Decizia nr. 1087/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a III –a Civilă, sub nr. x/27.01.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Subunitatea administrativ-teritorială Sectorul 3 al Municipiului București, prin Primarul Sectorului 3 al Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 3 și B., pentru obligarea acestora la plata integrală a prejudiciului pe care i l-au produs prin emiterea certificatului de urbanism, PUD (planului urbanistic de detaliu) și a autorizațiilor de construcție, anulate ulterior de instanțele de contencios administrativ, acte în baza cărora a edificat o construcție 2S+P+6E+E7 retras pe lotul de teren proprietatea sa din str. x, București; obligarea la plata de daune morale pentru prejudiciul moral pricinuit prin faptele arătate pentru perioada scursa de la data emiterii AC 680/2009 de către Municipiul București sector 3 pana la data reparării prejudiciului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. La 12 mai 2020, reclamanta a formulat precizări ale obiectului cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește cuantificarea daunelor materiale și morale ce fac obiectul cauzei. Astfel, pentru daunele materiale reclamanta a arătat că, întrucât prin autorizația ulterioară de construire nr. 374/1.07.2019 emisă de Primăria Municipiului București s-a autorizat finalizarea lucrărilor la imobil și poate fi terminat și intabulat, solicită numai daunele rezultate din lipsa de folosință pe perioada cuprinsă între data anulării autorizației de construire nr. x/2009 și nr. y/2012 prin sentința civilă nr. 555/2.02.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal definitivă la data de 30.01.2012 și până la data emiterii autorizației de construire nr. x/1.07.2019. La 17 noiembrie 2020, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv al acțiunii, în sensul că se judecă exclusiv cu persoanele juridice care au calitatea de pârâți în cauză. La termenul din 23 noiembrie 2020, tribunalul a luat act de restrângerea cadrului procesual pasiv în ceea ce privește pe pârâtul B., iar reclamanta a formulat din nou precizări cu privire la obiectul cauzei, în sensul că este reprezentat de lipsa de folosință de la data anulării autorizației de construire și până la emiterea noii autorizații, respectiv 30.01.2021-1.07.2019, și daunele legate de faptul că a fost supusă impozitării și executării silite în perioada în care nu a avut titlu de proprietate asupra imobilului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1474 din 13 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Subunitatea administrativ-teritorială Sectorul 3 al Municipiului București, prin Primarul Sectorului 3 al Municipiului București și Consiliul Local Sector 3 București. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9.408.445 RON, reprezentând lipsa de folosință a imobilului pe perioada 17.01.2014-1.07.2019; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100.189,45 RON, reprezentând taxa de timbru în cuantum de 97.689,45 RON și onorariu de expert în cuantum de 2500 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1630 A din data de 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-pârâți Subunitatea administrativ-teritorială Sectorul 3 al Municipiului București, prin Primarul Sectorului 3 al Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 3 împotriva sentinței civile nr. 1474 din 13 octombrie 2021 și a încheierilor de ședință prin care au fost respinse: excepția necompetenței funcționale a secției a III-a civilă a Tribunalului București, excepția tardivității introducerii acțiunii și excepția inadmisibilității acțiunii, pronunțate de Tribunalul București – secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2015

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar și Consiliul Local al Sectorului 3 București, prin primar, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. În cuprinsul cererii de recurs, pârâții Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar și Consiliul Local al Sectorului 3 București, prin primar, au solicitat admiterea recursului, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții au susținut, în esență, că instanțele de fond nu au motivat corespunzător hotărârile pronunțate, nefiind analizate problemele de drept deduse judecății prin raportare la susținerile pârâților, la cadrul normativ aplicabil și la probatoriul administrat în cauză, precum și că aceste hotărâri au fost pronunțate cu interpretarea greșită a actelor normative incidente în materie. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a preluat practic întreaga motivare a judecătorului fondului, precum și faptul că hotărârea cuprinde considerente contradictorii. Pentru acest considerent, solicită instanței de recurs să reanalizeze excepțiile necompetenței funcționale a secției a III-a civilă a Tribunalului București, cea a tardivității introducerii acțiunii și cea a inadmisibilității acțiunii. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, recurenții învederează că potrivit principiului disponibilității, partea reclamantă este cea care stabilește cadrul procesual, precum și obiectul pricinii, iar acțiunea, astfel cum a fost formulată, apare ca fiind inadmisibilă, întrucât se solicită atragerea răspunderii civile delictuale potrivit dreptului comun, deși în cauză sunt aplicabile prevederile legii speciale. Totodată, au arătat recurenții că, potrivit art. 1 alin. (2), lit. d) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, consiliul local are rol deliberativ, fiind o persoană juridică de drept public, astfel că nu se poate reține că un consiliu local poate fi persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Deși instanța de apel a reținut corect emitentul și semnatarul certificatului de urbanism și al autorizației de construire, în mod greșit a reținut culpa recurenților, chiar dacă aceștia nu au competență în domeniu. Astfel, în ceea ce privește atragerea răspunderii pentru eliberarea acestor înscrisuri, au apreciat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 4, art. 6 alin. (2) și (3) și art. 7 alin. (13) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, care coroborate cu cele ale art. 32 alin. (1) din Ordinul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 1430/2005 indică, în mod clar, faptul că responsabilitatea emiterii certificatului de urbanism revine tuturor semnatarilor acestuia, potrivit atribuțiilor stabilite în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Drept urmare, recurenții nu au nicio calitate în ceea ce privește răspunderea civilă în prezenta cauză, având în vedere momentul pentru care se solicită atragerea răspunderii civile delictuale. De asemenea, au apreciat ca încălcate și dispozițiile art. 61 alin. (1) și art. 128 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, dispozițiile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul și dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (1), art. 4, art. 55 și art. 56 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali în vigoare de la 06 decembrie 2004 până la 04 iulie 2019. În ceea ce privește excepția necompetenței funcționale a secției a III-a civilă a Tribunalului București, recurenții au învederat că revenea instanței de contencios administrativ să se pronunțe asupra dreptului la repararea pagubei cauzate, analizând condițiile de admisibilitate a cererii, inclusiv existența dreptului la reparație și modalitatea de acordare a despăgubirilor. Astfel, acțiunea având ca obiect repararea pagubei produse ca urmare a anulării unor acte administrative atrage, în raport cu aceste dispoziții legale, competența instanței de contencios administrativ, potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală. Așadar, incidența acestui principiu înlătură, totodată, posibilitatea coexistenței a două căi judiciare, una pe legea specială și cealaltă pe dreptul comun. Prin cea de-a doua critică formulată, recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1532 alin. (1) și (2) și art. 1381 C. civ., reținând existența prejudiciului. Astfel, au învederat că prejudiciul pretins de reclamantă nu este cert în ceea ce privește existența și posibilitatea de evaluare. Existența în sine a imobilului nu conferă cu certitudine prejudiciul pretins de reclamantă în condițiile în care nu s-a făcut dovada că imobilul finalizat ar fi generat venituri sub formele prevăzute de rapoartele de expertiză. Trebuie avut în vedere că imobilul nu era finalizat, după cum a constatat expertul, dar și potrivit autorizației emise de Primarul General pentru efectuarea finisajelor. Au învederat, totodată, că reclamanta nu a făcut dovada datei certe la care construcția ar fi putut fi finalizată. De asemenea, calculul lipsei de folosință în sensul solicitat de reclamantă nu poate fi apreciat ca determinând un prejudiciu cert, întrucât nu există o certitudine a închirierii integrale și pe întreaga perioadă a construcției. În ceea ce privește calculul lipsei de folosință a terenului liber, au menționat că nici aceasta nu poate fi reținută, întrucât nu există o certitudine a valorificării acestuia. Nefiind făcută dovada caracterului cert al prejudiciului, au considerat că nu este dovedită existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, astfel nefiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii civile. Prin ultima critică formulată, în ceea ce privește probatoriul administrat, respectiv raportul de expertiză efectuat în cauză, au menționat recurenții că acesta nu este concludent, întrucât nu au fost respectate cerințele dispozițiilor legale în vigoare și, deși au formulat obiecțiuni, iar raportul de expertiză trebuia anulat, instanța a trecut peste cele invocate și a menținut raportul de