ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1170/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Cluj, în data de 30 ianuarie 2013, reclamanta C.M. a chemat-o în judecată pe pârâta K.B.E., prin A.I.B.A.R. SRL, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să o oblige pe aceasta la plata sumei de 400.000 euro în echivalent în RON, cu titlu de daune morale în temeiul art. 49, pct. 1, lit. f) din Ordinul CSA nr. 20/2008 și a Legii nr. 136/1995, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere aferente debitului, începând cu data de 24 octombrie 2011 și până la data achitării efective a daunelor, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 721 din 11 martie 2013 Tribunalul Specializat Cluj a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București. Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 24 aprilie 2013, sub nr. 16488/3/2013. La data de 23 mai 2013, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare privind modalitatea de calcul a penalităților de întârziere solicitate la pct. 3 al acțiunii introductive, precum și practică judiciară. Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin Sentința civilă nr. 2327 din 9 mai 2014 a respins excepția netimbrării invocată de pârâtă ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, a respins acțiunea formulată de reclamanta ca fiind prescrisă și cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, sub aspectul timbrajului, că prin raportare la obiectul pricinii și motivele invocate, cererea se încadrează în ipoteza de scutire prevăzută de art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, respectiv se solicită despăgubiri civile pentru daune morale decurgând dintr-o cauză penală, respectiv pentru traumele psihice continue suferite de către reclamantă și penalități calculate tot cu privire la aceste daune. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, a reținut Tribunalul că, potrivit mențiunilor Sentinței penale nr. 916 din 7 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 6558/211/2012, numita G.I. a fost condamnată la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, suspendată condiționat cu o durată a termenului de încercare de 3 ani și 2 luni.

În cuprinsul dispozitivului aceleiași hotărâri, s-a constatat de către respectiva instanță și faptul că numita C.M. a renunțat la constituirea de parte civilă în cauză. Acțiunea în răspundere delictuală promovată de reclamantă este una patrimonială, astfel că potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la data producerii faptei ilicite, este o acțiune prescriptibilă în termen de 3 ani, termen ce este incident în cauză, față de prevederile art. 6 alin. (4) NCC conform căruia „prescripțiile.. începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". Pe de altă parte, tribunalul apreciază că nu este aplicabil în cauza de față termenul de 2 ani, la care înțelege să facă trimitere pârâta și care privește strict raporturile din contractul de asigurare.

Termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art. 8 din același decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba a fost cunoscută de reclamantă de la data producerii faptei. În schimb, în ce privește cea de-a doua cerință impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, tribunalul a apreciat că, în speță, reclamanta a folosit inițial posibilitățile oferite de sistemul de drept intern de a introduce o plângere penală în care a formulat și o cerere alăturată în pretenții civile până la citirea actului de sesizare în fața instanței de judecată și de aceea și prin urmare se putea aștepta în mod legitim ca cererea sa să fie examinată de instanțe.

Faptul că nu s-a întâmplat acest lucru s-a datorat însă tocmai conduitei sale procesuale adoptate pe parcursul procesului penal, respectiv pentru că în etapa de judecată reclamanta C.M. a renunțat la constituirea ca parte civilă (aspect reținut chiar în cuprinsul Sentinței penale nr. 916 din 7 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 6558/211/2012). Mai mult decât atât, a reținut instanța faptul că, din cuprinsul declarațiilor date în cursul urmăririi penale de către reclamanta din cauza de față, rezultă că aceasta a cunoscut atât existența incidentului, cât și persoana vinovată de producerea lui.

