ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2314/2021

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț sub numărul x/2018 la data de 19.11.2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumelor de 10.000 euro, reprezentând daune materiale, 11.700 RON, reprezentând salariile cuvenite pentru perioada iulie 2015 - iulie 2016 și 170.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă 641/C din 24 iulie 2019, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea (numai în privința dreptului la acțiune care nu s-a prescris), formulată de reclamant. În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, suma de 7.110 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru de la plata căreia a fost scutit reclamantul prin încheierea din data de 30.01.2019, a rămas în sarcina Statului.

Împotriva sentinței civile nr. 641 din 24 iulie 2019 au formulat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 77 din 12 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva încheierii din 12.06.2019 și a sentinței civile nr. 641/C din 24 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

Motivele de recurs sunt în esență următoarele:

Referitor la prescripția dreptului la acțiune, în ceea ce privește prejudiciul material și moral născut până la data de 15.11.2016, recurentul arată că acțiunea inițială a fost una promovată ca un litigiu de muncă, ca urmare a faptului că accidentul s-a produs în timpul programului de muncă și în exercitarea sarcinilor de serviciu. Ulterior, instanța a recalificat cererea ca o acțiune în pretenții și a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare către secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Neamț, fiind ulterior perimată.

Mai arată recurentul că, potrivit art. 2.519 C. civ., dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani. În același timp, art. 2.527 C. civ. menționează faptul că, în cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

Autorul recursului susține că, întinderea prejudiciului, respectiv a daunelor materiale și implicit a daunelor morale, nu a putut fi cuantificată, ca urmare a ultimelor intervenții chirurgicale, respectiv efectuării ultimelor cheltuieli, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, în cursul anului 2019.

Față de cele menționate, recurentul consideră că termenul de la care începe să curgă dreptul la acțiune este termenul de la care a putut să cunoască întinderea prejudiciului.

Pe de altă parte, recurentul susține că un eventual termen de prescripție a dreptului la acțiune a fost suspendat, având în vedere faptul că dosarul de daună B/51/2015 nu a fost finalizat. Consideră că prin suspendarea dosarului de daună s-a produs și o suspendare a termenului de prescripție, prin raportare la prevederile art. 2532 C. civ., o eventuală promovare a acțiunii înainte de soluționarea dosarului de daună fiind prematur formulată.

Pe fondul cauzei, recurentul arată că instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată (doar în privința dreptului la acțiune care nu s-ar fi prescris), reținând în principal faptul că despăgubirile ar putea rezulta dintr-o altă poliță de asigurare, respectiv seria x nr. x/12.10.2015, care nu ar fi fost indicată în susținerea cauzei juridice. A reținut, în acest sens, faptul că acesta s-a referit în mod concret la răspunderea contractuală bazată pe contractul materializat în polița de asigurare de asistență medicală pentru lucrători români în Uniunea Europeană seria x nr. x/12.01.2015.

Totodată, recurentul susține că instanța a dat o interpretare eronată atât prevederilor din contractul ce face obiectul poliței de asigurare de asistență medicală pentru lucrători români în Uniunea Europeană seria x nr. x/12.012015, cât și că instanța trebuia să se raporteze la ambele contracte de asigurare, în condițiile în care ambele polițe de asigurare se regăsesc la dosarul cauzei.

Arată că, în cazul în care instanțele ar fi considerat că cererea de chemare în judecată s-a făcut în baza unei singure polițe de asigurare, deși la dosarul cauzei se regăseau mai multe polițe, care aveau în vedere asigurarea globală încheiată pentru muncitorii ce lucrau în străinătate, atunci acestea erau obligate să ceară lămuriri, în vederea stabilirii în mod clar și neechivoc a obiectului acțiunii, a temeiului de fapt și de drept al acesteia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și a solicitat în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 15 septembrie 2021 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De principiu, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele instituite de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de "motive de casare."

În conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., partea are obligația de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această mențiune este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Art. 489 alin. (2) din același cod stipulează că sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluția și argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată. Pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele expuse de către recurent nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentul-reclamant, referitoare la întinderea prejudiciului și a cuantumului daunelor materiale și morale, precum și administrarea probatoriului, cu privire la polițele de asigurare aflate la dosarul cauzei, nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., indicate în memoriul de recurs, deoarece vizează chestiuni de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului.

Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că argumentele expuse de recurent, prin care susține că un eventual termen de prescripție a dreptului la acțiune a fost suspendat, față de faptul că dosarul de daună nu a fost finalizat, reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., situându-se în afara competențelor instanței de recurs.

Recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs prevăzute de pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ. lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, respectiv nu se arată și dezvoltă motivele de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentului vizează aspecte de fapt, ce țin de temeinica deciziei atacate.

În speță, reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că prin cererea de recurs nu au fost invocate veritabile critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., va da eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod și, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 77 din 12 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a I-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 77 din 12 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a I-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2021.