ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 530/2016

Decizia nr. 530/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta SC A. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei totale de 1.936.616 RON, reprezentând penalități de întârziere datorate ca urmare a neachitării în termenul contractual a contravalorii facturilor emise în perioada 31 martie 2009 – 31 octombrie 2009, calculate de la data de 01 decembrie 2009 până la data de 20 mai 2013, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin scriptul depus la dosar, intitulat „Precizarea petitului 1 din cererea de chemare în judecată", reclamanta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei totale de 1.939.675,64 RON, reprezentând penalități de întârziere datorate ca urmare a neachitării în termenul contractual a contravalorii facturilor emise în perioada 31 martie 2009 – 31 octombrie 2009, calculate de la data de 01 decembrie 2009 până la data de 20 mai 2013.

În conformitate cu prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 noul C. proc. civ., reclamanta a arătat că procedează la mărirea obiectului cererii de chemare în judecată de la suma de 1.936.616 RON la 1.939.675,64 RON.

În drept, au fost invocate prevederile art. 969 C. civ., art. 1295 C. civ., art. 1066 C. civ.

Prin încheierea interlocutorie pronunțată la data de 12 noiembrie 2013

s-a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Specializat Cluj, a fost unită excepția prescripției dreptului la acțiune cu fondul cauzei și s-a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a propune proba cu expertiza contabilă.

Prin încheierea de dezbateri pronunțată la data de 10 decembrie 2013 în același dosar,

Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția autorității de lucru judecat și a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 17 decembrie 2013.

Prin sentința civilă nr. 3524 din data de 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj,

s-a respins excepția prescripției extinctive, invocată de pârâta SC B. SRL, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SRL și în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.115.632,60 RON cu titlu de penalități de întârziere calculate până la limita debitului principal și suma de 54.681,726 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

Prin decizia civilă nr. 754/2014 din 12 decembrie 2014 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a

respins apelul declarat de pârâta SC B. SRL București împotriva încheierilor interlocutorii pronunțate la 12 noiembrie 2013 și 10 decembrie 2013, a admis apelul pârâtei SC B. SRL București împotriva sentinței civile nr. 3524 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2013 pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru penalitățile de întârziere calculate pentru intervalul 01 decembrie 2009 – 30 iulie 2010 și a respins ca prescrisă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de penalități de întârziere calculate pentru acest interval de timp, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 38.761 RON, a păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate, a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 3.524 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2013.

Împotriva deciziei civile nr. 754/2014 din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta SC C. SRL (fostă SC A. SRL) cât și pârâta SC B. SRL.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-reclamante SC C. SRL (fostă SC A. SRL) și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și art. 461 coroborat cu art. 483 C. proc. civ.

În raport de aceste motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că acest motiv de casare este incident în cauză, deoarece vizează aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă, respectiv art. 1 alin. (1) și (2), art. 16 lit. b), art. 17 din Decretul nr. 167/1958, clauza penală - art. 1066, art. 1067 și 969 C. civ., principiul accesorium sequitur principale.

Cu privire la motivarea soluției cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, recurenta-reclamantă arată că deși instanța de apel a statuat în mod corect asupra momentului când a început să curgă prescripția extinctivă în speță, concluzia la care a ajuns contravine textelor de lege incidente.

Astfel, recurenta-reclamantă susține incidența prevederilor art. 1 alin. (2), art. 16 lit. b) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, pentru a demonstra întreruperea termenului de prescripție prin promovarea acțiunii din Dosarul nr. x/3/2011.

Decizia instanței de apel în ceea ce privește admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru intervalul 01 decembrie 2009 – 30 iulie 2010 este criticabilă, întrucât nu s-a făcut o analiză temeinică a prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958. De asemenea s-a ignorat principiul accesorium sequitur principale, cu nesocotirea corelației drept de creanță principal - drept de creanță accesoriu.

Greșit a fost reținută și pasivitatea în valorificarea dreptului de creanță accesoriu și regula potrivit căreia întreruperea civilă a prescripției nu operează de la o obligație la alta sau de la o acțiune la alta.