Astfel, în cuprinsul declarațiilor aflate la dosarul T. București, reclamanta menționează că „solicită efectuarea de cercetări împotriva numitei G.I.". Cu alte cuvinte, reclamanta cunoștea cel mai târziu din septembrie 2009, respectiv decembrie 2009, autorul accidentului, în condițiile în care decesul soțului său se produsese în luna iulie a anului 2009. Tribunalul nu a reținut apărarea reclamantei prin raportare al art. 1394 NCC, text ce nu este aplicabil în cauză față de argumentele expuse anterior. Litigiul declanșat anterior de reclamantă nu a determinat întreruperea cursului prescripției, nu doar prin soluția adoptată și regimul juridic aplicabil, ci și prin faptul că, potrivit mențiunilor Sentinței civile nr. 2923 din 3 iulie 2012, rămasă definitivă prin anularea apelului ca netimbrat, reclamanta a emis pretenții în contradictoriu cu o altă persoană juridică SC A.I.B.A.R.

SRL, indicată ca și pârâtă. Această din urmă societate a fost menționată de către reclamantă în cauza de față doar ca mandatar al pârâtei K.C.E.M.I.A. Referitor la cererea formulată de pârâtă privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta C.M. Prin Decizia civilă nr. 1303 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă C.M., împotriva Sentinței civile nr. 2327 din 9 mai 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a anulat sentința apelată și rejudecând s-a respins excepția prescripției ca neîntemeiată și s-a admis în parte cererea, fiind obligată pârâta K.C.E.M.I.A.

la plata către reclamantă a sumei de 100.000 euro, echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale. A fost obligată pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi, penalități ce se vor calcula asupra sumei acordate cu titlu de despăgubiri morale, de la expirarea unui termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și până la data plății efective. S-a respins solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Apelanta a contestat momentul la care a început să curgă termenul de prescripție, criticând modul în care s-a stabilit situația de fapt.

Conform art. 8 din Decretul 167/1958 prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Textul stabilește două momente alternative de la care curge prescripția, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și de cel care răspunde de ea (moment care se stabilește prin orice mijloc de probă) sau momentul obiectiv (determinat de către instanță) al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente. Curtea de apel a apreciat că legea nu lasă la îndemâna reclamantului sau a instanței posibilitatea de a alege între cele două momente (cel obiectiv sau subiectiv) la care să se raporteze pentru a stabili începutul prescripției.

Astfel prescripția începe să curgă de la momentul (obiectiv sau subiectiv) care se produce primul. În prezența momentului obiectiv anterior la care partea trebuia și putea să cunoască paguba și pe autor, prescripția a început să curgă și în consecință nu poate pretinde raportarea la un moment ulterior subiectiv. Decesul soțului apelantei-reclamate s-a produs la data de 6 iulie 2009, aceasta fiind data la care s-a cunoscut rezultatul faptei ilicite (paguba) care a determinat formularea prezentei cereri de chemare în judecată. Nerezultând din probele administrate că la acest moment se putea cunoaște efectiv și identitatea persoanei responsabile, această dată nu va fi luată în considerare ca fiind momentul obiectiv de la care putea curge termenul de prescripție.

Aceasta pentru că în urma accidentului din data de 26 iunie 2009 victima a fost spitalizată până la deces, ținându-se cont de situația dificilă a unei familii în cazul în care un membru al său se află într-o stare gravă și de timpul scurs de la accident și până la deces.

La data de 17 septembrie 2009 s-a făcut dovada că reclamanta cunoștea și identitatea persoanei responsabile, după cum rezultă din declarația prin care s-a constituit parte civilă, așa cum în mod corect a reținut Tribunalul, cererea introductivă de instanță fiind introdusă la data de 30 ianuarie 2013. Deci prescripția a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui chemat să răspundă, dovedit în speță a fi data de 17 septembrie 2009. Efectuarea expertizei pentru stabilirea dinamicii accidentului, a locului impactului și a posibilităților de evitare și nu a vinovăției cum pretinde apelanta, nu duce la concluzia că partea nu a cunoscut anterior identitatea persoanei pe care o considera vinovată de producerea prejudiciului.

