ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 667/2019

Promisiunea de vânzare-cumpărare, încheiată între părți și materializată în actul adițional nr. x la contractul nr. x din 3 iunie 2013, îmbracă forma unui act sub semnătură privată, iar nu a unui act autentic, condiție de formă cerută ad validitatem pentru ca înscrisul constatator să poată fi valorificat în sensul pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

În prezent, apartamentul nr. x, ce constituie obiectul actului adițional nr. x la contract și care a rămas obiect al promisiunii după încheierea actului adițional nr. x este în proprietatea unor terți (D. și E.) din 12 decembrie 2014, apartament asupra căruia există instituită și o interdicție de înstrăinare și grevare în favoarea F.. S.A.

Conform art. 1674 C. civ., promitentul-vânzător, la încheierea contractului autentic, trebuie să fie proprietar asupra imobilului supus vânzării, întrucât de regulă proprietatea se strămută la acest moment, excepția fiind instituită de art. 1683 din același Cod pentru cazul vânzării bunului altuia, în condițiile expres prevăzute de lege.

Condiția esențială pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un bun al altuia, este ca la momentul încheierii acestuia bunul într-adevăr să se afle în proprietatea altei persoane, însă textul de lege nu face referire la situația în care, anterior încheierii contractului, a fost încheiată o promisiune care, practic, indică condițiile pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare. Or, recurenta a arătat că în speță părțile au încheiat promisiunea de vânzare, materializată sub forma celor două acte adiționale tocmai în ideea în care au dorit să stipuleze condițiile pentru perfectarea actului autentic ulterior, însă niciodată nu a fost în intenția acestora vânzarea, respectiv cumpărarea unui bun al altuia. În acest context, a apreciat că pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligată la încheierea unui act autentic care nu se mai află în proprietatea sa și pe care nu îl poate redobândi se conturează ca fiind improbabilă.

Reclamanta nu exhibă un interes în a cere validarea antecontractului, întrucât, chiar dacă ar deveni proprietar al apartamentului, dreptul de ipotecă nu se radiază din cartea funciară, fiind un drept real accesoriu care urmărește imobilul în proprietatea oricui s-ar afla. Raportat la cele anterior expuse, recurenta a conchis că: - nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, întrucât promisiunea de vânzare-cumpărare nu îmbracă forma actului autentic; - situația în speță nu vizează vânzarea bunului altuia, întrucât imobilul era în proprietatea B. S.A. la momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare; - în prezent, imobilul este în proprietatea unor terți, fiind grevat de o ipotecă în favoarea băncii; - promisiunea de vânzare-cumpărare a fost denunțată unilateral o dată cu contractul de antrepriză; - opțiunea acordată reclamantei în sensul de a-și manifesta voința în ceea ce privește achiziționarea apartamentului după denunțarea unilaterală a contractului de antrepriză nu era una derivată din contract, ci una extracontractuală, în virtutea principiului bunei-credințe prevăzut de art. 14 C. civ., prin încheierea unui nou contract, astfel încât intimata să nu piardă avansul; - reclamanta nu și-a exprimat voința de a încheia un contract autentic de vânzare-cumpărare privitor la apartamentul care a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, motiv pentru care acesta a fost înstrăinat unor terți. În considerarea acestor argumente, recurenta a susținut că instanța de apel trebuia să decidă că promisiunea de vânzare-cumpărare nu mai produce efecte, în primul rând pentru că aceasta a fost denunțată unilateral o dată cu contractul de antrepriză, iar în al doilea rând pentru că reclamanta a optat pentru această variantă, achiesând la denunțarea unilaterală. De asemenea, a arătat că în susținerea acestei concluzii sunt și prevederile art. 1279 alin. (3) C. civ., potrivit cărora poate fi pronunțată o hotărâre care să țină loc de act autentic, doar dacă natura contractului o permite. II. În continuare, autoarea recursului a dezvoltat o serie de critici vizând dispozitivul deciziei atacate. Din această perspectivă, a susținut că obligarea sa la plata sumei de 220.172,48 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1266, coroborat cu art. 1345 și următoarele, precum și a art. 1857 C. civ., dar și cu încălcarea clauzelor din contractul de antrepriză nr. 1977 din 3 iunie 2013. În acest sens, a subliniat că instanța de apel a statuat în sarcina sa obligația de plată a sumei de 283.849,38 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 11 iulie 2013, nr. x din 30 septembrie 2013 și 4504363 din 4 noiembrie 2013, din această sumă compensând doar 63.376,90 RON, pe care reclamanta A. S.R.L. i-o datora, conform facturilor fiscale depuse la dosar. În