ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1667/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la data de 13.11.2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S. au chemat în judecată pe pârâta S.C T. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor sume pentru folosirea fără drept a invenției nr. x ai cărei autori sunt:

- 437.911 RON reprezentând despăgubiri civile pentru anul 2011;

- 663.759 RON reprezentând despăgubiri civile pentru anul 2012, împreună cu dobânzile legale aferente acestor sume, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 117/C/28.02.2019, Tribunalul Neamț, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta S.C T. S.A. și a respins ca prescrisă acțiunea în pretenții formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S..

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 77 din 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis apelul formulat de reclamanți, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalul Neamț, secția I civilă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei sus-menționate, a declarat recurs pârâta S.C T. S.A.

Prin cererea de recurs, recurenta a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând următoarele:

- Instanța de apel a aplicat legea nouă (art. 205

1

din Legea nr. 71/2011) în mod diferit în două situații similare, soluția fiind, astfel, contradictorie și pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (4) C. civ., art. 2539 alin. (2) teza a II - a C. civ.

Art. 2539 alin. (2) teza a II - a C. civ., în forma aplicabilă speței (în forma în vigoare la momentul la care dreptul la acțiunea în recuperarea sumelor ce fac obiectul cauzei s-a născut, anterioară introducerii art. 205

1

din Legea nr. 71/2011) nu viza și ipoteza existenței perimării, întrucât această sancțiune procesuală nu poate opera în favoarea părții sancționate pentru lăsarea cauzei în nelucrare a cauzei. Termenul de 6 luni devine incident exclusiv în ipoteza în care prima cerere de chemare este respinsă sau anulată și hotărârea de respingere sau anulare a rămas definitivă.

Drept urmare, în mod nelegal, instanța nu a observat că termenul special de 6 luni este inaplicabil în cauză, cu consecința inexistenței unui caz de întrerupere a termenului de prescripție.

O primă critică a deciziei vizează faptul instanța de apel a apreciat în două situații similare în mod diferit asupra momentului din care se aplică legea nouă.

Astfel, în cazul pretențiilor aferente anului 2012, a fost luată în considerare scadența obligației, instanța de apel considerând că acestea nu sunt prescrise, întrucât prescripția a început să curgă cel mai devreme la data de 31.12.2012 când dispozițiile art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 fuseseră introduse prin Legea nr. 60/2012 (la data de 23.04.2012).

Pe de altă parte, în cazul pretențiilor aferente anului 2011, pentru care prescripția a început să curgă la data de 31.12.2011, a fost luată în considerare data la care a devenit definitivă hotărârea pronunțată în primul dosar (perimat), ce tindea la executarea presupusei obligații scadente, întrucât ar fi operat repunerea în termenul de prescripție prevăzută de art. 205

1

din Legea nr. 71/2011, normă în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii de perimare (14.05.2018).

Or, legea nouă nu se poate aplica în două momente diferite, ci trebuie aplicată la fel în ambele cazuri, fie de la data scadenței obligației, fie de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost constatată perimarea.

Astfel, dacă se aplică legea în vigoare de la data de 31.12.2012 (cum a reținut instanța de apel pentru pretențiile aferente anului 2012), atunci instanța trebuia să considere, urmându-și propriul raționament, că pretențiile aferente anului 2011 erau prescrise, din moment ce legea nouă se putea aplica doar dacă era în vigoare la data scadenței obligațiilor.

Tratamentul diferit aplicat unor pretenții similare atribuie un puternic caracter contradictoriu deciziei, impunându-se casarea hotărârii, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta a susținut, totodată, că în cauză nu era incident art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 (introdus prin Legea nr. 60/2012), această dispoziție legală nefiind în vigoare la data scadenței pretinsei obligații.

Aplicarea art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 pretențiilor aferente anului 2011 determină crearea de către instanță a unei veritabile lex tertia, încălcându-se astfel art. 6 alin. (1) și (4) C. civ.

Potrivit normelor indicate, dispoziția legală care era în vigoare la momentul debutului termenului de prescripție se aplică pe tot parcursul acestuia. Această lege va fi aplicată indiferent de schimbările normative ce intervin. Conform art. 2539 alin. (2) teza a II -a C. civ., termenul de prescripție nu se întrerupea dacă instanța constata perimată cererea inițială de chemare în judecată.