Raportul nu s-a efectuat pentru a se stabili identitatea persoanei posibil responsabile. În condițiile în care așa cum s-a reținut anterior s-a cunoscut la data de 17 septembrie 2009 paguba și persoana vinovată, pe cale de consecință prescripția a început să curgă și persoana prejudiciată trebuia să acționeze înlăuntrul termenului legal. Nu există un text legal care să stabilească că prescripția nu curge cât timp nu s-a stabilit vinovăția în mod judiciar, tocmai acest lucru se solicită în fața instanței într-o răspundere civilă delictuală: repararea pagubei, după stabilirea caracterului ilicit al faptei, a vinovăției și a raportului de cauzalitate. Existența unor dubii cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, nu reprezintă o situație care amână începutul termenului de prescripție, cât timp se cunoaște paguba și persoana responsabilă.

Totodată nu se poate ignora proba cu înscrisuri, în speță o declarație dată în fața organelor de urmărire penală, în lipsa unei dispoziții legale. Nu s-a apreciat nici că cererea de intervenție accesorie depusă în Dosarul nr. 666/122/2012 echivalează cu o recunoaștere aptă a întrerupe termenul de prescripție în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cât timp din cuprinsul cererii rezultă tocmai contrariul, negarea dreptului la despăgubiri. Recunoașterea dreptului, pentru a produce efectul întreruptiv, trebuie făcută în folosul celui care curge termenul de prescripție și să fie neîndoielnică, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. Termenul de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 este aplicabil doar raporturilor de asigurare, cererea apelantei fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și nu pe un raport contractual cu pârâta, astfel că în mod corect Tribunalul a respins această susținere a intimatei.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ., prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Potrivit dispozițiilor art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil. Conform art. 2539 alin. (2) Noul C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.

Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă. Față de conținutul dispozițiilor tranzitorii rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată înregistrate pe rolul instanțelor după intrarea în vigoare a Codului civil, atunci când se invocă existența unei alte acțiuni având același obiect, care a fost respinsă sau anulată, instanța de judecată are obligația de a verifica dacă cererea pendinte a fost introdusă în termen de 6 luni de la data când hotărârea anterioară a rămas irevocabilă.

În cazul în care cererea de chemare în judecată ulterioară a fost introdusă după expirarea termenului de 6 luni, de decădere, prescripția va fi examinată potrivit dispozițiilor legale care au instituit-o, conform dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. civ. În situația în care noua acțiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, trebuie să se procedeze la examinarea cauzei pe fond. Dacă, în urma acestei examinări, pretențiile reclamantului sunt apreciate ca fiind fondate, prescripția dreptului la acțiune se consideră că este întreruptă. Textul de lege este edictat pentru a asigura o protecție concretă titularului dreptului al acțiune, pentru ca acesta să nu suporte consecințele juridice negative ale respingerii pentru motive formale, procedurale și nu pentru motive ținând de temeinicia pretențiilor deduse judecății, în condițiile în care prima cererea a fost introdusă în cadrul termenului de prescripție.

Articolul permite ca în ipoteza introduceri unei noi cereri în termenul de decădere de 6 luni să se considere că prin noua cerere, găsită întemeiată, s-a produs efectul întreruptiv al prescripției raportat la prima cerere de chemare în judecată, introdusă cu respectarea termenului de prescripție extinctivă. Tribunalul a reținut că acest articol nu este aplicabil cât timp în primul dosar nu a figurat același pârât. Distincția realizată de către Tribunal nu este prevăzută de textul legal dar își găsește justificarea firească în modul în care instituția prescripției se aplică unui raport juridic. Întreruperea termenului de prescripției are efecte relative, astfel că în conformitate cu art. 17 din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu art. 1872 și 1873 efectele întreruperii operează numai între părțile interesate, respectiv în favoarea celui care efectuează actul și împotriva celui căruia este îndreptat actul.

