ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1170/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1170/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului,

din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Specializat Cluj, în data de 30 ianuarie 2013, reclamanta C.M. a chemat-o în

judecată pe pârâta K.B.E., prin A.I.B.A.R. SRL, solicitând instanței, ca prin

hotărârea ce o va pronunța să o oblige pe aceasta la plata sumei de 400.000

euro în echivalent în RON, cu titlu de daune morale în temeiul art. 49, pct. 1,

lit. f) din Ordinul CSA nr. 20/2008 și a Legii nr. 136/1995, la plata

penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere aferente

debitului, începând cu data de 24 octombrie 2011 și până la data achitării

efective a daunelor, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 721 din 11 martie 2013 Tribunalul Specializat Cluj a declinat competența de

soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 24 aprilie

2013, sub nr. 16488/3/2013.

La data de 23 mai

2013, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare privind modalitatea de

calcul a penalităților de întârziere solicitate la pct. 3 al acțiunii

introductive, precum și practică judiciară.

Tribunalul București,

secția a VI-a civilă prin Sentința civilă nr. 2327 din 9 mai 2014 a respins

excepția netimbrării invocată de pârâtă ca neîntemeiată, a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, a respins

acțiunea formulată de reclamanta ca fiind prescrisă și cererea pârâtei privind

obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, sub aspectul timbrajului, că prin raportare la

obiectul pricinii și motivele invocate, cererea se încadrează în ipoteza de

scutire prevăzută de art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, respectiv se

solicită despăgubiri civile pentru daune morale decurgând dintr-o cauză penală,

respectiv pentru traumele psihice continue suferite de către reclamantă și

penalități calculate tot cu privire la aceste daune.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, a reținut Tribunalul că,

potrivit mențiunilor Sentinței penale nr. 916 din 7 septembrie 2012 pronunțată

de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 6558/211/2012, numita G.I. a fost

condamnată la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de ucidere din culpă, suspendată condiționat cu o durată a

termenului de încercare de 3 ani și 2 luni.

În cuprinsul

dispozitivului aceleiași hotărâri, s-a constatat de către respectiva instanță

și faptul că numita C.M. a renunțat la constituirea de parte civilă în cauză.

Acțiunea în

răspundere delictuală promovată de reclamantă este una patrimonială, astfel că

potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la

data producerii faptei ilicite, este o acțiune prescriptibilă în termen de 3

ani, termen ce este incident în cauză, față de prevederile art. 6 alin. (4) NCC

conform căruia „prescripțiile.. începute și neîmplinite la data intrării în

vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

Pe de altă parte,

tribunalul apreciază că nu este aplicabil în cauza de față termenul de 2 ani,

la care înțelege să facă trimitere pârâta și care privește strict raporturile

din contractul de asigurare.

Termenul de

prescripție începe să curgă, potrivit art. 8 din același decret, de la data

când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel

care răspunde de ea.

În cauză, având în

vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba

a fost cunoscută de reclamantă de la data producerii faptei.

În schimb, în ce

privește cea de-a doua cerință impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l

cunoască pe făptuitor, tribunalul a apreciat că, în speță, reclamanta a folosit

inițial posibilitățile oferite de sistemul de drept intern de a introduce o

plângere penală în care a formulat și o cerere alăturată în pretenții civile

până la citirea actului de sesizare în fața instanței de judecată și de aceea

și prin urmare se putea aștepta în mod legitim ca cererea sa să fie examinată

de instanțe.

Faptul că nu s-a

întâmplat acest lucru s-a datorat însă tocmai conduitei sale procesuale

adoptate pe parcursul procesului penal, respectiv pentru că în etapa de

judecată reclamanta C.M. a renunțat la constituirea ca parte civilă (aspect

reținut chiar în cuprinsul Sentinței penale nr. 916 din 7 septembrie 2012

pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 6558/211/2012).

Mai mult decât atât,

a reținut instanța faptul că, din cuprinsul declarațiilor date în cursul

urmăririi penale de către reclamanta din cauza de față, rezultă că aceasta a

cunoscut atât existența incidentului, cât și persoana vinovată de producerea

lui.

Astfel, în cuprinsul

declarațiilor aflate la dosarul T. București, reclamanta menționează că

„solicită efectuarea de cercetări împotriva numitei G.I.".