Cu privire la cel de al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține existența motivelor contradictorii cu trimitere la decizia recurată.

Potrivit art. 461 coroborat cu art. 483 C. proc. civ. al treilea motiv de recurs invocat de către recurenta-reclamantă vizează considerentele deciziei recurată cu privire la statuarea instanței în sensul că s-ar fi datorat reclamantei penalități de întârziere până la data de 26 aprilie 2013, iar nu până la data de 20 mai 2013, așa cum a solicitat și argumentat. În consecință, se solicită față de acest aspect înlăturarea acestor considerente și menținerea soluției din dispozitiv.

Al patrulea motiv de casare a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, a principiului tempus regit actum și art. 969 C. civ. coroborat cu art. 1066 C. civ.

Prin soluția pronunțată, instanța de apel a intervenit în clauza penală stipulată în cele două contracte de vânzare-cumpărare gaze naturale deduse judecății, cu încălcarea evidentă a art. 969 C. civ. și art. 1066 C. civ. De asemenea, instanța de apel a interpretat în mod greșit aplicarea în timp a Legii nr. 469/2002, pentru rezolvarea acestuia trebuind aplicate coroborat principiul neretroactivității legii cât și cel al aplicării imediate a legii noi.

Cu privire la soluția instanței de apel vizând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamantă solicită casarea și sub acest aspect, având în vedere recursul promovat, prin care solicită să se facă o corectă aplicare a normelor de drept material și procesual.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-pârâte SC B. SRL și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării apelului declarat de pârâtă privind reducerea penalităților de întârziere pretinse, prin înlocuirea lor cu dobânda legală.

În susținerea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 1070 C. civ. pentru a demonstra că această cerere este fondată și admisibilă pentru ca instanța să dispună reducerea cuantumului penalităților. Argumentele juridice aduse în sprijinul acestei solicitări vizează executarea obligației principale, care a fost executată integral, prejudiciul fiind în mare parte acoperit.

Recurenta-pârâtă subliniază contextul față de care a decis să nu achite contravaloarea debitului restant, legat de calcularea eronată a prețului gazelor, aspect care urma a fi tranșat de instanța de judecată, precum și cererea de compensare a eventualelor creanțe reciproce formulată prin cererea reconvențională din Dosarul nr. x/3/2011.

Aceste aspecte, în opinia recurentei-pârâte demonstrează lipsa de culpă în achitarea cu întârziere a debitului.

În esență, recurenta-pârâtă arată că potrivit dispozițiilor art. 1066 C. civ., clauza penală este un contract, iar instanța poate să îi micșoreze cuantumul proporțional cu ce s-a executat.

Prin

urmare, recurenta-pârâtă apreciază că au fost stinse integral orice pretenții legate de debitul principal și de accesoriile acestuia, prin actualizarea în cadrul executării silite a întregului debit inițial în executarea sentinței nr. 260/2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Recurenta-pârâtă prezintă și considerațiile legate de modalitatea de calcul a valorii finale facturată, care a fost contestată, susținere confirmată de expertiza de specialitate care a supus analizei contractul din 18 martie 2009.

Analizând cererea de recurs

prin prisma motivelor de casare invocate, raportat la criticile formulate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Primul motiv de casare a vizat interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă, respectiv art. 1 alin. (1) și (2), art. 16 lit. b) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, a vizat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor privind clauza penală și a principiului accesorium sequiturprincipale.

Motivul de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurenta-reclamantă este nefondat, soluția instanței de apel privind admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru penalitățile de întârziere calculate pentru intervalul 01 decembrie 2009 – 30 iulie 2010 este rezultatul unei corecte interpretări și aplicări a normelor de drept material incidente.

Prealabil, este de observat în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, că recurenta-reclamantă susține că această chestiune a primit o dezlegare corectă din partea instanței de apel, fiind incidente dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Prevederile normei legale sus evocate dispun în sensul că, în cazul în care un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită. Cu alte cuvinte, dreptul de a pretinde penalități de întârziere devine scadent o dată cu trecerea fiecărei zile de întârziere în plata prețului.