Efect întreruptiv al prescripției, mai bine zis relativitatea efectelor întreruptive este firească tocmai în scopul cunoașterii unor pretenții reciproce, derivă din principiul relativității în general și presupune că ceea ce este străin unei persoane să nu capete un alt efect în lipsa părții. Însă în cauză scopul cunoașterii acestor pretenții este atins prin prezența intimatei-pârâte în ambele dosare, cât timp tocmai acesta a fost scopul intervenție sale, acela de a indica în mod concret că nu pârâtul indicat este partea a raportului supus judecății. Astfel primul Dosar nr. 666/122/2012 a fost introdus împotriva SC A.I.B.A.R., iar pârâtul din prezenta cauza K.C.E.M.I.A., a formulat cerere de intervenție accesorie în favoare primei societăți.

În ședința publică din data de 5 decembrie 2014 reprezentantul K.C.E.M.I.A. a arătat că cererea de intervenție a fost admisă în principiu și societatea a căpătat calitatea de parte, aspect pe care îl contrazice ulterior în concluziile scrise. S-a reținut că în cuprinsul Sentinței civile nr. 2923/2012 nu este menționată societatea K.C.E.M.I.A. în calitate de intervenient, însă aceasta apare în calitate de intervenient în fața Tribunalului în cuprinsul Deciziei nr. 142/2012. De altfel în fața Tribunalului Cluj doar intervenienta accesorie s-a prezentat și a fost ascultată, aspect care nu se putea realiza decât în situația în care era parte în dosar.

Faptul că instanța nu s-ar fi pronunțat pe cererea sa de intervenție accesorie ține de o eventuală completare a sentinței, actele acelui dosar relevă faptul că a fost considerată parte în dosar în urma formulării cereri de intervenție accesorie, indiferent dacă instanța s-a pronunțat în mod expres și formal asupra admisibilității în principiu a cereri de intervenție accesorie. în aceste condiții susținerea sa că nu a fost parte în dosar nu poate fi primită. Prezenta cerere, astfel cum s-a reținut anterior, a fost formulată în contradictoriu cu K.C.E.M.I.A. prin reprezentanta de Despăgubiri A.I.B.A.R., tribunalul pronunțând hotărârea în raport doar cu prima societate. Faptul că partea pârâtă din prezenta cauză a înțeles să intervină într-un litigiu derulat între alte părți, face aplicabil textul legal și să se constate că relativitatea efectului întreruptiv al prescripției a fost respectat.

Concluzia instanței se întemeiază și pe efectul formulării unei cereri de intervenție accesorie de către persoana care justifică un interes, respectiv lărgirea cadrului procesual. Nu se poate lăsa fără nici un efect juridic participarea sa voluntară accesorie în cadrul primului dosar, cât timp a avut calitatea de parte, iar cerere de chemare în judecată a fost una efectivă, respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive. A se lăsa participarea în proces fără nici un efect ar însemna tocmai ignorarea scopului relativității efectelor întreruptive ale prescripției. Apreciind că textul este aplicabil prezentei spețe din punctul de vedere analizat anterior se observă că în Dosarul nr. 666/1285/2012, Sentința civilă nr. 2923 din 3 iulie 2012 a rămas irevocabilă la data 26 octombrie 2012 conform art. 377 alin. (1) pct. 2. C. proc.

civ., prezenta cauză fiind introdusă la data de 31 ianuarie 2013 în fața Tribunalul Cluj și ulterior transmisă spre soluționare prin declinarea competenței Tribunalul București. Nu se poate accepta teza intimatei în sensul că data introducerii celei de-a doua cereri este data la care Tribunalul București a primit dosarul prin declinare. S-a observat că prima cerere a fost introdusă în cadrul termenului de prescripție, care a început să curgă la data de 17 septembrie 2009 și că cererea ulterioară în interiorul termenului de decădere, astfel încât instanța trebuie să analize temeinicia cererii de chemare în judecată. Prin raportare la cele menționate anterior Tribunalul trebuia să analize nu numai prescripția dar și cererea cu care a fost învestit și în funcție de soluția dată acesteia să admită sau să respingă excepția prescripției astfel cum s-a reținut anterior.

