor aferente cotelor care fac obiectul prezentului dosar, mai mult chiar, astfel cum rezultă din înscrisurile administrate de prima instanță, Municipiul București a achitat suplimentar suma de 161.486,66 RON. Atât din raportul de expertiză contabilă judiciară, cât și din apărările formulate de ISC prin care intimatul a recunoscut în mod expres că Municipiul București a achitat în plus față de sumele datorate suma mai-sus menționată, ISC nefăcând dovada faptului că a înștiințat Municipiul București cu privire la sumele pe care aceasta le mai are de achitat. În cazul în care instanța de apel ar fi aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente, având în vedere plățile efectuate de Municipiul București, aceasta ar fi constatat că Municipiul București și-a îndeplinit obligațiile interpretând dispozițiile legale cu bună-credință, întrucât a achitat în integralitate atât cota de 0,1% prin raportare la valoarea autorizată a lucrărilor, cât și cota de 0,7%, pe măsura plății prestațiilor către antreprenor. Mai mult decât atât, din analiza înscrisurilor administrate în fața instanței de apel reiese că valoarea finală a lucrărilor recepționate este inferioară valorii de autorizare a acestora, astfel încât regularizarea cotelor calculate la valoarea lucrărilor ar fi trebuit să conducă la stabilirea obligației de rambursare a sumelor achitate în plus de către Municipiul București. Față de aceste argumente, hotărârea atacată este nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 30 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 50/1991 și dispozițiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, având în vedere că Municipiul București a achitat în integralitate și în termenul legal stabilit de dispozițiile legale incidente sumele reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate și 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și lucrărilor. Concluzionând, solicită admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată, casarea în parte a hotărârii atacate și, în consecință, admiterea excepției prescripției extinctive cu privire la sumele reprezentând penalitățile de întârziere aferente cotelor de 0,1% și 0,7% ce au fost achitate de Municipiul București ca fiind datorate în perioada 2008 - 2010 și respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru următoarele argumente: Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel este motivată în fapt și în drept, instanța analizând toate probele administrate în cauză interpretând în mod corect dispozițiile legale incidente. Cu privire la criticile aduse din perspectiva dispozițiilor art. 92 și art. 131 din vechiul Codul de procedură fiscală, prin raportare la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, a susținut că termenul de prescripție aplicabil este de 5 ani, astfel cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 8/2018 a instanței supreme și începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța. A apreciat că momentul care trebuie luat ca reper pentru stabilirea concretă a nașterii dreptului la acțiune al intimatului, de la care sumele datorate de investitori devin exigibile este data procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, întrucât acela este momentul la care se poate cunoaște valoarea finală, reală a lucrărilor. Atât prevederile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, cât și prevederile art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții trebuie coroborate cu prevederile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, care stabilesc în mod imperativ obligația de regularizare a cotelor legale, fără distincție, la finalizarea lucrărilor, în funcție de valoarea finală a acestora. Chiar dacă obligația se naște inițial la momentul începerii lucrărilor, prin cele inserate la art. 76 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, reiese că termenul de plată se prelungește până la recepția finală a lucrărilor, când devine scadentă, după această dată începând să curgă penalitățile de întârziere la plata cotelor neachitate. În ceea ce privește cota de 0,7%, intimatul-reclamant a susținut că raționamentul instanței de apel este corect, întrucât în lipsa oricărei dovezi concrete privind momentul la care investitorul face plata prestațiilor, respectiv achitarea cheltuielilor pentru executarea lucrărilor de construcții, raportat la care se aplică cota de 0,7%, singurul moment începând cu care creanța datorată către ISC, izvorâtă din dispozițiile at. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții devine certă, lichidă și exigibilă este cel al recepției lucrărilor. Cu privire la susținerile recurentului în sensul că ar fi aplicabil cauzei principiul în dubio contra fiscum, a arătat că nu este aplicabil, întrucât nu este un litigiu fiscal. Pe altă parte, a menționat că acest principiu este aplicabil numai atunci când s-au epuizat toate metodele de interpretare a dispozițiilor legale incidente și, în ciuda acestui fapt, nu s-a reușit departajarea unei singure interpretări ca fiind conformă cu voința legiuitorului, condiție care de asemenea nu este îndeplinită.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 noiembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 1862/A din 17 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civil și a fixat termen la 9 februarie 2023, în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizeaza ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză, în condițiile în care instanța a analizat raporturile juridice dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză și necontestată. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici sunt nefondate în condițiile în care instanța de apel în rejudecare a examinat raporturile juridice dintre părți prin prisma îndrumărilor și statuarilor obligatorii din decizia civila nr. 1253/16.