Aceste dispoziții legale au fost coroborate de către instanța de apel cu cele ale art. 9 din contractele de vânzare-cumpărare, care demonstrează ca voința părților a fost aceea de a stabili că dreptul la penalități de întârziere devine exigibil la expirarea fiecărei zile de întârziere înregistrată în plata prețului.

În consecință, pornind de la corecta dezlegare din partea instanței de apel, care a reținut că dreptul la penalități de întârziere s-a născut în mod succesiv, Înalta Curte constată că în cauza de față scadența obligației de plată a prețului nu coincide cu scadența obligației de plată a penalităților de întârziere.

Cu privire la respectarea și aplicarea corectă a art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte constată fondate considerentele instanței de apel, care nu a conferit caracter întreruptiv de prescripție acțiunii în justiție ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2011 înregistrat pe rolul Tribunalului București.

Recurenta-reclamantă a invocat incidența în speță a dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 16 lit. b), art. 17 din Decretul nr. 167/1958, pentru a demonstra că admiterea excepției prescripției extinctive este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a normelor de drept material incidente. Se mai susține că s-a ignorat incidența principiului accesorium sequitur principale prin nesocotirea corelației drept de creanță principal, drept de creanță accesoriu, precum și nesocotirea caracterului juridic al clauzei penale.

Problema de drept dedusă judecății este reprezentată de stabilirea efectului întreruptiv al prescripției extinctive, în condițiile în care reclamanta a solicitat pe calea unei acțiuni separate obligarea pârâtei la plata penalităților contractuale.

Astfel, reclamanta a investit Tribunalul București cu o acțiune în pretenții ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2011 prin care a solicitat plata prețului restant și plata penalităților de întârziere datorate până la data de 30 noiembrie 2009, acțiune care a fost admisă, executarea obligației de plată fiind realizată prin executare silită.

În cadrul litigiului de față, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru perioada 01 decembrie 2009 – 20 mai 2013.

Pornind de la precizarea că ambele părți admit că debitul principal asupra căruia au fost calculate penalitățile de întârziere în cele două dosare este același, corect s-a statuat că efectul întreruptiv se impune a fi limitat la obiectul cererii de chemare în judecată. Deși ambele acțiuni derivă din același raport juridic, acestea privesc drepturi diferite - drept principal și drept accesoriu - astfel că prescripțiile se bucură de autonomie.

Recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel și sub aspectul pasivității în valorificarea dreptului de creanță care a fost reținută de către instanța de apel, arătând că în termen de 50 de zile de la recuperarea pe cale de executare silită a debitului principal, a promovat prezenta cerere de chemare în judecată.

Se constată că dreptul la acțiune în sens material privind penalitățile de întârziere calculate pentru intervalul 01 decembrie 2009 – 30 iulie 2010 nu are nici o legătură cu prescripția dreptului de a cere executarea silită, astfel încât aplicarea sancțiunii prescripției dreptului material la acțiune a fost corect dispusă.

Având în vedere că art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 reglementează un caz de întrerupere a prescripției extinctive de strictă interpretare, raportat la teoria nașterii zi de zi a dreptului la penalitățile de întârziere, în mod legal s-a constatat că penalitățile de întârziere născute în intervalul de timp 01 decembrie 2009 – 30 iulie 2010 se situează în afara termenului de prescripție de trei ani, calculat în mod regresiv, prin raportare la data sesizării instanței de fond, respectiv 01 august 2013.

Al doilea motiv de casarea invocat de către recurenta-reclamantă a vizat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat la statuările instanței de apel cu privire la caracterul autonom al cursului prescripțiilor. Recurenta susține că dreptul principal și cel accesoriu se bucură de același regim juridic, datorită legăturii de dependență de care face vorbire instanța de apel, decizia cuprinzând din acest punct de vedere motive contradictorii.

Deși penalitățile sunt un drept accesoriu al creanței principale, confuzia recurentei poartă asupra regimului juridic aplicabil dreptului principal, cât și celui accesoriu. între clauza penală și obligația principală de plată a prețului există o legătură de dependență, însă prescripțiile care ocrotesc cele două drepturi se bucură de autonomie.