opinia recurentei, instanța de apel a greșit atunci când a stabilit în sarcina sa obligația de plată a facturilor fiscale menționate, în condițiile în care reclamanta nu i le-a transmis cu respectarea celor convenite la art. 4 din contract, respectiv însoțite de procesele-verbale de recepție calitativă și cantitativă semnate de maistru, șef șantier și de situațiile de lucrări aferente intervalului în care au fost prestate lucrările, aspecte consemnate de instanța de prim control judiciar însăși. De asemenea, a menționat că împrejurarea că a înscris facturile în contabilitate nu poate conduce de plano la concluzia că le-a și acceptat la plată, de vreme ce documentația aferentă acestora nu a fost întocmită cu respectarea condițiilor contractuale, care reprezintă legea părților contractante. O altă critică dezvoltată de recurentă vizează compensarea doar în parte a sumelor datorate reciproc între părți. Sub acest aspect, autoarea a susținut că reclamanta a pretins că îi datorează suma totală de 283.849,38 RON, compusă din: - 58.865,87 RON, conform facturii nr. x din 11 iulie 2013, despre care a susținut că i-a fost remisă având atașat procesul-verbal de recepție semnat doar de reprezentanții reclamantei și de ing. G. - responsabil lucrare, fără să fi fost semnat de dirigintele de șantier, reprezentantul de control al calității și cantității, cum prevede contractul și fără situația de lucrări; - 125.403,39 RON, conform facturii nr. x din 30 septembrie 2013, despre care a arătat că i-a fost remisă având atașată situația de plată, dar nu și procesul-verbal de recepție cantitativă și calitativă; - 99.580,12 RON, conform facturii nr. x din 4 noiembrie 2013, referitor la care a afirmat că i-a fost transmisă având atașată situația de plată, dar tot fără procesul-verbal de recepție cantitativă și calitativă. În continuare, autoarea căii de atac a prezentat derularea raporturilor dintre părțile contractante, arătând că prin notificarea nr. x din 3 decembrie 2013 a solicitat reclamantei să-i pună la dispoziție materialele de construcție menționate în factura nr. x din 11 iulie 2013, în sumă de 70.278,93 RON, pe care le-a achitat la 7 noiembrie 2013, plata fiind reținută ca atare chiar de instanța de apel la fila x a deciziei recurate. Întrucât nu a primit răspuns, recurenta a menționat că a transmis reclamantei o nouă notificare, înregistrată sub nr. x din 13 decembrie 2013, reiterând solicitarea anterioară și precizând că, în caz de nepredare, va reține suma de 58.856,87 RON din suma de 99.580,12 RON, pe care urma să o achite conform facturii nr. x din 4 noiembrie 2013. Față de situația expusă, a criticat concluzia curții de apel că datorează reclamantei suma de 58.856,87 RON, întrucât a lăsat materialele de construcții în custodia acesteia, ceea ce echivalează cu predarea lor, conform normelor care reglementează contractul de depozit, astfel că, în calitate de deponent, putea cere oricând predarea materialelor. În schimb, față de faptul că părțile nu au menționat scadența pentru plata facturii, curtea a conchis că plata trebuia făcută imediat. Referitor la acest raționament, recurenta a arătat că el încalcă convenția părților, respectiv clauza stipulată la art. 4 din contract, precum și prevederile art. 1857 C. civ., care statuează că antreprenorul execută lucrarea cu materialele sale, iar dacă întrebuințează materialele beneficiarului, trebuie să le folosească potrivit destinației, să justifice întrebuințarea lor și să le restituie dacă nu au putut fi folosite, astfel încât facturarea materialelor se conturează ca fiind contrară legii și contractului. În continuare, recurenta a arătat că reclamanta însăși, prin notele de ședință depuse în fața primei instanțe la 5 mai 2015, a recunoscut că nu i-a predat materiale, context în care, nu poate fi reținută în sarcina sa obligația de a plăti materiale nepredate și nepuse în operă, de care nu a beneficiat în niciun fel. În ceea ce privește factura nr. x din 24 octombrie 2013, vizând penalități de întârziere în valoare de 90.819,34 RON, recurenta a criticat considerentele instanței de apel în sensul că nu a fost depusă la dosar, că nu există o modalitate de calcul a penalităților de întârziere și că nu a solicitat obligarea reclamantei, pe calea unei cereri reconvenționale, la plata acestei sume cu acest titlu, arătând că - penalitățile de întârziere rezultă din contract, astfel încât nu este neapărat necesară facturarea lor pentru a dovedi întârzierile în executarea lucrării. Faptul că reclamanta a contestat existența acestor penalități, arătând, în esență, că nu a putut să-și execute obligațiile contractuale din cauza lipsei unei autorizații de construire, a cărei obținere incumba B. S.A., a fost combătut de aceasta, care a subliniat că prin expertiza efectuată de către prof. univ. dr. H. sub nr. x/2013 și comunicată reclamantei o dată cu dispozițiile de șantier nr. 4 din 3 octombrie 2013, nr. 