expertiză. Sub acest aspect, recurenții au învederat că în primul rând, nu au fost citați la efectuarea expertizei, iar, în al doilea rând, expertul și-a depășit limitele învestirii sale, întrucât i s-a cerut în mod expres să evidențieze concret situația cu privire la imobilul din cauză, expertiza fiind întocmită cu încălcarea prevederilor art. 21 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, cu modificările și completările ulterioare. Expertul s-a limitat doar la a prezenta unele zone de referință din diferite locații ale Municipiului București (după cum apare în expertiză), cu excepția zonei unde se află imobilul din discuție, după aprecierea recurenților, în mod eronat și nerelevant speței deduse judecății, întrucât acesta trebuia să aibă în vedere în mod exclusiv zona din litigiu. Mai mult decât atât, expertul nu a prezentat, în cuprinsul raportului de expertiză, de unde a luat aceste valori, ce autoritate/autorități le-a emis, când au fost emise, care sunt valorile ori cotele minime și maxime de despăgubiri admise de legiuitor și care sunt acestea, deoarece acesta avea obligația legală de a lămuri aceste aspecte pe baza unor limite ori raportări de la autoritatea competentă (ex. Camera Notarilor Publici) care are o evidență a prețului de piață a unui imobil, în funcție de amplasament, categorie, folosință, etc. și alte asemenea date, enumerând doar câteva exemple, criterii care au stat la baza întocmirii. Au menționat faptul că expertul desemnat de instanța de judecată trebuia să stabilească în mod cert valoarea prejudiciului ce ar putea fi suferit de către reclamantă, și nu să își exprime poziția pe care a exprimat-o prin concluziile sale, respectiv de probabilitate și nu cu certitudine, punând astfel la îndoială fermitatea aprecierilor sale. Nu în ultimul rând, au învederat faptul că instanța de judecată a omologat rapoartele de expertiză, deși imobilul nu era construit în întregime, fiind nefinalizat, motiv pentru care nu se putea concluziona, în acest fel, lipsa de folosință a imobilului potrivit criteriilor expertului. Concluzionând, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării tuturor gradelor de jurisdicție.

Procedura derulată la Înalta Curte de Casație și Justiție Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 februarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 17 aprilie 2024. La termenul din 17 aprilie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului și asupra cererii de restituire a taxei judiciare de timbru achitate în plus de cuantumul legal stabilit de instanța de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, are ca obiect obligarea pârâților la despăgubiri civile, constând în contravaloarea prejudiciului pe care pârâții l-au produs reclamantei, prin emiterea certificatului de urbanism, PUD (planului urbanistic de detaliu) și a autorizațiilor de construcție, anulate ulterior de instanțele de contencios administrativ, acte în baza cărora a edificat o construcție 2S+P+6E+E7 retras pe lotul de teren proprietatea sa din str. x, București, pretenții fundamentate pe art. 1357, art. 1369 și art. 1349 C. civ. Prima instanță a admis cererea reclamantei și a obligat pârâții la plata sumei de 9.408.445 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 17.01.2014-01.07.2019, reținând că fapta ilicită a pârâților constă în emiterea certificatului de urbanism nr. x/4.03.2008 și a autorizației de construire nr. x/1.06.2008 cu nerespectarea dispozițiilor legale, aspect constatat cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 505/08.02.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal. Instanța de apel, analizând cauza în limitele motivelor de apel formulate, a respins apelul declarat de pârâții Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar și Consiliul Local al Sectorului 3 București, prin primar. Recursul exercitat de recurenții-pârâți a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esență, faptul că, pe de o parte hotărârea instanței de apel este nemotivată și contradictorie, iar, pe de altă parte, au fost aplicate eronat dispozițiile legale incidente în speță, fiind soluționate, în mod greșit, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților, excepția necompetenței materiale procesuale a secției a III-a civilă a Tribunalului București, excepția tardivității și excepția inadmisibilității acțiunii. Examinând motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenții-reclamanți reproșează instanței de apel omisiunea de a motiva corespunzător hotărârea, în raport cu susținerile formulate prin memoriul de apel, precum și preluarea considerentelor primei instanțe, Înalta Curte constată că acest motiv este neîntemeiat, din rațiunile expuse în cele ce urmează. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată. Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția. În cazul concret dedus judecății, prin cererea inițială, partea reclamantă a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților și obligarea acestora la repararea prejudiciului generat de fapta ilicită de emitere a actelor administrative – certificat de urbanism și autorizație de construire – în mod nelegal. În acest context, reanalizând situația de fapt și de drept, în limitele criticilor formulate prin cererea de apel, instanța a reținut că demersul judiciar al reclamantei a fost întemeiat pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, acesta solicitând acoperirea prejudiciului produs acesteia de pârâții din prezenta cauză, ca urmare a emiterii actelor administrative nelegale, anulate de instanța de contencios administrativ într-un litigiu anterior, constând în lipsa de folosință a imobilului său, pe care nu l-a putut folosi conform destinației. Raportat la temeiul juridic al cererii introductive, instanța de apel a apreciat neîntemeiate criticile formulate în apel împotriva modului de soluționare a excepțiilor necompetenței funcționale a secției a III-a civilă a Tribunalului București, a tardivității și a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, expunând, într-un mod clar, detaliat și fundamentat motivarea care a stat la baza respingerii acestor critici. Totodată, analizând cauza, instanța a reținut îndeplinirea cumulativă a condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită – emiterea de acte administrative nelegale; prejudiciul cert, neîndoielnic și dovedit – imposibilitatea de a dispune de atributele dreptului de proprietate; legătură de cauzalitate și vinovăție. Astfel, contrar susținerilor recurenților, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele care au stat la baza soluției pronunțate în dosar, instanța de apel expunând, într-o manieră logică, raționamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, iar apelul declarat este nefondat. În acest context, Înalta Curte subliniază că instanțele de judecată nu au obligația legală de a răspunde în mod individual fiecărui argument de fapt sau de drept invocat de părți ori fiecărei interpretări prezentate de acestea asupra normelor juridice incidente. Rolul instanței este de a analiza și soluționa aspectele esențiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât și juridic, putând să abordeze argumentele părților global, printr-un raționament de sinteză sau să se concentreze asupra unui aspect decisiv. În ceea ce privește preluarea argumentelor expuse de tribunal, se reține că, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză. Or, din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susțin soluția pronunțată, fiind indicate motivele pentru care au fost respinse susținerile pârâților, neputând fi reținută o motivare insuficientă, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește critica potrivit căreia motivarea instanței de apel conține considerente contradictorii, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată, deoarece nu vizează o contrarietate reală a motivelor care au stat la baza hotărârii atacate. În concret, recurenții nu indică existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei instanței de apel, ci susțin că soluția instanței nu este conformă cu apărările formulate de aceștia în cadrul apelului. În acest sens, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raționamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză. Or, în cazul de față, această condiție nu este îndeplinită, critica fiind centrată exclusiv pe nemulțumirea recurenților față de modul în care instanța de apel a interpretat sau a aplicat legea în raport cu susținerile lor, aspect care nu constituie o încălcare în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu referire la motivul de recurs, circumscris soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, Înalta Curte constată că nu este fundamentat juridic, raportat obiectului pricinii și naturii raportului litigios. Astfel, se reține că obiectul litigiului pendinte, așa cum a fost menționat anterior, constă în solicitarea reclamantei de a obliga pârâții la plata unor despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin emiterea nelegală a certificatului de urbanism, a Planului Urbanistic de Detaliu (PUD) și a autorizațiilor de construcție, care au stat la baza edificării de către reclamantă a unei construcții 2S+P+6E+E7 retras pe terenul proprietate personală situat în București, emitere nelegală care a determinat anularea acestora de instanțele de contencios administrativ. Pretențiile formulate au fost întemeiate pe dispozițiile art. 1357, art. 1369 și art. 1349 din C. civ., Conform situației de fapt stabilite de instanțele de fond pe baza probatoriului administrat, la 4 martie 2008, Primăria Sectorului 3 București a emis pe numele reclamantei A. și al lui C. certificatul de urbanism nr. 573. Acesta atestă