Prin prisma celui de al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat considerentele deciziei atacate, în ceea ce privește statuarea în sensul că s-ar fi datorat penalități de întârziere până la data de 26 aprilie 2013, iar nu până la 20 mai 2013, astfel cum s-a solicitat.

În ceea ce privește criticile îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate, întemeiate pe dispozițiile art. 461 C. proc. civ. este de observat că recurenta a reiterat considerentele învederate prin cererea de apel, cu privire la data încasării debitului principal.

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. calea de atac îndreptată împotriva considerentelor greșite vizează acele considerente de drept eronate, dezacordul recurentei-reclamantă privind data stingerii debitului principal.

Data pretinsă de reclamantă ca fiind data stingerii debitului principal este 20 mai 2013, considerentele instanței de apel fiind în sensul că data achitării debitului a fost 26 aprilie 2013, iar tergiversarea operațiunii de eliberare a sumelor executate prin poprire în favoarea reclamantei în intervalul 26 aprilie 2013 – 20 mai 2013 este imputabilă executorului judecătoresc, iar nu pârâtei.

Critica recurentei-reclamante este nefondată, întrucât consemnarea întregului debit principal la dispoziția creditoarei a avut loc la 26 aprilie 2013, încasarea efectivă a creanței cu o întârziere de 24 de zile nefiind imputabilă pârâtei.

Prin urmare, Înalta Curte menține considerentele instanței de apel în ceea ce privește data stingerii debitului principal, hotărârea nefiind susceptibilă de critică din acest punct de vedere.

Al patrulea motiv de casare a vizat interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, art. 969, art. 1066 C. civ. și principiul tempus regit actum.

Hotărârea instanței de apel este legală din acest punct de vedere, reținând că în cauză sunt incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în temeiul cărora s-a plafonat nivelul penalităților la cel al debitului asupra cărora s-au calculat.

Recurenta-reclamantă a susținut intervenția instanței în echilibrul contractual, fără a ține seama de unele aspecte esențiale, respectiv faptul că pârâta a beneficiat de un termen de grație de 15 zile, calculat de la data scadenței facturii în cauză, înainte de a începe să fie calculate penalitățile de întârziere, oferindu-se astfel un beneficiu substanțial debitoarei, cota procentuală de 0,1% convenită de părți în clauza penală fiind una uzuală, iar cuantumul penalităților de întârziere se datorează exclusiv conduitei pârâtei, respectiv voinței unilaterale a acesteia, care nu a îndeplinit obligația de plată a prețului gazelor naturale.

Înalta Curte constată că instanțele anterioare au făcut o corectă aplicare a legii aplicabile contractului și a celor două principii incidente, principiul neretroactivității legii și cel al aplicării imediate a legii noi.

Legea aplicabilă contractelor în litigiu în ceea ce privește penalitățile de întârziere este Legea nr. 469/2002, modificată prin Legea nr. 416/2006, care prin art. 4 alin. (1) și (3) prevede obligația potrivit căreia părțile sunt obligate sau pot să stabilească în contractele încheiate, penalități de întârziere și să pretindă astfel de penalități, valoric, numai până la concurența sumei debitului, dacă nu au convenit în sens contrar.

Recurenta-reclamantă susține că cele două contracte de vânzare-cumpărare gaze naturale din anul 2008 și din anul 2009 sunt contracte cu executare succesivă, astfel încât în speță se impune a fi soluționat conflictul de legi survenit, critica nu va fi reținută.

Sub imperiul Legii nr. 469/2002 au fost asumate de către părți obligațiile contractuale, lege care reglementează atât efectele trecute, cât și efectele viitoare. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituțional, constă în aceea că legea civilă se aplică numai situațiilor juridice care iau naștere după intrarea ei în vigoare, aplicându-se doar pentru viitor și nu pentru trecut. Dreptul și obligația cu privire la penalități a existat de la momentul încheierii contractelor, executarea obligațiilor fiind supusă unor termene suspensive, care nu afectează existența actului juridic, ci numai executarea sa.