Cu alte cuvinte,

reclamanta cunoștea cel mai târziu din septembrie 2009, respectiv decembrie

2009, autorul accidentului, în condițiile în care decesul soțului său se

produsese în luna iulie a anului 2009.

Tribunalul nu a

reținut apărarea reclamantei prin raportare al art. 1394 NCC, text ce nu este

aplicabil în cauză față de argumentele expuse anterior.

Litigiul declanșat

anterior de reclamantă nu a determinat întreruperea cursului prescripției, nu

doar prin soluția adoptată și regimul juridic aplicabil, ci și prin faptul că,

potrivit mențiunilor Sentinței civile nr. 2923 din 3 iulie 2012, rămasă

definitivă prin anularea apelului ca netimbrat, reclamanta a emis pretenții în

contradictoriu cu o altă persoană juridică SC A.I.B.A.R. SRL, indicată ca și

pârâtă.

Această din urmă

societate a fost menționată de către reclamantă în cauza de față doar ca

mandatar al pârâtei K.C.E.M.I.A.

Referitor la cererea

formulată de pârâtă privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de

judecată, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada

efectuării acestor cheltuieli.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta C.M.

Prin Decizia civilă

nr. 1303 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă C.M., împotriva

Sentinței civile nr. 2327 din 9 mai 2014, pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, s-a anulat sentința apelată și rejudecând s-a respins excepția

prescripției ca neîntemeiată și s-a admis în parte cererea, fiind obligată

pârâta K.C.E.M.I.A. la plata către reclamantă a sumei de 100.000 euro,

echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale.

A fost obligată

pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare

zi, penalități ce se vor calcula asupra sumei acordate cu titlu de despăgubiri

morale, de la expirarea unui termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii și până la data plății efective.

S-a respins

solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Apelanta a contestat

momentul la care a început să curgă termenul de prescripție, criticând modul în

care s-a stabilit situația de fapt. Conform art. 8 din Decretul 167/1958

prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Textul stabilește două momente

alternative de la care curge prescripția, momentul subiectiv al cunoașterii

pagubei și de cel care răspunde de ea (moment care se stabilește prin orice

mijloc de probă) sau momentul obiectiv (determinat de către instanță) al datei

la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Curtea de apel a

apreciat că legea nu lasă la îndemâna reclamantului sau a instanței

posibilitatea de a alege între cele două momente (cel obiectiv sau subiectiv)

la care să se raporteze pentru a stabili începutul prescripției. Astfel prescripția

începe să curgă de la momentul (obiectiv sau subiectiv) care se produce primul.

În prezența momentului obiectiv anterior la care partea trebuia și putea să

cunoască paguba și pe autor, prescripția a început să curgă și în consecință nu

poate pretinde raportarea la un moment ulterior subiectiv.

Decesul soțului

apelantei-reclamate s-a produs la data de 6 iulie 2009, aceasta fiind data la

care s-a cunoscut rezultatul faptei ilicite (paguba) care a determinat

formularea prezentei cereri de chemare în judecată. Nerezultând din probele

administrate că la acest moment se putea cunoaște efectiv și identitatea

persoanei responsabile, această dată nu va fi luată în considerare ca fiind

momentul obiectiv de la care putea curge termenul de prescripție. Aceasta pentru

că în urma accidentului din data de 26 iunie 2009 victima a fost spitalizată

până la deces, ținându-se cont de situația dificilă a unei familii în cazul în

care un membru al său se află într-o stare gravă și de timpul scurs de la

accident și până la deces.

La data de 17

septembrie 2009 s-a făcut dovada că reclamanta cunoștea și identitatea

persoanei responsabile, după cum rezultă din declarația prin care s-a

constituit parte civilă, așa cum în mod corect a reținut Tribunalul, cererea

introductivă de instanță fiind introdusă la data de 30 ianuarie 2013. Deci

prescripția a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei

și a celui chemat să răspundă, dovedit în speță a fi data de 17 septembrie

2009.

Efectuarea expertizei

pentru stabilirea dinamicii accidentului, a locului impactului și a

posibilităților de evitare și nu a vinovăției cum pretinde apelanta, nu duce la

concluzia că partea nu a cunoscut anterior identitatea persoanei pe care o

considera vinovată de producerea prejudiciului. Raportul nu s-a efectuat pentru

a se stabili identitatea persoanei posibil responsabile. În condițiile în care

așa cum s-a reținut anterior s-a cunoscut la data de 17 septembrie 2009 paguba

și persoana vinovată, pe cale de consecință prescripția a început să curgă și

persoana prejudiciată trebuia să acționeze înlăuntrul termenului legal.