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a Civilă, argumentând soluția adoptată atât în fapt cât și în drept. Astfel, în rejudecare în al doilea ciclu procesua,l instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize contabile în raport de care a argumentat/motivat soluția adoptată/reținând că "potrivit raportului de expertiză în specialitatea contabilitate, expertul nu a putut identifica situația de lucrări efectuate de către executantul acestora înainte de recepția la terminarea lucrărilor și nici situația plăților efectuate către executantul lucrărilor. Într-adevăr, plata trebuia făcută eșalonat, lunar, în raport cu cheltuielile din luna respectivă, dar, în lipsa dovedirii momentului în care au fost suportate cheltuielile, expertul a precizat că nu poate fi luat drept reper pentru stabilirea momentului la care la care devin exigibile sumele datorate de Municipiul București reprezentând cota de 0,7% decât data procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Expertul contabil a stabilit sumele datorate de către Municipiul București (cotă de 0,1% și cotă de 0,7%), concluzionând că a fost achitată în plus valoarea de 186.838,68 RON, pe care a dedus-o din valoarea penalităților de 0,15% pe zi. Valoarea penalităților a fost determinată cu excluderea sumelor pentru care s-a împlinit termenul de prescripție, valoarea finală fiind de 709.604,46 RON. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. a solicitat admiterea apelului formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General, cu schimbarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul obligării apelanților-pârâți la plata sumei de 554.286,46 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate la suma rămasă de plată aferentă cotelor de 0,1% și de 0,7% din valoarea finală a lucrărilor de construcții. Intimatul a învederat că, urmare a verificărilor efectuate cu privire la încasarea cotelor legale datorate de către apelanții-pârâți, a reieșit faptul că aceștia au de achitat doar suma menționată. În consecință, raportat la considerentele expuse și aplicând principiul disponibilității, se va admite apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București și va schimba în parte sentința civilă apelată, în sensul că suma datorată de pârâți reclamantei este în cuantum de 554.286,46 RON". În argumentarea/motivarea soluției adoptate instanța de apel a reținut cu prioritate că "pricina se află în prezent în rejudecarea apelului, în al doilea ciclu procesual" că "pârâtul nu a formulat apel împotriva primei sentințe pronunțate în cauză prin care să fi invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei capacității procesuale de folosință, astfel încât aceste aspecte nu mai pot fi invocate pentru prima oară cu ocazia rejudecării. Cadrul procesual în dosar nu poate rămâne decât cel avut în vedere prin decizia civilă nr. 1253/16.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a Civilă, definitivă prin nerecurare, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, calitatea de intimat-pârât deținând-o Consiliul General al Municipiului București. Nu prezintă relevanță aspectul că în primul ciclu procesual cauza s-a soluționat prin admiterea excepției prescripției, atâta vreme cât pârâtul în discuție avea interes să declare apel, calitatea și capacitatea procesuală având prioritate de soluționare față de prescripție, care operează în raport de o anumită persoană chemată în judecată ca pârât". În același sens al motivării soluției adoptate instanța de apel în rejudecare a reținut că: "autorizațiile de construire ce constituie în cauză izvor al obligațiilor pretinse sunt emise ca urmare a cererii adresate de Consiliul General al Municipiului București – prin Primăria Municipiului București reprezentată de Primar General. Or, dacă pârâtul are calitatea și capacitatea de a solicita recunoașterea unor drepturi și de a-și asuma obligații, atunci are și calitatea, respectiv capacitatea de a sta în instanță în litigiile în legătură cu respectarea acestora, decurgând din emiterea autorizațiilor de construire în discuție". Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel a motivat soluția adoptată,fiind întrunite exigentele dispozițiilor art. 425 lit. C). proc. civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), invocat de recurent ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, ceea ce însă nu se verifică în cauză. Cum motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat de recurent din perspectiva "admiterii excepției prescripției extinctive cu privire la sumele reprezentând penalitățile de întârziere aferente cotelor de 0,1% și 0,7% ce au fost achitate de Municipiul București ca fiind datorate în perioada 2008 – 2010" și a dispozițiilor art. 30 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 50/1991 și art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, susținându-se că, "Municipiul București a achitat în integralitate și în termenul legal stabilit de dispozițiile legale incidente sumele reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate și 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și lucrărilor", Înalta Curte reține următoarele: În rejudecare instanța de apel a încuviințat efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate, cu următoarele obiective: 1. stabilirea sumelor datorate de Municipiul București reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, prezentate în mod defalcat, în funcție de momentul la care acestea devin exigibile și prin raportare la baza de calcul a acestora, raportat la prevederile legale incidente (Legea nr. 50/1991, Legea nr. 10/1995 și normele metodologice de aplicare a acestora); 2. stabilirea