că terenul intravilan din str. x, în suprafață de 487 m 2 , este proprietatea lor conform actului de alipire autentificat la nr. 264/30.01.2008. Documentul precizează posibilitatea desființării construcției existente și edificării unei construcții 2S+P+6E+E7 retras, cu funcțiunea de locuințe colective, conform unui PUD aprobat legal, iar retragerile, alinierile, regimul de înălțime, POT și CUT urmau să fie stabilite prin PUD. La 1 iunie 2008, Primăria Sectorului 3 București a emis autorizația de construire nr. 680, care permitea executarea lucrărilor pentru un imobil de locuințe colective, conform certificatului de urbanism, cu o suprafață construită desfășurată (SCU) de 3727,69 m 2 , o amprentă la sol (Au) de 2508 m 2 și o înălțime maximă (H max) de 32,50 m, cu termen de execuție de 24 luni. Ulterior, la 16 ianuarie 2012, Primăria Sectorului 3 București a emis certificatul de urbanism nr. 9 pentru finalizarea lucrărilor, iar la 17 ianuarie 2012 a emis autorizația de construire nr. 4, cu termen de finalizare a lucrărilor în 24 de luni de la data începerii efective. Prin sentința civilă nr. 505/8.02.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată de D. și E. și s-a anulat poziția 19 din anexa 1 la HCL sector 3 nr. 111/6.11.2008 privind aprobarea PUD-ului pentru imobilul situat în București str. x sector 3 și autorizația de construire nr. x/1.06.2008 emisă de Primăria Sectorului 3 București, reținându-se că actele administrative au fost emise nelegal. Sentința a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 368/30.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Pretenția dedusă judecății pendinte a fost fundamentată, din punct de vedere juridic, pe instituția răspunderii civile delictuale, astfel încât, premisele de analiză a cererii au presupus în sarcina instanțelor de fond verificarea cerințelor legale pentru antrenarea răspunderii pârâților: fapta ilicită, vinovăția autorului (care poate îmbrăca și forma celei mai ușoare culpe), producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Cu referire la reiterarea excepțiilor necompetenței materiale procesuale a secției a III-a civilă a Tribunalului București, ca primă instanță, a inadmisibilății și a tardivității introducerii acțiunii, având în vedere că aceste excepții au primit dezlegare provizorie, fiind deja analizate de instanțele de fond, aspectele invocate nu mai pot fi analizate în recurs în coordonatele unor excepții procesuale. Aceasta întrucât, un asemenea tratament juridic ar avea semnificația nesocotirii judecății deja realizate în precedentele etape procesuale. Drept urmare, vor fi calificate ca fiind critici împotriva soluțiilor date de instanța de apel acestor excepții, urmând a fi analizate din perspectiva ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care aspectele invocate vor putea fi încadrate în motivele de casare stabilite de lege. Referitor la criticile formulate împotriva modului de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele recurenților, ce vizează o presupusă obligativitate a reclamantei de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru repararea prejudiciului cauzat de emiterea actelor administrative ilegale, sunt nefondate. Aceștia au invocat principiul specialia generalibus derogant, susținând că instanța de contencios administrativ era competentă să se pronunțe asupra dreptului la repararea pagubei cauzate de actele administrative. În acest context, se impune o analiză atât a dispozițiilor legale relevante, cât și a aplicabilității principiului invocat. Principiul specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală, aplicându-se cu prioritate față de cea din urmă, însă, acesta nu își găsește incidența în prezenta cauză. În conformitate cu art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție este obligat să îl repare. Această normă reprezintă cadrul general care consacră dreptul oricărei persoane prejudiciate de a solicita repararea daunelor suferite, indiferent de natura faptei ilicite, inclusiv atunci când aceasta derivă din acte administrative. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Chiar din formularea textului de lege - se poate adresa instanței de contencios administrativ competente - rezultă că nu există o obligație expresă de a alege această cale, iar partea reclamantă beneficiază de un drept de opțiune. Astfel, se reține că dispoziția legală mai sus evocată reprezintă un remediu pus la dispoziția celui aflat în ipoteza de a fi prejudiciat de acte administrative, însă nu constituie singura și imperativa cale de urmat de către reclamantă pentru repararea prejudiciului generat de actele administrative emise nelegal de pârâții din prezenta cauză, legea contenciosului administrativ neînlăturând existența și admisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală de drept comun. Aceasta întrucât, prin natura