Or, instanța de apel a procedat a combinat o serie de dispoziții incluse în acte succesive, creând în final o lege "nouă" aplicabilă pretențiilor intimaților aferente anului 2011. Deși reține că art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 nu era în vigoare la momentul nașterii dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2011 (adică, la data de 31.12.2011, ca dată a scadenței pretinsei obligații de plată), totuși consideră că acesta s-ar aplica pretențiilor aferente anului 2011 întrucât era în vigoare la momentul pronunțării deciziei definitive de perimare, adică la data de 14.05.2018.

- Instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și de art. 6 alin. (1) C. civ., respectiv dispozițiile art. 18, art. 27, art. 28 din Legea nr. 24/2000.

Ignorarea principiului neretroactivității legii rezultă din aprecierea potrivit căreia termenul de prescripție pentru pretențiile aferente anului 2011 a început să curgă anterior intrării în vigoare a art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 (adică la data de 20.04.2012), în condițiile în care, prin raportare la art. 6 alin. (4) C. civ., termenul de prescripție a început să curgă de la data când obligația devenea scadentă, conform art. 2524 alin. (1) C. civ.

Totodată, instanța de apel nu a observat că în cauză nu există niciuna dintre excepțiile de la aplicarea principiului neretroactivității legii, prevăzute de art. 6 alin. (6) C. civ.

În același timp, instanța a ignorat dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, din care rezultă Legea nr. 71/2011, care conține norme de punere în aplicarea C. civ., nu poate modifica un regim juridic prevăzut în mod expres de legea-cadru, în speță Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Inadmisibilitatea modificării dispozițiilor din coduri prin acte normative de punere în aplicare rezultă, așadar, din împrejurarea că la momentul adoptării C. civ., prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a excludeau ipoteza întreruperii dreptului de prescripție prin hotărârile judecătorești de anulare sau perimare pronunțate în litigii anterioare.

Soluția legislativă menționată mai sus a avut la bază studiile și opiniile de specialitate obținute în temeiul art. 27 din Legea nr. 24/2000 care au concluzionat că aceste hotărâri nu au (și nici nu ar trebui să aibă) atributul întrerupător de prescripție.

O concluzie contrară (validată în mod nelegal de instanța de apel) echivalează cu a accepta inutilitatea totală a procedurii complexe de elaborare/adoptare a codurilor, descrisă în Legea nr. 24/2000, prin norme derogatorii de punere în aplicare a codului respectiv. În acest context, norma de aplicare este în totală contradicție cu "studiile și documentările științifice, tezele prealabile care reflectă concepția generală, principiile, noile orientări și principalele soluții ale reglementărilor preconizate" efectuate la momentul adoptării C. civ., s-a conchis prin motivele de recurs.

Apărările formulate în cauză

Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, comunicată recurentei pârâte, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. Recurenta pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 noiembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta T. S.A. împotriva deciziei civile nr. 770 din data de 6 noiembrie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 12 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta T. S.A. este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Instanța de apel a considerat că cererea în pretenții formulată de către autorii unei invenții - constând în contravaloarea drepturilor bănești cuvenite din folosirea invenției în anii 2011 și 2012 -, nu este prescrisă, infirmând hotărârea primei instanțe prin care cererea a fost respinsă în totalitate, în considerarea intervenirii prescripției dreptului material la acțiune.

Recurenta - pârâtă a reproșat instanței de apel, în primul rând, motivarea contradictorie a soluției pronunțate, în ceea ce privește aplicarea diferită, în situații similare, a legii noi, reprezentate de art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 (introdus prin Legea nr. 60/2012).

Astfel, potrivit recurentei, contrarietatea considerentelor rezidă în stabilirea diferită a momentului de început al curgerii termenului de prescripție sub imperiul legii noi: de la data scadenței obligației, în cazul pretențiilor reclamanților aferente anului 2012, dar de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost constatată perimarea, în ceea ce privește pretențiile corespunzătoare anului 2011, cu atât mai mult cu cât art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 nu era aplicabil în cazul pretențiilor aferente anului 2011.

Înalta Curte constată că această critică nu este fondată.