Nu există un text

legal care să stabilească că prescripția nu curge cât timp nu s-a stabilit

vinovăția în mod judiciar, tocmai acest lucru se solicită în fața instanței

într-o răspundere civilă delictuală: repararea pagubei, după stabilirea

caracterului ilicit al faptei, a vinovăției și a raportului de cauzalitate.

Existența unor dubii cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile

delictuale, nu reprezintă o situație care amână începutul termenului de

prescripție, cât timp se cunoaște paguba și persoana responsabilă. Totodată nu

se poate ignora proba cu înscrisuri, în speță o declarație dată în fața

organelor de urmărire penală, în lipsa unei dispoziții legale.

Nu s-a apreciat nici

că cererea de intervenție accesorie depusă în Dosarul nr. 666/122/2012

echivalează cu o recunoaștere aptă a întrerupe termenul de prescripție în

sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cât timp din

cuprinsul cererii rezultă tocmai contrariul, negarea dreptului la despăgubiri.

Recunoașterea dreptului, pentru a produce efectul întreruptiv, trebuie făcută

în folosul celui care curge termenul de prescripție și să fie neîndoielnică,

ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

Termenul de

prescripție de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958

este aplicabil doar raporturilor de asigurare, cererea apelantei fiind

întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și nu pe un raport contractual cu

pârâta, astfel că în mod corect Tribunalul a respins această susținere a

intimatei.

Potrivit prevederilor

art. 6 alin. (4) C. civ., prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și

neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse

dispozițiilor legale care le-au instituit. Potrivit dispozițiilor art. 204 din

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică și în cazul cererii de

chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a

Codului civil.

Conform art. 2539

alin. (2) Noul C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut

cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura

insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost

respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate

acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de

respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere,

prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau

de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

Față de conținutul

dispozițiilor tranzitorii rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată

înregistrate pe rolul instanțelor după intrarea în vigoare a Codului civil,

atunci când se invocă existența unei alte acțiuni având același obiect, care a

fost respinsă sau anulată, instanța de judecată are obligația de a verifica

dacă cererea pendinte a fost introdusă în termen de 6 luni de la data când

hotărârea anterioară a rămas irevocabilă.

În cazul în care

cererea de chemare în judecată ulterioară a fost introdusă după expirarea

termenului de 6 luni, de decădere, prescripția va fi examinată potrivit

dispozițiilor legale care au instituit-o, conform dispozițiilor art. 6 alin.

(4) C. civ.

În situația în care

noua acțiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, trebuie să se

procedeze la examinarea cauzei pe fond.

Dacă, în urma acestei

examinări, pretențiile reclamantului sunt apreciate ca fiind fondate,

prescripția dreptului la acțiune se consideră că este întreruptă.

Textul de lege este

edictat pentru a asigura o protecție concretă titularului dreptului al acțiune,

pentru ca acesta să nu suporte consecințele juridice negative ale respingerii

pentru motive formale, procedurale și nu pentru motive ținând de temeinicia

pretențiilor deduse judecății, în condițiile în care prima cererea a fost

introdusă în cadrul termenului de prescripție. Articolul permite ca în ipoteza

introduceri unei noi cereri în termenul de decădere de 6 luni să se considere

că prin noua cerere, găsită întemeiată, s-a produs efectul întreruptiv al

prescripției raportat la prima cerere de chemare în judecată, introdusă cu

respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Tribunalul a reținut

că acest articol nu este aplicabil cât timp în primul dosar nu a figurat

același pârât. Distincția realizată de către Tribunal nu este prevăzută de

textul legal dar își găsește justificarea firească în modul în care instituția

prescripției se aplică unui raport juridic.

Întreruperea

termenului de prescripției are efecte relative, astfel că în conformitate cu

art. 17 din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu art. 1872 și 1873 efectele

întreruperii operează numai între părțile interesate, respectiv în favoarea

celui care efectuează actul și împotriva celui căruia este îndreptat actul.

Efect întreruptiv al

prescripției, mai bine zis relativitatea efectelor întreruptive este firească

tocmai în scopul cunoașterii unor pretenții reciproce, derivă din principiul

relativității în general și presupune că ceea ce este străin unei persoane să

nu capete un alt efect în lipsa părții.