Legea nr. 246/2009 a abrogat Legea nr. 469/2002, iar principiul aplicării imediate a legii noi se traduce în sensul că dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare (art. 6 C. civ.). Cu alte cuvinte, în lipsa unor dispoziții tranzitorii care să prevadă retroactivitatea Legii nr. 469/2002, legea incidență la data încheierii actului juridic este aplicabilă și efectelor acestuia și executării obligațiilor asumate de părți.

În ceea ce privește jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de către recurenta-reclamantă, respectiv decizia nr. 2449 din 19 iunie 2013, se reține că hotărârea pronunțată de judecător într-o cauză are forță obligatorie numai față de cauza pentru care s-a dat (numai pentru speța respectivă) nu și pentru alte cauze similare. În practica judiciară nu se creează norme juridice noi, ci numai se interpretează sau se completează cele existente.

Critica privind cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este nefondată.

În cadrul judecății în apel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata apelului, cerere admisă parțial în limita sumei de 38.761 RON.

Având în vedere soluția pronunțată de către instanța de apel în ceea ce privește respingerea apelul declarat de reclamantă, raportat la dispozițiile art. 453 C. proc. civ. soluția instanței sub acest aspect este legală, fiecare parte fiind în culpă procesuală.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

Analizând cererea de recurs

prin prisma motivului de casare invocat, raportat la criticile formulate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea hotărârii atacate, având în vedere că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1070 C. civ. privind micșorarea cuantumului clauzei penale.

Recurenta-pârâtă susține că cererea sa este perfect admisibilă, întrucât obligația principală a fost executată integral, debitorul a solicitat reducerea penalităților, obligația principală și daunele anterioare au fost deja actualizate pe perioada de la data pronunțării hotărârii și data executării, creditorul a lăsat să treacă mai mult de trei ani până la data la care a solicitat aceste daune, deci nu a suferit un prejudiciu.

Este de observat că prin soluția instanței de apel, apelul declarat de pârâtă a fost admis în parte, fiind găsite întemeiate doar criticile aduse modului de soluționare a excepției prescripției extinctive privind dreptul material la acțiune, fiind găsite neîntemeiate criticile privind reducerea penalităților de întârziere la nivelul dobânzii legale, reiterate prin prezentul recurs.

Considerentele instanței de apel în ceea ce privește această cerere subsidiară a pârâtei au avut în vedere natura raporturilor juridice și faptul că debitul principal și penalitățile au fost recuperate în urma executării silite.

Revenind la motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se constată că cerința textului de lege impune încălcarea unei norme de drept material, în speță fiind în discuție dispozițiile art. 1070 C. civ., care lasă judecătorului libertatea de a diminua cuantumul clauzei penale în cazul în care obligația a fost parțial executată.

Recurenta-pârâtă susține admisibilitatea reducerii penalităților de întârziere, întrucât atât dispozițiile din vechiul C. civ., cât și cele din noul C. civ., nu impun ca obligația principală să fie executată voluntar și nici nu exclud de la reducere penalitățile unui debit stins prin executare silită.

Deși în susținerea acestei opinii recurenta invocă decizii ale Curții Constituționale care confirmă posibilitatea reducerii penalităților de întârziere, acestea nu fac decât să întărească soluția pronunțată în ceea ce privește această cerere.

Astfel, principul libertății convențiilor lasă părților latitudinea de a anticipa asupra daunelor interese pe care debitorul le va plăti în cazul în care nu va executa obligația la termenul stabilit prin contract. Potrivit art. 1066 C. civ. inserarea clauzei penale este o convenție principală afectată de o condiție suspensivă și anume neexecutarea obligației. De asemenea, inserarea clauzei penale reprezintă și o modalitate de compensare anticipată a daunelor.

Fixarea convențională a daunelor este opera voinței părților și are caracter de lege între părțile contractante, situație în care instanța de judecată este în imposibilitate de a mai aprecia întinderea daunelor. În consecință, caracterul clauzei penale este acela de evaluare anticipată, având natura juridică unor daune interese moratorii.