5 din 22 octombrie 2013, nr. 3 din 14 august 2013 (proiectant) și nr. 4 din 25 septembrie 2013 (proiectant), s-a constatat că au existat lucrări care nu au putut fi executate fără autorizație de construire, conform art. 11 din Legea nr. 50/1991. De asemenea, recurenta a arătat că, în urma controlului efectuat de Inspectoratul de Stat în Construcții și a expertizei menționate, a întocmit un nou grafic de execuție a lucrărilor, pe care l-a comunicat reclamantei, care a semnat de primire și a executat lucrări concrete de antrepriză nu doar de conservare, ulterior controlului I., așa cum a reținut s-a reținut la fila x din decizia instanței de apel; - a depus la dosar modul concret și detaliat de calcul al penalităților de întârziere aferente nerespectării noului grafic de lucrări în perioada 7 august 2013 (data scadenței obligațiilor reclamantei) - 24 octombrie 2013 (data denunțării unilaterale a contractului). Autoarea căii de atac a mai arătat că, în considerarea acestor argumente, s-a și procedat între părți la compensarea sumei datorate cu titlu de penalități cu sumele pe care ea le datora reclamantei. De asemenea, a subliniat că aceasta din urmă se contrazice spunând că nu a putut executa lucrări și ca atare nu datorează penalități de întârziere, în contextul în care a emis facturi după data controlului I. (18 iulie 2013) - aspectul fiind sesizat și reținut chiar de instanța de apel; - deși este general valabil că, atunci când pârâtul are o pretenție proprie împotriva reclamantului, trebuie să formuleze o cerere reconvențională, recurenta a susținut că intenția sa în acest litigiu nu a fost de a solicita o plată efectivă a penalităților de întârziere în sensul virării banilor, ci de a compensa suma pe care i-o datora reclamanta cu acest titlu de bani, creanță certă, lichidă și exigibilă cu sumele pe care la rândul său le datora reclamantei. În acest sens, a arătat că compensația operează de drept, conform art. 1616-1617 C. civ., atunci când se întâlnesc două creanțe reciproce, deopotrivă certe, lichide și exigibile, iar instanța trebuia să o constate, chiar în lipsa cererii reconvenționale. Urmare a celor anterior expuse, recurenta a susținut că mai datorează reclamantei doar suma de 208,34 RON, diferență rămasă în urma compensării sumei de 91.027.68 RON (rest de plată către reclamantă) cu suma de 90.819,34 (penalități de întârziere). Totodată, față de cele arătate, a susținut că sumele solicitate de reclamantă sunt total nejustificate, întrucât creanța acesteia nu îndeplinește condițiile legale de certitudine, lichiditate și exigibilitate, în condițiile în care a demonstrat că suma ce i se pretinde a fost achitată ori compensată prin datorii reciproce. Pentru considerentele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă a solicitat în principal respingerea recursului ca inadmisibil, raportat la valoarea celei mai mari pretenții deduse judecății, situată sub pragul de 1.000.000 RON instituit de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, raportat la art. 457 alin. (1) C. proc. civ., precum și pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-9 din același Cod și, în subsidiar, ca nefondat. Intimata-pârâtă, prin întâmpinarea formulată, a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale. La 12 mai 2017, recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă, în cuprinsul căruia a combătut susținerile acestei intimate sub aspectul inadmisibilității căii extraordinare de atac, arătând în principal că valoarea cumulată a petitelor deduse judecății, calculate la valoarea 4,44 RON/euro valabilă la data introducerii acțiunii - 10 decembrie 2014, este de 1.005.976,85 RON, situându-se astfel peste valoarea prag de 1.000.000 RON, instituită de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. De asemenea, a susținut că dezvoltarea criticilor formulate prin memoriul de recurs se subsumează cazului de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 13 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților. La 22 noiembrie 2018, recurenta a transmis prin e-mail la dosar punctul său de vedere la raport, în cuprinsul căruia a arătat, în esență, că sunt eronate concluziile vizând inadmisibilitatea recursului, atât prin stabilirea valorii litigiului prin raportare la petitul cu valoarea cea mai mare, opinia sa fiind că valoarea capetelor de cerere trebuie cumulată, precum și din perspectiva inaplicabilității deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. În acest din urmă sens, autoarea a arătat că instanța de contencios constituțional, prin decizia evocată, a declarat neconstituționale prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, potrivit cărora nu erau susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile pronunțate în litigii evaluabile în bani al căror obiect se situează sub valoarea prag de 1.000.000 RON. Prin urmare, aceasta a susținut că, potrivit principiului