Însă în cauză scopul

cunoașterii acestor pretenții este atins prin prezența intimatei-pârâte în

ambele dosare, cât timp tocmai acesta a fost scopul intervenție sale, acela de

a indica în mod concret că nu pârâtul indicat este partea a raportului supus

judecății.

Astfel primul Dosar

nr. 666/122/2012 a fost introdus împotriva SC A.I.B.A.R., iar pârâtul din

prezenta cauza K.C.E.M.I.A., a formulat cerere de intervenție accesorie în

favoare primei societăți.

În ședința publică

din data de 5 decembrie 2014 reprezentantul K.C.E.M.I.A. a arătat că cererea de

intervenție a fost admisă în principiu și societatea a căpătat calitatea de

parte, aspect pe care îl contrazice ulterior în concluziile scrise.

S-a reținut că în

cuprinsul Sentinței civile nr. 2923/2012 nu este menționată societatea

K.C.E.M.I.A. în calitate de intervenient, însă aceasta apare în calitate de

intervenient în fața Tribunalului în cuprinsul Deciziei nr. 142/2012. De altfel

în fața Tribunalului Cluj doar intervenienta accesorie s-a prezentat și a fost

ascultată, aspect care nu se putea realiza decât în situația în care era parte

în dosar. Faptul că instanța nu s-ar fi pronunțat pe cererea sa de intervenție

accesorie ține de o eventuală completare a sentinței, actele acelui dosar

relevă faptul că a fost considerată parte în dosar în urma formulării cereri de

intervenție accesorie, indiferent dacă instanța s-a pronunțat în mod expres și

formal asupra admisibilității în principiu a cereri de intervenție accesorie.

în aceste condiții susținerea sa că nu a fost parte în dosar nu poate fi

primită.

Prezenta cerere,

astfel cum s-a reținut anterior, a fost formulată în contradictoriu cu

K.C.E.M.I.A. prin reprezentanta de Despăgubiri A.I.B.A.R., tribunalul

pronunțând hotărârea în raport doar cu prima societate.

Faptul că partea

pârâtă din prezenta cauză a înțeles să intervină într-un litigiu derulat între

alte părți, face aplicabil textul legal și să se constate că relativitatea

efectului întreruptiv al prescripției a fost respectat. Concluzia instanței se

întemeiază și pe efectul formulării unei cereri de intervenție accesorie de

către persoana care justifică un interes, respectiv lărgirea cadrului

procesual. Nu se poate lăsa fără nici un efect juridic participarea sa

voluntară accesorie în cadrul primului dosar, cât timp a avut calitatea de

parte, iar cerere de chemare în judecată a fost una efectivă, respinsă pentru

lipsa calității procesuale pasive. A se lăsa participarea în proces fără nici

un efect ar însemna tocmai ignorarea scopului relativității efectelor

întreruptive ale prescripției.

Apreciind că textul

este aplicabil prezentei spețe din punctul de vedere analizat anterior se

observă că în Dosarul nr. 666/1285/2012, Sentința civilă nr. 2923 din 3 iulie

2012 a rămas irevocabilă la data 26 octombrie 2012 conform art. 377 alin. (1)

pct. 2. C. proc. civ., prezenta cauză fiind introdusă la data de 31 ianuarie

2013 în fața Tribunalul Cluj și ulterior transmisă spre soluționare prin

declinarea competenței Tribunalul București. Nu se poate accepta teza intimatei

în sensul că data introducerii celei de-a doua cereri este data la care

Tribunalul București a primit dosarul prin declinare.

S-a observat că prima

cerere a fost introdusă în cadrul termenului de prescripție, care a început să

curgă la data de 17 septembrie 2009 și că cererea ulterioară în interiorul

termenului de decădere, astfel încât instanța trebuie să analize temeinicia

cererii de chemare în judecată.

Prin raportare la

cele menționate anterior Tribunalul trebuia să analize nu numai prescripția dar

și cererea cu care a fost învestit și în funcție de soluția dată acesteia să

admită sau să respingă excepția prescripției astfel cum s-a reținut anterior.

În aceste condiții

apelul a fost admis și sentința Tribunalului anulată analizându-se și cererea

introductivă, pentru care nu au fost necesare noi probe și pentru care partea

adversă a și pus concluzii în fața Curții, nefiind nevoie ca soluționarea

cauzei în două etape și neexistând o cauză de trimitere a dosarului spre

rejudecare conform art. 297 C. proc. civ.