În aceste condiții apelul a fost admis și sentința Tribunalului anulată analizându-se și cererea introductivă, pentru care nu au fost necesare noi probe și pentru care partea adversă a și pus concluzii în fața Curții, nefiind nevoie ca soluționarea cauzei în două etape și neexistând o cauză de trimitere a dosarului spre rejudecare conform art. 297 C. proc. civ. Analizând probele administrate în dosar s-a reținut că la data de 26 iunie 2009 intervenienta accesorie, conducând vehiculul cu nr. de înmatriculare … a produs din culpă un accident de circulație în urma accidentului rutier a rezultat la data de 6 iulie 2009, decesul victimei C.G. Vinovăția intervenientei în producerea accidentului a fost stabilită prin Sentința penală nr. 916 din 7 septembrie 2012, definitivă la data de 10 octombrie 2012. Autovehiculul cu nr. de înmatriculare … era asigurat RCA la societatea pârâtă.

Conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei victima era căsătorită cu reclamanta C.M., din anul 1980. Reclamanta a formulat cererea de despăgubire adresată Reprezentanței de Despăgubiri A.I.B.A.R. solicitând 400.000 euro cu titlu de despăgubiri morale. Nu s-a indicat primirea unui răspuns în cazul în care această societate nu era reprezentant dacă cererea a fost înaintată intimatei K.C.E.M.I.A. Obligația de reparare a prejudiciului moral suferit de reclamantă revine societății de asigurare emitente a poliței RCA conform dispozițiilor art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995 și a dispozițiilor art. 26 alin. (1) lit. a) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, în vigoare la data producerii accidentului.

De asemenea, potrivit art. 41 din Legea nr. 136/1995 în asigurarea de răspundere civilă asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Conform art. 42 și 43 din lege asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare, despăgubirea se stabilește și se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului și se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avariere ori distrugere de bunuri.

Potrivit art. 24 alin. (3) din ordin pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește pentru accidente produse începând cu anul 2009 la nivel de 1.500.000 euro echivalent în RON la cursul de schimb al pieții valutare la data producerii accidentului, comunicat de BNR. Potrivit art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordin la stabilirea despăgubirilor în caz de deces se au în vedere și daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor s-a observat că spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se determină pe baza evaluării instanței de judecată.

Din perspectivă jurisprudențială, s-a reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat și la o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamanți. Din punct de vedere al jurisprudenței naționale nu s-au conturat limite fixe de acordare a daunelor morale în cazul unui deces, părțile nedepunând practică judiciară.

În stabilirea cuantumului despăgubirilor curtea de apel a mai ținut cont și de durata mare a căsniciei părților, aproape 30 de ani la data producerii accidentului, de faptul că la data producerii accidentului, relația părților după o căsnicie îndelungată, în lipsa unor alte elemente probatorii nu poate fi considerată decât una strânsă și trainică, vârsta victimei, de 58 de ani, faptul că la data morții în ciuda stări de sănătate, părțile se aflau la vârsta la care după o viață de muncă trebuiau să se bucure de familie, părțile având 3 copii și de restul anilor vieții. Prin raportare la aceste elemente, instanța a stabilit cu titlu de despăgubiri morale suma de 100.000 de euro.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordare penalităților de întârziere, raportat la dispozițiile art. 36 și 37 din Ordinul nr. 20/2008 reținând faptul că cererea nu a fost înaintată pârâtei din prezenta cauză ci unei părți despre care s-a afirmat că este reprezentanța de asigurări, faptul că despăgubirile sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, acesta s-a admis în parte. În considerarea celor expuse, instanța a obligat pe pârâtă la penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi de întârziere calculate de la expirarea unui termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății efective. Având în vedere că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată pretinse, acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta K.C.E.M.I.A./K.K.E.K.B.E., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei apelate în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerea în totalitate a Sentinței civile apelate nr. 2327/2014 ca legală și întemeiată; în subsidiar, în situația în care se constată că motivele de recurs nu sunt întemeiate solicită reducerea daunelor morale. În motivare, recurenta-pârâtă arată că, deși instanța și-a motivat decizia prin faptul că a constatat că în prezenta speță sunt aplicabile prevederile art. 2539 alin. (2) din Noul C. civ., consideră că nu a analizat destul de atent starea de fapt și de drept, precum și articolul la care face trimitere, aplicând în consecință greșit această prevedere.