sumelor datorate de Municipiul București reprezentând cota de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și lucrărilor, prezentate în mod defalcat, în funcție de momentul la care acestea devin exigibile și prin raportare la baza de calcul a acestora, raportat la prevederile legale incidente (Legea nr. 50/1991, Legea nr. 10/1995 și normele metodologice de aplicare a acestora); 3. identificarea sumelor achitate de Municipiul București aferente cotei de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate și a cotei de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și lucrărilor, cu indicarea datei scadenței și a datei achitării pentru fiecare sumă în parte și determinarea eventualei perioade de întârziere la plată;-4. stabilirea existenței și a cuantumului daunelor interese reprezentând penalități de întârziere, în cuantum de 0,15%/zi de întârziere, aferente fiecărei sume achitate de Municipiul București, cu indicarea perioadei de aplicare a penalităților și a datei exacte de când încep a curge, pentru fiecare sumă în parte, menționând, acolo unde este cazul, incidența prevederilor art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 (reținute prin decizia civilă nr. 1253A/16.11.2008 a Curții de Apel București) privind momentul de la care începe a curge termenul de prescripție de 5 ani. Prin decizia civilă nr. 1253/16.11.2018, pronuntată de Curtea de Apel București – secția a III-a Civilă au fost stabilite îndrumări obligatorii pentru instanța de apel în rejudecare și anume că "în vederea determinării prescripției aplicabile dreptului la acțiune, se impune, ca operație prealabilă obligatorie, stabilirea naturii juridice a raportului juridic din care a luat naștere obligația de plată a sumei de bani pretinse de reclamant, termenul general de prescripție de 3 ani, aplicat de prima instanță fiind incident ori de câte ori legea nu prevede un alt termen special". Or, în respectarea acestor îndrumări obligatorii, instanța de apel a analizat dispozitiile art. 30 alin. (1)-(3) din Legea privind autorizarea executării lucrărilor de construcții nr. 50/1991 care prevăd următoarele: "(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții și reglementarea în domeniul urbanismului se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate (…) (2) Virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor în construcții, respectiv al municipiului București, după caz, odată cu transmiterea notificării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație. (3)Cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din regularizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face până la data convocării recepției la terminarea lucrărilor". Ca atare, instanța de apel a reținut în mod legal că "într-adevăr, art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 leagă momentul virării sumelor datorate de transmiterea notificării privind data începerii lucrărilor, însă din dosar nu a rezultat că o astfel de notificare privind data începerii lucrărilor ar fi existat în mod efectiv. Conform dispozițiilor art. 7 alin. (8) din Legea nr. 50/1991, (8) Investitorul are obligația să înștiințeze autoritatea emitentă a autorizației de construire, precum și inspectoratul teritorial în construcții asupra datei de începere a lucrărilor autorizate. În caz contrar, dacă constatarea faptei de începere a lucrărilor fără înștiințare s-a făcut în termenul de valabilitate a autorizației, data începerii lucrărilor se consideră ca fiind ziua următoare datei de emitere a autorizației". În raport de dispozițiile legale enunțate, instanța de apel a avut în vedere și expertiza efectuată în rejudecare reținând că "expertul contabil a procedat la determinarea exigibilității sumelor datorate de Municipiul București reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, stabilind cuantumul sumei datorate de Municipiul București reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate". De asemenea, instanța de apel a avut în vedere și dispozițiile art. 40 alin. (1) și (2) din Legea privind calitatea în construcții nr. 10/1995, în raport de care în mod corect a reținut că: "potrivit raportului de expertiză în specialitatea contabilitate, expertul nu a putut identifica situația de lucrări efectuate de către executantul acestora înainte de recepția la terminarea lucrărilor și nici situația plăților efectuate către executantul lucrărilor. Într-adevăr, plata trebuia făcută eșalonat, lunar, în raport cu cheltuielile din luna respectivă, dar, în lipsa dovedirii momentului în care au fost suportate cheltuielile, expertul a precizat că nu poate fi luat drept reper pentru stabilirea momentului la care la care devin exigibile sumele datorate de Municipiul București reprezentând cota de 0,7% decât data procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Expertul contabil a stabilit sumele datorate de către Municipiul București (cotă de 0,1% și cotă de 0,7%), concluzionând că a fost achitată în plus valoarea de 186.838,68 RON, pe care a dedus-o din valoarea penalităților de 0,15% pe zi. Valoarea penalităților a fost determinată cu excluderea sumelor pentru care s-a împlinit termenul de prescripție, valoarea finală fiind de 709.604,46 RON". Or, din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel în rejudecare a dat eficență și s-a conformat îndrumărilor și statuărilor obligatorii stabilite prin decizia civilă nr. 1253/16.11.2018, pronuntată de Curtea de Apel București – secția a III-a Civilă, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile recurentului legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cum niciuna din susținerile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar general, împotriva deciziei nr. 1862/A din 17 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.