Analizând probele

administrate în dosar s-a reținut că la data de 26 iunie 2009 intervenienta

accesorie, conducând vehiculul cu nr. de înmatriculare ........ a produs din

culpă un accident de circulație în urma accidentului rutier a rezultat la data

de 6 iulie 2009, decesul victimei C.G.

Vinovăția

intervenientei în producerea accidentului a fost stabilită prin Sentința penală

nr. 916 din 7 septembrie 2012, definitivă la data de 10 octombrie 2012.

Autovehiculul cu nr. de înmatriculare .................. era asigurat RCA la

societatea pârâtă.

Conform înscrisurilor

depuse la dosarul cauzei victima era căsătorită cu reclamanta C.M., din anul

1980.

Reclamanta a formulat

cererea de despăgubire adresată Reprezentanței de Despăgubiri A.I.B.A.R.

solicitând 400.000 euro cu titlu de despăgubiri morale. Nu s-a indicat primirea

unui răspuns în cazul în care această societate nu era reprezentant dacă

cererea a fost înaintată intimatei K.C.E.M.I.A.

Obligația de reparare

a prejudiciului moral suferit de reclamantă revine societății de asigurare

emitente a poliței RCA conform dispozițiilor art. 49 și 54 din Legea nr.

136/1995 și a dispozițiilor art. 26 alin. (1) lit. a) din Normele privind

asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor

nr. 20/2008, în vigoare la data producerii accidentului.

De asemenea, potrivit

art. 41 din Legea nr. 136/1995 în asigurarea de răspundere civilă asigurătorul

se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul

răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile

făcute de asigurat în procesul civil. Conform art. 42 și 43 din lege

asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele

obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare, despăgubirea se

stabilește și se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii

accidentului și se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le

plătească cu titlu de desdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor

păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avariere ori

distrugere de bunuri.

Potrivit art. 24

alin. (3) din ordin pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru

prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident,

indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se

stabilește pentru accidente produse începând cu anul 2009 la nivel de 1.500.000

euro echivalent în RON la cursul de schimb al pieții valutare la data

producerii accidentului, comunicat de BNR.

Potrivit art. 49 pct.

2 lit. d) din Ordin la stabilirea despăgubirilor în caz de deces se au în

vedere și daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din

România.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor s-a observat că spre deosebire de despăgubirile

materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru

daunele morale se determină pe baza evaluării instanței de judecată.

Din perspectivă

jurisprudențială, s-a reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze

similare celei de față, s-au raportat și la o judecată în echitate prin

raportare și la consecințele negative suferite de reclamanți.

Din punct de vedere

al jurisprudenței naționale nu s-au conturat limite fixe de acordare a daunelor

morale în cazul unui deces, părțile nedepunând practică judiciară.

În stabilirea

cuantumului despăgubirilor curtea de apel a mai ținut cont și de durata mare a

căsniciei părților, aproape 30 de ani la data producerii accidentului, de

faptul că la data producerii accidentului, relația părților după o căsnicie

îndelungată, în lipsa unor alte elemente probatorii nu poate fi considerată

decât una strânsă și trainică, vârsta victimei, de 58 de ani, faptul că la data

morții în ciuda stări de sănătate, părțile se aflau la vârsta la care după o

viață de muncă trebuiau să se bucure de familie, părțile având 3 copii și de

restul anilor vieții.

Prin raportare la

aceste elemente, instanța a stabilit cu titlu de despăgubiri morale suma de

100.000 de euro.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind acordare penalităților de întârziere, raportat la

dispozițiile art. 36 și 37 din Ordinul nr. 20/2008 reținând faptul că cererea

nu a fost înaintată pârâtei din prezenta cauză ci unei părți despre care s-a

afirmat că este reprezentanța de asigurări, faptul că despăgubirile sunt

stabilite prin hotărâre judecătorească, acesta s-a admis în parte.

În considerarea celor

expuse, instanța a obligat pe pârâtă la penalități de întârziere în cuantum de

0,1% pe fiecare zi de întârziere calculate de la expirarea unui termen de 15

zile de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății efective.