În considerarea celor de mai sus, părțile și-au asumat prin art. 9 lit. a) din Contractele de vânzare-cumpărare a gazelor naturale din anul 2008 și din anul 2009 obligația ca în situația în care cumpărătorul nu își îndeplinește obligația de plată în termen de 15 zile calendaristice de la data scadenței facturii de regularizare, să plătească vânzătorului penalități de întârziere în cotă de 0,10% pentru fiecare zi de întârziere pentru suma rămasă neachitată.

În consecință, pârâta și-a asumat în deplină cunoștință de cauză obligațiile care decurg din clauza penală asumată, întinderea penalităților de întârziere datorate depinzând direct și exclusiv de conduita pârâtei, respectiv de întinderea soldului neachitat și de durata întârzierii la plată.

Principiul prevăzut de art. 1070 C. civ. este o excepție, care se justifică pe baza sancționării îmbogățirii fără justă cauză.

Cererea pârâtei privind reducerea cuantumul clauzei penale până la valoarea prejudiciului real cauzat creditorului, respectiv la nivelul dobânzii legale nu poate fi primită. Dobânda legală este datorată într-adevăr pentru executarea cu întârziere, acestea fiind daune interese moratorii, care se cuvin însă creditorului fără justificarea unei pagube.

În consecință, sunt corecte considerentele instanței de apel în sensul că pârâta se putea prevala de beneficiul invocării dispozițiilor art. 1070 C. civ. doar în ipoteza în care și-ar fi executat benevol și cu respectarea scadenței convenite o parte din obligația de plată a prețului gazelor naturale livrate. Obligația principală a fost executată integral la patru ani după scadență, ceea ce nu reprezintă executarea obligației la termen.

În ceea ce privește afirmația recurentei-pârâte privind faptul că executarea a profitat creditorului, se constată că modul în care pârâta și-a executat obligațiile a cauzat prejudicii reclamantei, prin tergiversarea plății prețului restant.

Nici argumentul recurentei-pârâte în ce privește actualizarea obligației principale și a daunelor interese care atestă acoperirea în parte a prejudiciului nu poate fi primit. Actualizarea prețului în faza de executare silită nu poate constitui un argument pentru admiterea cererii de reducere a penalităților, aceste daune interese având altă natură juridică decât cea convenită de părți.

Afirmația recurentei-pârâte în sensul că plata daunelor a fost solicitată de către reclamantă după trei ani, ceea ce nu dovedește că a suferit un prejudiciu nu poate fi reținută, dovada contrară fiind procedurile judiciare inițiate de reclamantă în aprilie 2011 - mai 2013, care demonstrează prejudiciul creat prin neîncasarea prețului și avansarea cheltuielilor necesare pentru recuperarea sa.

În ceea ce privește executarea contractului, în mod judicios a reținut instanța de apel că plata prețului prin executare silită denotă reaua credință a pârâtei.

Criticile recurentei-pârâte privind contextul în care partea a înțeles să nu achite contravaloarea soldului restant, respectiv reluarea susținerilor făcute prin cererea reconvențională formulată în Dosarul nr. x/3/2011 al Tribunalului București nu pot analizate în acest litigiu, aceste aspecte fiind tranșate cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de judecată, respectiv de către Tribunalul București prin sentința nr. 260/2013. În raport de aceste considerente obiecțiunile legate de modul de calcul al gazelor naturale nu pot face obiect de analiză în prezenta pricină.

Cu referire la criticile privind revizuirea contractului pentru asigurarea echilibrului contractual, obligația de cooperare și îndatorirea de toleranță, Înalta Curte constată că acestea nu subzistă, în lipsa bunei credințe a pârâtei în executarea obligațiilor. În situația în care reclamanta a livrat la termen și în condițiile de cantitate și calitate gaze naturale și a achitat furnizorilor contravaloarea acestora, nu se poate da curs solicitărilor de negociere și tolerantă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC C. SRL (fostă A.) și de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 754/2014 din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.