sa, contenciosul administrativ se concentrează asupra actului administrativ și a legalității acestuia, iar repararea prejudiciului este o pretenție accesorie, care derivă din recunoașterea nelegalității actului administrativ, putând fi soluționată și ulterior, pe cale separată, printr-o acțiune de dreptul comun. Or, ce este definitoriu în cazul concret dedus judecății este faptul că, astfel cum s-a arătat anterior, judecățile în contencios administrativ care au avut ca obiect anularea actelor nelegale, s-au realizat deja, în mod definitiv, anterior prezentului litigiu, la inițiativa a terțe persoane. Prin urmare, reclamanta nu mai avea obligația să inițieze un nou demers în contencios administrativ, dat fiind că aspectul legalității actelor fusese deja tranșat definitiv. În acest context, raportat la situația concretă și la temeiul juridic invocat de reclamantă, întrucât prezenta acțiune urmărește exclusiv repararea prejudiciului suferit, fiind fundamentată pe normele de drept comun din C. civ., în mod corect a reținut instanța de apel că legea contenciosului administrativ nu își găsește incidența în speță, astfel că nu este incident nici principiul invocat de recurenți - specialia generalibus derogant. În ceea ce privește criticile care vizează modalitatea de soluționare a excepțiilor necompetenței materiale procesuale a secției a III-a civilă a Tribunalului București, ca primă instanță, și cea a tardivității introducerii acțiunii, Înalta Curte constată că recurenții-pârâți nu au dezvoltat critici împotriva raționamentului instanței de apel, menționând, în mod clar, că reiterează excepțiile pentru considerentele expuse, pe larg, prin întâmpinarea depusă la instanța de fond și în apelul formulat. Totodată, lecturarea memoriului de recurs relevă lipsa oricăror critici specifice împotriva raționamentului instanței de apel. Or, o atare conduită a părților nu este permisă de regulile procedurale, întrucât prin aceasta se ignoră judecata realizată de instanța de apel, obiectul controlului judiciar efectuat în recurs fiind procedura derulată în fața instanței care a pronunțat hotărârea atacată, pe baza criticilor formulate de titularul căii de atac, încadrate sau susceptibile de încadrare în motivele expres și limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Instanța supremă constată necesar a reaminti, în acest punct al analizei, că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Astfel, simpla reiterare a unor excepții, în lipsa unei argumentări care să reflecte greșelile anume imputate instanței în judecarea apelului, cu menționarea expresă că motivele au fost arătate în fazele procesuale anterioare căii de atac a recursului, relevă, într-un mod neechivoc, că motivele de casare invocate nu se grefează pe raționamentul instanței de apel. Drept urmare, aceste alegații ale recurenților-pârâți nu sunt apte de a genera controlul de legalitate al deciziei atacate pe aceste aspecte, fiind înlăturate de la analiză. În ceea ce privește motivul de recurs, subsumat deopotrivă ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., circumscris soluției de respingere a excepției calității procesule pasive a ambilor recurenți-pârâți, cu încălcarea dispozițiilor art. 4, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, art. 61, art. 63 și art. 128 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 și art. 1, art. 2, art. 4, art. 55 și art. 56 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, Înalta Curte constată că nici acesta nu este fundamentat juridic. Potrivit C. proc. civ., art. 36, calitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii civile și este dată de identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Astfel cum a fost reținut, în mod just, de către instanțele de fond, calitatea procesuală a pârâților în prezentul proces, a fost stabilită, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 505/2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 368/2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Drept urmare, având în vedere că acești doi pârâți sunt cei care au emis, în mod nelegal, cele două acte administrative neconforme legii - certificatul de urbanism și autorizația de construire – anulate prin judecata anterioară, este evident că tot aceștia rămân responsabili pentru repararea prejudiciilor cauzate reclamantei. Argumentele invocate de recurenți, prin memoriul de recurs, nu fac altceva decât să le susțină culpa acestora în prejudicierea reclamantei, articolele de lege invocate nefiind de natură să justifice lipsa calității procesuale, subliniind, o dată în plus, nelegalitatea cu care au fost emise actele administrative anulate. Cu referire la criticile prin care recurenții au invocat nelegalitatea deciziei atacate, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile esențiale ale răspunderii civile delictuale, respectiv faptul că reclamanta