ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 712/2019

Ședința publică din data de 28 martie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 08.12.2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 271.423,34 RON și, în principal, la plata de daune moratorii (la data depunerii acțiunii, acestea fiind evaluate de reclamantă la suma de 81.427 RON) pentru întârzierea în executarea obligației de plată a sumei mai sus menționate, respectiv la penalități de întârziere contractuale aferente acestei sume, în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, începând cu data de 22.05.2016 și până la data plății efective, iar în subsidiar la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 13/2011, la nivelul prevăzut de art. 3 (alin. (2)

1

) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 22.05.2016 și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1013/2017 din 7 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 271.423,34 RON, reprezentând diferența de preț conform contractului de antrepriză generală nr. 2876/30.07.2013, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, în conformitate cu prevederile art. 2 indice 1 din O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 22.05.2016 și până la data plății efective.

Prin decizia civilă nr. 136/2018 din 8 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1013/2017 din 7 iunie 2017. A fost respins apelul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiași hotărâri.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 136/2018 din 8 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, motivele fiind, următoarele:

Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, în ceea ce privește temeiul juridic corect pe care trebuie întemeiată acțiunea intimatei-reclamante, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în motivarea soluției pronunțate asupra apelului principal formulat de pârâtă, instanța a reținut că în mod corect a arătat intimata-reclamantă că acțiunea sa este întemeiată pe contractul încheiat între părți și a supus dezlegării instanței obligațiile dintre părțile contractuale izvorâte din acest contract.

În schimb, în argumentarea soluției pronunțate cu privire la apelul incident formulat de intimata-reclamantă, Curtea de Apel Cluj a arătat că intimata a efectuat aceste operațiuni de regularizare în virtutea dispozițiilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, intrată în vigoare la 01.01.2016, iar nu, direct și nemijlocit, în baza vreunei clauze contractuale.

Considerentele instanței de apel utilizate în motivarea soluției date asupra apelului incident formulat de A. S.R.L. sunt corecte.

Pretinsa pagubă suferită de reclamanta-intimată nu poate avea izvorul în convențiile civile încheiate cu recurenta - contractul de antrepriză, ori convenția prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra părții din imobilul construit.

Chiar dacă s-ar accepta că, într-adevăr, ca urmare a efectuării operațiunii de regularizare la care recurenta a fost obligată prin art. 291 alin. (6) Codul fiscal, reclamanta-intimată a suferit un prejudiciu, acesta nu își are izvorul în contract, ci într-un fapt juridic licit. Ca atare, devin incidente dispozițiile 1.345 C. civ., potrivit cărora cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.

Hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident și motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 1.166, 1.170, 1.270 și 1.350, 1.516 C. civ., respectiv a unor prevederi ce guvernează răspunderea contractuală.

Factura de regularizare a fost emisă de recurentă în aplicarea legii fiscale, respectiv, a noului Codul fiscal intrat în vigoare la data de 01.01.2016 - art. 291 alin. (6), iar nu în baza vreunei clauze contractuale.

Normele de drept fiscal aplicate, imperative și de drept public, reglementează raportul de drept material fiscal ce cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor care apar în legătură cu creanțele fiscale (art. 16 alin. (2) din Codul de procedură fiscală), iar creanța fiscală reprezintă dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța fiscală principală și creanța fiscală accesorie (art. 1 pct. 10 din Codul de procedură fiscală).

Suma provenită dintr-o regularizare de T.V.A. aplicată unei livrări de bunuri, impusă de normele Codul fiscal, indiferent cui se cuvine, nu poate atrage o răspundere contractuală.

Modificarea prin lege organică a cotei de T.V.A. și consecințele ce decurg din aceasta nu pot fi asimilate unor obligații de plată asumate prin contract, a căror neîndeplinire să fie sancționată conform acestuia.

Pretinsa obligație de plată ce face obiectul prezentului litigiu nu este contraprestația pentru lucrări efectuate și facturate de către reclamantă, acceptate de pârâtă, ci rezultă dintr-o reglare contabilă, necesară ca urmare a intervenției unei schimbări legislative.

Aplicând greșit normele de drept material, Curtea de Apel Cluj a constatat că nu ar fi corectă susținerea pârâtei, conform căreia nu există un temei pentru a pretinde restituirea sumei de 271.423,34 RON, reprezentând diferență de T.V.A. de 4%, pentru că aceasta nu a beneficiat niciodată de suma a cărei restituire se solicită.