Contrar celor susținute de către recurentă, prin decizia recurată nu a fost stabilit un moment diferit de la care a început să curgă prescripția în cazul pretențiilor aferente anului 2011, respectiv pentru anul 2012.

După cum rezultă din considerentele deciziei, s-a considerat că termenul de prescripție a început să curgă în ambele cazuri de la data calculării eficienței economice (31.12.2011, respectiv 31.12.2012), totodată, că în ambele situații a intervenit întreruperea prescripției pe temeiul art. 2539 alin. (2) teza a II -a cu referire la art. 2537 pct. 2 C. civ., prin raportare la art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 (introdus prin Legea nr. 60/2012).

Acest raționament nu a fost expus ca atare, nefiind dezvăluite toate argumentele logico - juridice care au conturat concluzia că cererea de chemare în judecată în integralitatea sa nu este prescrisă, însă referirea explicită la art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 este suficientă pentru a se înțelege că a fost infirmată, în considerarea acestei norme, argumentarea soluției primei instanțe, ce s-a bazat exclusiv pe prima teză a art. 2539 alin. (2) C. civ., tribunalul apreciind că nu este incidentă cea de-a doua teză a acestei prevederi și neluând în considerare art. 205

1

din Legea nr. 71/2011.

Drept urmare, raționamentul juridic a fost identic în cazul tuturor pretențiilor reclamanților, indiferent de perioada pentru care acestea au fost formulate, motiv pentru care Înalta Curte constată că nu este incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și va respinge critica recurentei referitoare la inserarea unor motive contradictorii în decizia de apel.

În schimb, sunt fondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit situației de fapt reținute, în mod necontestat, de către instanțele de fond, reclamanții au formulat anterior, la data de 6.07.2012, pretenții identice cu cele din prezenta cauză, cerere în privința căreia instanța de judecată a constatat perimarea prin hotărâre rămasă definitivă la data de 14.05.2018.

De asemenea, se observă că, prin motivele de recurs, nu s-au contestat aprecierile instanței de apel referitoare la data calculării eficienței economice -31.12.2011, pentru pretențiile aferente anului 2011, respectiv 31.12.2012, pentru cele decurgând din folosirea invenției în anul 2012, nefiind reiterată susținerea din cursul procesului privind nașterea dreptului material la acțiune la începutul fiecărui an, în ceea ce privește pretențiile vizând chiar acel an.

În absența vreunei critici pe acest aspect, nu există nicio rațiune pentru a se cerceta dacă dreptul material la acțiune s-a născut la datele menționate în decizia recurată, astfel încât constatarea instanței de apel conform căreia prescripția extinctivă a început să curgă de la acel moment, distinct în funcție de perioada de timp vizată de pretențiile reclamanților, reprezintă premisa necontestată a calculului termenului de prescripție.

În consecință, se impune a se constata că recurenta a criticat în mod explicit doar incidența dispozițiilor art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a C. civ. și doar pentru pretențiile aferente anului 2011, bazându-se în argumentare tocmai pe dispozițiile noului C. civ.

Urmează a se cerceta, așadar, în limitele învestirii, incidența prevederilor art. 205

1

din Legea nr. 71/2011, din perspectiva aplicării sale în timp, chestiune de drept ce este indisolubil legată de aplicarea dispozițiilor art. 2539 alin. (2) cu referire la art. 2537 alin. (2) C. civ.

În conformitate cu prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ., prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.

Potrivit art. 2539 alin. (2), "Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă."

Pe temeiul tezei finale a normei citate, efectul întreruptiv de prescripție al formulării noii cereri de chemare în judecată se produce numai în situațiile în care, în litigiul anterior, s-a pronunțat o hotărâre de respingere sau de anulare a cererii de chemare în judecată, rămasă definitivă și cu respectarea a două condiții în ceea ce privește noua cerere: să fie introdusă într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a acelei hotărâri și să fie admisă.

Aceste condiții trebuie întrunite în mod cumulativ, astfel încât neîndeplinirea uneia împiedică producerea efectului întreruptiv de prescripție.

Se observă că situațiile din teza a II - a nu sunt aceleași ca cele enumerate limitativ în prima teză a normei - ipoteze în care prescripția nu este întreruptă -, respectiv nu le includ pe cele în care, în litigiul anterior, s-a pronunțat o hotărâre, rămasă definitivă, de constatare a perimării cererii de chemare în judecată ori prin care s-a luat act de renunțare la judecata cererii.