legalității căiilor de atac, care operează pe toată durata soluționării recursului, având în vedere că la data întocmirii raportului asupra admisibilității în principiu a acestei căi de atac prevederea legală evocată fusese declarată neconstituțională, raportorul nu trebuia să facă aplicarea acestor dispoziții, indiferent de data formulării acestui recurs. În susținerea acestor afirmații a invocat dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Având în vedere cele expuse, recurenta-reclamantă a apreciat ca fiind oportună solicitarea unui punct de vedere de la Curtea Constituționala a României cu privire la raportul asupra raportului privind admisibilitatea prezentului recurs, însă nu a formulat o astfel de cerere, cerând instanței supreme să dispună în consecință. Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Preliminar, se reține că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)". Calea extraordinară de atac dedusă judecății are ca obiect decizia civilă nr. 1081/2016 din 23 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă. Pentru verificarea admisibilității căii de atac a recursului, urmează a se avea în vedere obiectul acțiunii deduse judecății, care în speță vizează constatarea caducității promisiunii de vânzare-cumpărare intervenită între reclamantă și pârâta B. S.A. prin actul adițional nr. x din 3 iunie 2013, modificat prin actul adițional nr. x din 20 august 2013 la contractul de antrepriză nr. 1977 din 3 iunie 2013 încheiat între părți și obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 375.310,94 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și neachitate. Raportat la capetele de cerere formulate în subsidiar, obiectul acestora se referă la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare și pretenții în sumă de 283.849,37 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului evocat și neachitate, în sumă de 44.071,69 RON, reprezentând garanții de bună execuție, în sumă de 165.517,47 RON, reprezentând profitul nerealizat și sume constând în dobânzii legale aferente sumelor mai sus menționate. Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ., "competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere". Cum în speță reclamanta a învestit instanța cu 5 petite principale, stabilirea valorii litigiului dedus judecății se face potrivit art. 99 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că, "în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt." Conform dispozițiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului." Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." Este de menționat că sintagma care impunea un prag valoric, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017. Se reține că, în paragraful nr. 32 al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, s-a menționat că,,...sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013". În speță, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 10 decembrie 2014, decizia recurată a fost pronunțată, în faza procesuală a apelului, la 23 decembrie 2016, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017. Față de cele anterior arătate, se constată că, de la data introducerii acțiunii - 10 decembrie 2014 și până la data soluționării definitive a cauzei - 23 decembrie 2016, textul legal incident s-a bucurat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv soarta litigiului. Prin urmare, norma legală cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte juridice cu privire la procesele care au fost soluționate printr-o hotărâre definitivă anterior datei publicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, respectiv anterior datei de 20 iulie 2017. În egală măsură, este de menționat că, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării". Se reține că valoarea pretențiilor solicitate în prezentul litigiu, prin capătul principal din cererea de chemare în judecată, este de 375.310,94 RON și se situează sub plafonul prevăzut de lege, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii și pronunțării deciziei recurate pentru exercitarea căii de atac a recursului, astfel încât recursul apare ca inadmisibil. În condițiile în care acestea sunt considerentele pentru care în raportul întocmit în cauză s-a reținut că recursul este inadmisibil, susținerile recurentei-pârâte exprimate în punctul de vedere la raport nu pot fi primite. De asemenea, este de reținut că legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii. Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil. Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii. Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ. Trebuie reamintit că, potrivit art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., soluționarea inadmisibilității prezentei căi extraordinare de atac primează, astfel încât nu se impune examinarea altor cereri sau excepții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.