Nici pârâta nu a beneficiat de această sumă și nici intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a dovedit suportarea vreunui prejudiciu prin înregistrarea facturii de regularizare.

Instanța de apel a înțeles în mod eronat modalitatea în care pârâta și intimata-reclamantă A. S.R.L. au aplicat normele fiscale și de contabilitate.

Operațiunea de regularizare a fost efectuată strict în baza legii fiscale, pe relația cu bugetul de stat.

În condițiile date, A. S.R.L. nu poate susține că diferența de T.V.A. de 4% i s-ar cuveni, pentru simplul motiv că nu a plătit niciodată facturile de avans care conțineau T.V.A. în cotă mai mare. Dimpotrivă, reclamanta și-a diminuat obligațiile de plată a T.V.A. aferente facturilor de prestări servicii pe care le-a emis.

Odată ce prețul net a fost achitat integral, iar lucrarea contractată a fost finalizată, relațiile dintre părți s-au încheiat la acest moment. Modificarea legală a cotei de T.V.A. nu poate conduce la concluzia că pârâta ar fi obligată să îi plătească partenerului contractual o diferență de taxă datorată, prin definiție, bugetului de stat.

Instanța de apel a înlăturat argumentul achitării integrale a prețului convenit.

Faptul că o anumită prestație realizată în temeiul unei convenții civile este supusă T.V.A., nu presupune că obligația de plată a acelui T.V.A. ar fi asumată prin contract, iar nu impusă prin lege.

Pentru același raționament, puterea de lege între părțile contractante ale contractului valabil încheiat se referă la obligația de plată a prețului net, efectiv datorat furnizorului (de bunuri ori de servicii) de către beneficiar.

Instanța de apel era obligată să analizeze în ce măsură factura de regularizare trebuia sau nu emisă, în contextul în care pârâta a invocat, în dezvoltarea argumentului că nu datorează suma înscrisă în factura de regularizare și neclaritatea dispozițiilor fiscale aplicabile unei operațiuni de regularizare.

Pârâta a arătat că, din economia prevederilor art. 291 Codul fiscal, nu rezultă cu certitudine dacă operațiunea de regularizare trebuia sau nu să aibă loc într-o situație ca cea din speță.

La art. 282 alin. (2) lit. b) se prevede că exigibilitatea taxei intervine la data la care se încasează avansul, pentru plățile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator.

Așadar, cota aplicabilă, în speță, este cea în vigoare la data la care s-a încasat, prin compensare, avansul în anul 2015, respectiv de 24%.

Dispozițiile art. 291 alin. (4) din Codul fiscal nou implică, astfel cum rezultă din modalitatea lor de formulare ("pentru care se aplică cota în vigoare la data exigibilității taxei"), că procentul de T.V.A. a suferit modificări între data la care s-a încasat avansul și data la care a intervenit faptul generator.

Astfel, dacă s-a încasat un avans când era în vigoare o anumită cotă, iar faptul generator a intervenit când era în vigoare o altă cotă, cota aplicabilă este cea în vigoare la data exigibilității taxei, adică a încasării avansului (2015).

Prevederile art. 291 alin. (4) Codul fiscal nou au stabilit cum trebuie tratată din punct de vedere fiscal o situație tranzitorie în care avansul a fost încasat sub imperiul unei anumite cote care până la intervenția faptului generator a suferit modificări.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Părțile nu au prezentat puncte de vedere.

Examinând, cu prioritate, chestiunea prealabilă a timbrajului recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Prin adresa emisă la 11.06.2018 și comunicată recurentei la 02.07.2018 i s-a pus în vedere obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.526,5 RON.

Recurenta nu s-a conformat acestei obligații, dovada achitării taxei judiciare de timbru aflată la filele x, fiind în xerocopie.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbu, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se datorează atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice și se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Art. 32 din același act normativ prevede că "Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege."

Conform art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii, sub sancțiunea nulității.

În speță, Înalta Curte constată, așadar, că recursul nu a fost timbrat anticipat și că recurenta nu s-a conformat obligației ce îi revenea, nedepunând, în original, la dosar dovada achitării taxei de timbru.

În cauză nu operează scutirea legală - personală sau în considerarea obiectului - de la obligația timbrării.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților, instanța este obligată să examineze cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerințe nu sunt îndeplinite, așa încât Înalta Curte urmează să facă aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 136/2018 din 8 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 136/2018 din 8 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2019.