Articolul invocat prevede că, una dintre condițiile esențiale este ca cererea inițială introdusă să poate întrerupe cursul prescripției, ceea ce consideră recurenta că în speța de față nu este aplicabilă. Astfel, deși intimata a introdus o cerere de despăgubire în Dosarul nr. 666/1285/2012 aflat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, în termenul de prescripție, nu a făcut-o împotriva recurentei ci a formulat-o direct împotriva SC A.I.B.A.R. SA, care avea doar calitatea reprezentant a recurentei, mandatară care doar gestiona despăgubirile în care subscrisa avea calitatea de parte civilă responsabilă. Corect și legal partea vătămată trebuia să-și formuleze pretențiile împotriva recurentei prin reprezentantul legal din România și nu direct împotriva reprezentantului.

Arată că a depus în dosarul menționat o cerere de intervenție în interesul pârâtei prin care a invocat lipsa calității pasive a lui A.I.B.A.R. Partea vătămată ar fi avut posibilitatea ca până la primul termen de judecată să depună o precizare de acțiune prin care să solicite ca și recurenta să fie introdusă în calitatea de pârâtă precizând că-și îndreaptă pretențiile și împotriva acesteia, sentința care urma să fie pronunțată devenind astfel opozabilă și recurentei, dar nu a făcut-o, preferând să susțină în continuare cererea în forma în care a depus-o. Consideră recurenta că doar în acest mod s-ar fi lărgit sfera procesuală, ar fi avut calitatea de pârâte, iar sentința pronunțată i-ar fi devenit opozabilă și nicidecum prin formularea unei cereri de intervenții în interesul pârâtei, cum în mod greșit a reținut instanța de apel în decizia recurată.

Cererea de intervenție a fost formulată tocmai în ideea de a ajuta interesele pârâtei, având în vedere nu se putea pronunța o sentință prin care acest reprezentat să fie obligat în mod direct la despăgubiri. Art. 49 alin. (3) vechiul C. proc. civ. prevede în mod expres că cererea de intervenție în interesul unei părți, în speța de față în interesul pârâtei, este menită să sprijine numai apărarea acesteia. Doar cererea de intervenție, prin simplul fapt că a fost depusă, indiferent că cererea a fost sau nu admisă, nu-l transformă pe intervenient în reclamant sau pârât și nu face sentința care s-ar pronunța opozabilă lui. Astfel, susține că deși cererea îndreptată împotriva lui A.I.B.A.R.

a fost depusă în termenul de prescripție, recurenta nu a avut calitatea procesuală pasivă în acest dosar, astfel chiar dacă prezenta cerere a fost introdusă în termenul de 6 luni, sentința pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj și menținută prin decizia Curții de Apel Cluj-Napoca, nu are puterea și forța juridică să întrerupă cursul prescripției. În atare situație consideră recurenta că art. 2539 alin. (2) din Noul C. civ. nu-și găsește aplicabilitatea în prezenta speță, instanța de apel analizând și aplicând într-un mod total greșit acest articol.

Recurenta arată că nu înțelege să critice reținerile instanței de apel în ceea ce privește momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă, având în vedere că atât instanța de apel cât și cel de fond a reținut în mod corect momentul în care a început să curgă prescripția, aceasta fiind cel târziu data de 17 septembrie 2009. Luând în calcul termenul de prescripție precum și data de la care aceasta începe să curgă, consideră că acțiunea este prescrisă. Recurenta-pârâtă apreciază că daunele morale în cuantum de 100.000 euro, acordate de către instanța de apel reclamantei-apelante, sunt nejustificat de mari raportat la practica judiciară națională și constituie un izvor al îmbogățirii fără justă cauză.