Având în vedere că nu

s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată pretinse, acest capăt de cerere a

fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta K.C.E.M.I.A./K.K.E.K.B.E., întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului,

modificarea în totalitate a deciziei apelate în sensul respingerii apelului ca

nefondat și menținerea în totalitate a Sentinței civile apelate nr. 2327/2014

ca legală și întemeiată; în subsidiar, în situația în care se constată că

motivele de recurs nu sunt întemeiate solicită reducerea daunelor morale.

În motivare,

recurenta-pârâtă arată că, deși instanța și-a motivat decizia prin faptul că a

constatat că în prezenta speță sunt aplicabile prevederile art. 2539 alin. (2)

din Noul C. civ., consideră că nu a analizat destul de atent starea de fapt și

de drept, precum și articolul la care face trimitere, aplicând în consecință

greșit această prevedere.

Articolul invocat

prevede că, una dintre condițiile esențiale este ca cererea inițială introdusă

să poate întrerupe cursul prescripției, ceea ce consideră recurenta că în speța

de față nu este aplicabilă.

Astfel, deși intimata

a introdus o cerere de despăgubire în Dosarul nr. 666/1285/2012 aflat pe rolul

Tribunalului Specializat Cluj, în termenul de prescripție, nu a făcut-o

împotriva recurentei ci a formulat-o direct împotriva SC A.I.B.A.R. SA, care

avea doar calitatea reprezentant a recurentei, mandatară care doar gestiona

despăgubirile în care subscrisa avea calitatea de parte civilă responsabilă.

Corect și legal partea vătămată trebuia să-și formuleze pretențiile împotriva

recurentei prin reprezentantul legal din România și nu direct împotriva

reprezentantului. Arată că a depus în dosarul menționat o cerere de intervenție

în interesul pârâtei prin care a invocat lipsa calității pasive a lui A.I.B.A.R.

Partea vătămată ar fi avut posibilitatea ca până la primul termen de judecată

să depună o precizare de acțiune prin care să solicite ca și recurenta să fie

introdusă în calitatea de pârâtă precizând că-și îndreaptă pretențiile și

împotriva acesteia, sentința care urma să fie pronunțată devenind astfel

opozabilă și recurentei, dar nu a făcut-o, preferând să susțină în continuare

cererea în forma în care a depus-o.

Consideră recurenta

că doar în acest mod s-ar fi lărgit sfera procesuală, ar fi avut calitatea de

pârâte, iar sentința pronunțată i-ar fi devenit opozabilă și nicidecum prin

formularea unei cereri de intervenții în interesul pârâtei, cum în mod greșit a

reținut instanța de apel în decizia recurată.

Cererea de

intervenție a fost formulată tocmai în ideea de a ajuta interesele pârâtei,

având în vedere nu se putea pronunța o sentință prin care acest reprezentat să

fie obligat în mod direct la despăgubiri.

Art. 49 alin. (3)

vechiul C. proc. civ. prevede în mod expres că cererea de intervenție în interesul

unei părți, în speța de față în interesul pârâtei, este menită să sprijine

numai apărarea acesteia. Doar cererea de intervenție, prin simplul fapt că a

fost depusă, indiferent că cererea a fost sau nu admisă, nu-l transformă pe

intervenient în reclamant sau pârât și nu face sentința care s-ar pronunța

opozabilă lui.

Astfel, susține că

deși cererea îndreptată împotriva lui A.I.B.A.R. a fost depusă în termenul de

prescripție, recurenta nu a avut calitatea procesuală pasivă în acest dosar,

astfel chiar dacă prezenta cerere a fost introdusă în termenul de 6 luni,

sentința pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj și menținută prin decizia

Curții de Apel Cluj-Napoca, nu are puterea și forța juridică să întrerupă

cursul prescripției.

În atare situație consideră

recurenta că art. 2539 alin. (2) din Noul C. civ. nu-și găsește aplicabilitatea

în prezenta speță, instanța de apel analizând și aplicând într-un mod total

greșit acest articol.

Recurenta arată că nu

înțelege să critice reținerile instanței de apel în ceea ce privește momentul

de la care termenul de prescripție a început să curgă, având în vedere că atât

instanța de apel cât și cel de fond a reținut în mod corect momentul în care a

început să curgă prescripția, aceasta fiind cel târziu data de 17 septembrie

2009.

Luând în calcul

termenul de prescripție precum și data de la care aceasta începe să curgă,

consideră că acțiunea este prescrisă.