nu a dovedit caracterul cert al prejudiciului, astfel că nu este îndeplinită nici condiția legăturii de cauzalitate, se constată că nu pot face obiect al analizei instanței de recurs. Aceasta, întrucât, prin memoriul de recurs, deși au invocat dispoziții de drept material, recurenții nu au dezvoltat cu privire la aceste aspecte critici de nelegalitate, în înțelesul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., ci au pretins o interpretarea greșită a probelor la judecata în fond, care, în opinia lor impuneau concluzia potrivit căreia prejudiciul nu are un caracter cert, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada că imobilul finalizat ar fi generat venituri sub formele prevăzute de rapoartele de expertiză efectuate în cauză. Formulând critica în acești termeni, recurenții nu demonstrează un aspect de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 1385 C. civ. (care supun reparației prejudiciul cert, prezent și viitor), ci aduc în discuție elemente de probațiune, care excedează, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanța de recurs. Astfel, trebuie menționat că, pentru a fi incident vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege, nu este suficient ca recurenții să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate al hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. În ceea ce privește argumentele dezvoltate de recurenții-pârâți cu privire la raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, prin care se arată că nu a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, Înalta Curte le va înlătura din analiză, având în vedere că acestea nu se grefează pe raționamentul instanței de apel. Astfel, un examen atent al aspectelor critice dezvoltate în acest motiv de recurs relevă că acestea vizează modalitatea de întocmire a raportului de expertiză și reprezintă o reiterare a criticilor cu același obiect aduse sentinței civile pronunțate în dosar, ce au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea primei instanțe de control judiciar, motivația identică fiind de natură a ignora existența judecății anterioare, finalizate prin decizia recurată, și inaptă a răspunde cerințelor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Or, o astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părțile litigante având obligația de a-și întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs. În acest sens, formularea unor critici în recurs care nu sunt susținute cu noi argumente, ci doar prin reiterarea celor deja exprimate în faza de apel, fără însă a indica care sunt normele de drept care ar fi fost încălcate de instanța de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora. Totodată, lecturarea memoriului de recurs arată că, începând cu pagina 9 până la finalul declarației de recurs, recurenții au prezentat aspectele legate de situația de fapt, chestiuni care ar fi trebuit să fie aduse în discuție sub formă de obiecțiuni față de expertiza efectuată, fiind aspecte de netemeinicie și neconstituind critici de natură a fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Este de reamintit că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, reaprecierea situației de fapt și reevaluarea probelor în cadrul recursului nu pot face obiectul controlului de legalitate, întrucât recursul nu vizează reanalizarea fondului cauzei. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursurile, ca nefondate. În ceea ce privește cererea de restituire a sumei de 48.944,73 RON din suma de 57.889,46 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru, Înalta Curte o va admite, având în vedere următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parțial sau proporțional, la cererea petiționarului, în următoarele situații: [...] b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal. În litigiul pendinte, se constată că, prin rezoluția de primire din 23 iunie 2023, s-a stabilit, în sarcina recurenților-pârâți, în solidar, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 48.944,73 RON, conform art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că, la 24 octombrie 2024, recurenții au depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 48.944,73 RON fiecare, respectiv ordinele de plată nr. x/23.10.2024 și nr. y/23.10.2024. Având în vedere că recurenții au fost obligați, în solidar, la plata taxei judiciare de timbru, iar aceștia au achitat fiecare suma de 48.944,73 RON, Înalta Curte constată întemeiată cererea de restituire a acestei sume, considerent pentru care urmează a admite cererea și a dispune restituirea către recurenții-pârâți Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar, și Consiliul Local al Sectorului 3 București, prin primar, a sumei de 48.944,73 RON din suma de 57.889,46 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru cu OP nr. x din 23 octombrie 2023 la Trezoreria Statului.