Menționează faptul că în lipsa unor criterii legale exprese pentru stabilirea daunelor morale, practica judiciară din ultimii ani nu a fost unitară. Astfel, pentru unificarea practicii judiciare, în anul 2012, sub egida Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, s-a elaborat un Ghid pentru Soluționarea Daunelor Morale, având ca scop punerea la îndemâna practicienilor un mijloc pentru a cunoaște practica judiciară la nivel național în materia despăgubirilor acordate pentru daune morale. Acest Ghid nu reprezintă opinia unui doctrinar, a unui avocat sau a unei societăți de asigurare, fiind în mod exclusiv o evidență statistică a practicii judiciare, calculându-se o medie aritmetică a cuantumului despăgubirilor acordate pentru daune morale în cazul infracțiunilor de ucidere din culpă.

În ceea ce privește primul criteriu, în baza sumelor acordate cu titlu de daune morale prin cele 715 de hotărâri judecătorești, autorii au calculat o medie aritmetică a despăgubirii morale în cuantum de 52,833 RON pentru un membru de familie, iar despăgubirea medie acordată pentru decesul soțului este în cuantum de 52.510 RON. Astfel, se poate constata faptul că suma de 100.000 euro (444.240 RON) depășește de 8 ori media națională a despăgubirilor acordate în cauze identice. Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente: Critica privind greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) din Noul C. civ.

nu este fondată. Instanța de apel a apreciat în mod corect că primul Dosar nr. 666/122/2012 a fost introdus împotriva SC A.I.B.A.R., iar pârâta din prezenta cauză K.C.E.M.I.A. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea primei societăți. Astfel, prin cererea de intervenție în interesul pârâtei din Dosarul nr. 666/1285/2012 al Tribunalul Specializat Cluj realizată de K.C.E.M.I.A. (denumirea anterioară K.B.E.) aceasta a devenit parte în proces, cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate, iar actele procesuale din acel dosar s-au îndeplinit și față de această societate. Pe cale de consecință, această societate a avut cunoștință de acțiunea promovată de reclamanta C.M.

pentru repararea prejudiciilor cauzate prin moartea soțului său în accidentul din 26 iunie 2009. Față de aceste aspecte, este evident că, cursul prescripției a fost întrerupt și față de asigurătorul K.C.E.M.I.A. astfel încât prezenta acțiune este introdusă în termenul de prescripție. Nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia K.C.E.M.I.A. nu a fost parte în dosar, întrucât s-a apreciat cu justețe că odată admisă în principiu cererea de intervenție, intervenientul devine parte în judecată, dobândind sau asumându-și astfel toate drepturile și obligațiile procesuale care, în general, revin unei părți.

În fața Tribunalului Cluj doar intervenienta accesorie s-a prezentat și a fost ascultată, aspect care nu se putea realiza decât în situația în care era parte în dosar, iar actele acelui dosar au relevat faptul că a fost considerată parte în dosar în urma formulării cererii de intervenție accesorie, indiferent dacă instanța s-a pronunțat în mod expres și formal asupra admisibilității în principiu a cereri de intervenție accesorie. Este corectă concluzia instanței de apel care s-a întemeiat și pe efectul formulării unei cereri de intervenție accesorie de către persoana care justifică un interes, respectiv lărgirea cadrului procesual, deoarece nu se poate lăsa fără niciun efect juridic participarea sa voluntară accesorie în cadrul primului dosar, cât timp a avut calitatea de parte, iar cerere de chemare în judecată a fost una efectivă, respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.