Recurenta-pârâtă

apreciază că daunele morale în cuantum de 100.000 euro, acordate de către

instanța de apel reclamantei-apelante, sunt nejustificat de mari raportat la

practica judiciară națională și constituie un izvor al îmbogățirii fără justă

cauză.

Menționează faptul că

în lipsa unor criterii legale exprese pentru stabilirea daunelor morale,

practica judiciară din ultimii ani nu a fost unitară. Astfel, pentru unificarea

practicii judiciare, în anul 2012, sub egida Fondului de Protecție a Victimelor

Străzii, s-a elaborat un Ghid pentru Soluționarea Daunelor Morale, având ca

scop punerea la îndemâna practicienilor un mijloc pentru a cunoaște practica

judiciară la nivel național în materia despăgubirilor acordate pentru daune

morale. Acest Ghid nu reprezintă opinia unui doctrinar, a unui avocat sau a

unei societăți de asigurare, fiind în mod exclusiv o evidență statistică a

practicii judiciare, calculându-se o medie aritmetică a cuantumului

despăgubirilor acordate pentru daune morale în cazul infracțiunilor de ucidere

din culpă.

În ceea ce privește

primul criteriu, în baza sumelor acordate cu titlu de daune morale prin cele

715 de hotărâri judecătorești, autorii au calculat o medie aritmetică a

despăgubirii morale în cuantum de 52,833 RON pentru un membru de familie, iar

despăgubirea medie acordată pentru decesul soțului este în cuantum de 52.510

RON. Astfel, se poate constata faptul că suma de 100.000 euro (444.240 RON)

depășește de 8 ori media națională a despăgubirilor acordate în cauze identice.

Examinând decizia

recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile

formulate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele

considerente:

Critica privind

greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) din Noul

C. civ. nu este fondată.

Instanța de apel a

apreciat în mod corect că primul Dosar nr. 666/122/2012 a fost introdus

împotriva SC A.I.B.A.R., iar pârâta din prezenta cauză K.C.E.M.I.A. a formulat

cerere de intervenție accesorie în favoarea primei societăți.

Astfel, prin cererea

de intervenție în interesul pârâtei din Dosarul nr. 666/1285/2012 al Tribunalul

Specializat Cluj realizată de K.C.E.M.I.A. (denumirea anterioară K.B.E.)

aceasta a devenit parte în proces, cu toate drepturile și obligațiile ce decurg

din această calitate, iar actele procesuale din acel dosar s-au îndeplinit și

față de această societate. Pe cale de consecință, această societate a avut

cunoștință de acțiunea promovată de reclamanta C.M. pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin moartea soțului său în accidentul din 26 iunie 2009.

Față de aceste aspecte, este evident că, cursul prescripției a fost întrerupt

și față de asigurătorul K.C.E.M.I.A. astfel încât prezenta acțiune este

introdusă în termenul de prescripție.

Nu poate fi reținută

susținerea recurentei potrivit căreia K.C.E.M.I.A. nu a fost parte în dosar,

întrucât s-a apreciat cu justețe că odată admisă în principiu cererea de

intervenție, intervenientul devine parte în judecată, dobândind sau asumându-și

astfel toate drepturile și obligațiile procesuale care, în general, revin unei

părți. În fața Tribunalului Cluj doar intervenienta accesorie s-a prezentat și

a fost ascultată, aspect care nu se putea realiza decât în situația în care era

parte în dosar, iar actele acelui dosar au relevat faptul că a fost considerată

parte în dosar în urma formulării cererii de intervenție accesorie, indiferent

dacă instanța s-a pronunțat în mod expres și formal asupra admisibilității în

principiu a cereri de intervenție accesorie.

Este corectă

concluzia instanței de apel care s-a întemeiat și pe efectul formulării unei

cereri de intervenție accesorie de către persoana care justifică un interes,

respectiv lărgirea cadrului procesual, deoarece nu se poate lăsa fără niciun

efect juridic participarea sa voluntară accesorie în cadrul primului dosar, cât

timp a avut calitatea de parte, iar cerere de chemare în judecată a fost una

efectivă, respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive. A se lăsa

participarea în proces fără nici un efect ar însemna tocmai ignorarea scopului

relativității efectelor întreruptive ale prescripției.

În litigiul pendinte

acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu K.C.E.M.I.A. prin reprezentanta

de despăgubiri din România, A.I.B.A.R., tribunalul pronunțând hotărârea în

raport doar cu prima societate.