Teza a II - a din art. 2539 alin. (2) C. civ. consacră excepția de la regula enunțată în prima teză, astfel încât, în virtutea principiului potrivit căruia excepția este de strictă interpretare și aplicare, situațiile în mod expres reglementate în care aceasta se aplică nu pot fi extinse pe cale de interpretare la alte ipoteze neprevăzute de lege.

În același timp, faptul că ipoteza în care s-a pronunțat anterior o hotărâre de constatare a perimării cererii de chemare în judecată, rămasă definitivă, nu face parte dintre cele în care introducerea noii cereri poate avea efect întreruptiv al cursului prescripției este confirmat și prin interpretarea istorico - teleologică a legii.

Prin Legea nr. 60/2012 a fost modificată Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., iar potrivit art. 205

1

, "Dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II - a din C. civ. sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunțarea la judecată ori s-a constatat perimarea".

Așadar, abia prin modificarea legislativă intervenită la data de 20.04.2012, când a intrat în vigoare Legea nr. 60/2012, s-a prevăzut în mod expres că efectul întreruptiv al noii cereri de chemare în judecată se produce și în ipoteza unei hotărâri anterioare prin care s-a constatat perimarea, ceea ce înseamnă, și prin prisma intenției legiuitorului, că atare situație nu a intrat, până la momentul modificării legii, în domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II - a C. civ.

Din toate argumentelor expuse, rezultă că, înainte de intrarea în vigoare a art. 205

1

din Legea nr. 71/2011, prescripția nu este întreruptă în ipoteza în care, într-un litigiu anterior, printr-o hotărâre rămasă definitivă s-a constatat perimarea cererii cu același obiect cu cel din noua cerere de chemare în judecată, fiind pe deplin aplicabilă prima teză a art. 2539 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește aplicarea ratione temporis a dispozițiilor art. 205

1

din Legea nr. 71/2011, introdus prin Legea nr. 60/2012, Înalta Curte constată că sunt corecte susținerile recurentei în sensul că norma reprezintă o lege nouă, iar concursul de legi se soluționează potrivit regulilor din art. 6 C. civ. referitoare la aplicarea în timp a legii civile.

În conformitate cu art. 6 alin. (4) din cod, "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

Pe acest temei, art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 se aplică doar prescripțiilor începute după data de 20.04.2012, data intrării sale în vigoare.

În acest context, față de datele necontestate ale speței, arătate anterior, Înalta Curte constată că art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 este incident doar în privința pretențiilor reclamanților aferente anului 2012, în cazul cărora prescripția a început să curgă la data 31.12.2012, așadar, ulterior începerii activității Legii nr. 60/2012, prin care a fost introdus art. 205

1

în cuprinsul legii de punere în aplicare a C. civ.

În privința pretențiilor corespunzătoare anului 2011, în mod corect a susținut recurenta că art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 nu este aplicabil, de vreme ce prescripția a început să curgă anterior datei de 20.04.2012, astfel încât, în acest caz, în aplicarea art. 6 alin. (4) C. civ., întreruperea prescripției rămâne supusă prevederilor art. 2539 alin. (2) prima teză din C. civ., din moment ce norma de excepție din teza a II - a din același art. 2539 alin. (2) nu acoperă situația constatării perimării cererii de chemare în judecată.

Pe baza elementelor de fapt stabilite de instanța de apel și în aplicarea art. 2539 alin. (2) prima teză din C. civ., se constată că prescripția începută la data de 31.12.2011 nu a fost întreruptă prin formularea cererii de chemare în judecată din litigiul anterior, astfel încât, la data formulării cererii în litigiul de față - 13.11.2018, termenul de prescripție de 3 ani era împlinit.

Drept urmare, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la prescripție, considerând în mod nelegal că art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 este incident și în cazul pretențiilor aferente anului 2011 și, pe acest temei, că reclamanților cererea cu acest obiect nu ar fi prescrisă.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului, urmând ca, în rejudecare, să se țină cont de dezlegările din prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta T. S.A. împotriva deciziei nr. 770 din 06 noiembrie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2021.