A se lăsa participarea în proces fără nici un efect ar însemna tocmai ignorarea scopului relativității efectelor întreruptive ale prescripției. În litigiul pendinte acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu K.C.E.M.I.A. prin reprezentanta de despăgubiri din România, A.I.B.A.R., tribunalul pronunțând hotărârea în raport doar cu prima societate. Prin urmare, societatea de asigurări a ales să își reprezinte interesele în nume propriu iar nu prin reprezentanta de despăgubiri, fapt pentru care este obligată în nume personal iar nu prin reprezentanta de despăgubiri. Rezultă faptul că numirea unei reprezentante nu exclude dreptul persoanei vătămate de a se adresa în mod direct în contra asigurătorului - în mod corelativ trebuie să existe dreptul asigurătorului de a alege să stea în proces în nume propriu iar nu prin reprezentanta de despăgubiri.

Astfel, în fața instanței de apel s-a prezentat intimata K.C.E.M.I.A. în nume propriu, prin reprezentant convențional. Din moment ce a ales să stea în proces în nume propriu, în mod automat hotărârea trebuie să fie pronunțată în contradictoriu cu asigurătorul K.C.E.M.I.A. în nume propriu, iar nu prin reprezentanta de despăgubiri. De asemenea, în mod corect instanța de apel a reținut că întrucât partea pârâtă din prezenta cauză a înțeles să intervină într-un litigiu derulat între alte părți, face aplicabil textul legal și să se constate că relativitatea efectului întreruptiv al prescripției a fost respectat. Conform art. 2539 alin. (2) teza I Noul C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.

Dispozițiile alin. (2) teza a II-a introduc însă o excepție de la regulă potrivit căreia, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiția ca noua cerere să fie admisă. Având în vedere că reclamanta a promovat o cerere de chemare în judecată în cadrul dosarului nr. 666/1285/2012 al Tribunalului Comercial Cluj, respinsă în fond prin Sentința civilă nr. 2923 din 3 iulie 2012 împotriva căreia a formulat recurs, respins de asemenea prin Decizia civilă 142 din 26 octombrie 2012, rezultă că acțiunea pendinte este promovată în interiorul termenului de 6 luni stabilit de art. 2539 alin. (2) Noul C. civ.

Aceasta și în condițiile în care, așa cum s-a arătat, asigurătorul K.C.E.M.I.A., prin cererea de intervenție formulată în primul dosar a dobândit calitatea de parte și astfel cursul prescripției s-a întrerupt și față de această societate. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, dispozițiile art. 2539 alin. (2) Noul C. civ. sunt pe deplin aplicabile în speță, fiind inclusă și situația când prima acțiune „a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă." Argumentul pentru care s-a instituit acest caz de întrerupere este dat de faptul că legiuitorul conferă o a doua șansă creditorului pentru realizarea dreptului său. Rațiunea nu poate fi decât aceea că, în realitate, reclamantul creditor nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acțiune, dar din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă.

Tocmai pentru că nu a rămas în pasivitate, sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune pentru creditorul lipsit de diligentă nu-și mai atinge scopul. Or, reclamanta nu a rămas în pasivitate în această perioada ci și-a exercitat dreptul la acțiune în cadrul Dosarului nr. 666/1285/2012 al Tribunalului Comercial Cluj, acțiunea fiind însă respinsă ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a SC A.I.B.A.R. SRL, iar apelul promovat fiind respins ca netimbrat, astfel că era îndreptățită să promoveze această a doua acțiune. În concluzie, instanța de apel a observat corect faptul că prima cererea a fost introdusă în cadrul termenului de prescripție, care a început să curgă la data de 17 septembrie 2009 și că cererea ulterioară în interiorul termenului de decădere, astfel încât instanța trebuie să analize temeinicia cereri de chemare în judecată.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la cuantificarea efectivă a daunelor morale acordate, Înalta Curte reține că susținerile prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. (9) C. proc. civ., iar în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta K.C.E.M.I.A./K.K.E.K.B.E. împotriva Deciziei civile nr. 1303 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2015. Procesat de GGC - LM