Prin urmare,

societatea de asigurări a ales să își reprezinte interesele în nume propriu iar

nu prin reprezentanta de despăgubiri, fapt pentru care este obligată în nume

personal iar nu prin reprezentanta de despăgubiri. Rezultă faptul că numirea

unei reprezentante nu exclude dreptul persoanei vătămate de a se adresa în mod

direct în contra asigurătorului - în mod corelativ trebuie să existe dreptul

asigurătorului de a alege să stea în proces în nume propriu iar nu prin

reprezentanta de despăgubiri.

Astfel, în fața

instanței de apel s-a prezentat intimata K.C.E.M.I.A. în nume propriu, prin

reprezentant convențional. Din moment ce a ales să stea în proces în nume

propriu, în mod automat hotărârea trebuie să fie pronunțată în contradictoriu

cu asigurătorul K.C.E.M.I.A. în nume propriu, iar nu prin reprezentanta de

despăgubiri.

De asemenea, în mod

corect instanța de apel a reținut că întrucât partea pârâtă din prezenta cauză

a înțeles să intervină într-un litigiu derulat între alte părți, face aplicabil

textul legal și să se constate că relativitatea efectului întreruptiv al

prescripției a fost respectat.

Conform art. 2539

alin. (2) teza I Noul C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a

făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție a

renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat

printr-o hotărâre rămasă definitivă. Dispozițiile alin. (2) teza a II-a

introduc însă o excepție de la regulă potrivit căreia, dacă reclamantul, în

termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas

definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă

prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiția ca noua cerere să

fie admisă.

Având în vedere că

reclamanta a promovat o cerere de chemare în judecată în cadrul dosarului nr.

666/1285/2012 al Tribunalului Comercial Cluj, respinsă în fond prin Sentința

civilă nr. 2923 din 3 iulie 2012 împotriva căreia a formulat recurs, respins de

asemenea prin Decizia civilă 142 din 26 octombrie 2012, rezultă că acțiunea

pendinte este promovată în interiorul termenului de 6 luni stabilit de art.

2539 alin. (2) Noul C. civ. Aceasta și în condițiile în care, așa cum s-a

arătat, asigurătorul K.C.E.M.I.A., prin cererea de intervenție formulată în

primul dosar a dobândit calitatea de parte și astfel cursul prescripției s-a

întrerupt și față de această societate.

Prin urmare, contrar

susținerilor recurentei, dispozițiile art. 2539 alin. (2) Noul C. civ. sunt pe

deplin aplicabile în speță, fiind inclusă și situația când prima acțiune „a

fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă

definitivă." Argumentul pentru care s-a instituit acest caz de întrerupere

este dat de faptul că legiuitorul conferă o a doua șansă creditorului pentru

realizarea dreptului său. Rațiunea nu poate fi decât aceea că, în realitate,

reclamantul creditor nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acțiune, dar din

diferite motive, aceasta i-a fost respinsă. Tocmai pentru că nu a rămas în

pasivitate, sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune pentru

creditorul lipsit de diligentă nu-și mai atinge scopul.

Or, reclamanta nu a

rămas în pasivitate în această perioada ci și-a exercitat dreptul la acțiune în

cadrul Dosarului nr. 666/1285/2012 al Tribunalului Comercial Cluj, acțiunea

fiind însă respinsă ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale

pasive a SC A.I.B.A.R. SRL, iar apelul promovat fiind respins ca netimbrat,

astfel că era îndreptățită să promoveze această a doua acțiune.

În concluzie,

instanța de apel a observat corect faptul că prima cererea a fost introdusă în

cadrul termenului de prescripție, care a început să curgă la data de 17

septembrie 2009 și că cererea ulterioară în interiorul termenului de decădere,

astfel încât instanța trebuie să analize temeinicia cereri de chemare în

judecată.

În ceea ce privește

critica recurentei referitoare la cuantificarea efectivă a daunelor morale

acordate, Înalta Curte reține că susținerile prezentate nu pot face obiectul

controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă aspecte

de netemeinicie ale hotărârii atacate și exced cazurilor de nelegalitate

înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel

invocate situându-se în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât

se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a dovezilor

administrate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. (9) C. proc. civ., iar în aplicarea art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta K.C.E.M.I.A./K.K.E.K.B.E. împotriva

Deciziei civile nr. 1303 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2015.

Procesat de GGC - LM