ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 355/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 355/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 10 februarie 2015, sub dosar nr. x/2015, reclamanta Azi S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 2.887.969 RON, echivalentul a 643.530 Euro, reprezentând despăgubiri pentru următoarele prejudicii: 2.055.366 RON, echivalentul a 458.000 Euro, pentru reconstruirea și repararea imobilelor proprietatea acesteia, situate în str. x (fostă nr. l), notate în cartea funciară nr. x, 2881-C1 și 2881-C18, în suprafață de 5.500 mp, demolate și distruse de către B. S.R.L., prepus al A., conform contractului de prestări servicii nr. x din 22 martie 2013; 803.881 RON, echivalentul a 179.130 Euro, pentru reconstruirea și repararea sistemului de utilități și facilitați industriale, distruse de către B. S.R.L., prepus al pârâtei A., cu mențiunea că sistemul de utilități și facilități industriale subtraversează acum și proprietatea C., după ce aceasta a achiziționat 3 loturi de teren de la pârâta A.; 28.721 RON, echivalentul a 6.400 Euro, pentru ecologizarea proprietății prin ridicarea molozului rezultat din demolare; obligarea pârâtei C. să îi permită efectuarea pe proprietatea sa a lucrărilor de reconstruire și reparare a utilităților și facilităților industriale, conform deciziei civile nr. 160/AC din 19 iunie 2013, pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în dosarul x/2008, înregistrate în C.F. x, prin încheierea de Carte Funciară nr. x din 9 octombrie 2014, pe parcela nr. 4, 5 si 6, și obligarea pârâtei A. să îi permită efectuarea pe proprietatea sa a lucrărilor de reconstruire și reparare a utilităților și facilităților industriale, conform aceleiași decizii, înregistrate în C.F. x, prin încheierea de Carte Funciară nr. x din 9 octombrie 2014, pe 10 din cele 11 parcele de teren.

Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1373 și art. 1381, precum și următoarele din C. civ.

La 29 iulie 2015, pârâta A. a formulat cerere de chemare în garanție a societății B. S.R.L. solicitând ca, în situația în care se va stabili în sarcina sa obligația de plată către reclamanta Azi S.R.L. a daunelor pretinse de aceasta, prin capătul I din acțiunea introductivă, chemata în garanție să o despăgubească cu suma astfel reținută de instanță; de asemenea, aceasta să fie obligată și la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 72 și următoarele C. proc. civ., precum și prevederile art. 1.384 alin. (1) C. civ.

La 19 octombrie 2015, reclamanta a formulat cerere de modificare a acțiunii principale și răspuns la întâmpinarea pârâtei S.C. A.

Astfel, aceasta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1.357 și următoarele din C. civ., și art. 1.382 C. civ., obligarea pârâtei A., în solidar cu B. S.R.L., sau dacă probele vor contura existența unui raport de prepușenie între cele două societăți, în temeiul dispozițiilor art. 1.349, art. 1.373 și art. 1.381, precum și următoarele din C. civ., obligarea doar a pârâtei A., la plata sumei de 2.887.969 RON, echivalentul a 643.530 Eur, actualizată la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru următoarele prejudicii: 2.055.366 RON, echivalentul a 458.000 Euro, reprezentând contravaloarea imobilelor proprietatea reclamantei, situate în str. x (fostă nr. l), notate în cartea funciară nr. x, 2881-C1 și 2881-C18, în suprafață de 5.500 mp, demolate și distruse de către B. S.R.L., sub coordonarea și supravegherea A.; 803.881 RON, echivalentul a 179.130 Euro, respectiv contravaloarea sistemului de utilități și facilitați industriale, distruse de către B. S.R.L., sub coordonarea și supravegherea A., cu mențiunea că sistemul de utilități și facilitați industriale subtraversează în prezent și proprietatea D. S.A., după ce aceasta a achiziționat 3 loturi de teren de la A.; 28.721 RON, echivalentul a 6.400 Euro, reprezentând contravaloarea costurilor pentru ecologizarea proprietății prin ridicarea molozului rezultat din demolare.

De asemenea, a mai precizat că, având în vedere că pârâta D. S.A. (fostă C.) a dat societății reclamante inclusiv o declarație notarială, autentificată sub nr. x din 28.09.2015, prin care a arătat că este de acord ca aceasta să aibă acces liber, neîngrădit și necondiționat pe intrarea principală la utilitățile prevăzute prin decizia civilă nr. 160/AC din 19 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în dosarul x/2008, iar pârâta A. a precizat, în întâmpinarea depusă, că nu intenționează să îngreuneze accesul reclamantei pe traseul servituților stabilite de instanță în vederea refacerii acestora, în temeiul art. 406 C. proc. civ., a solicitat a se lua act de renunțarea la judecata acestui capăt de cerere.

Prin încheierea de ședință din 31 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2015, s-a dispus disjungerea capătului de cerere formulat de reclamanta Azi S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. (fostă C.) și A., având ca obiect cererea pentru a permite efectuarea de lucrări conform deciziei civile nr. 160/AC/2013, pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în dosarul x/2008, și a dispus formarea unui nou dosar, respectiv nr. x/2016

Prin încheierea de ședință din 5 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2015, s-a dispus disjungerea acțiunii principale formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a cererii de chemare în garanție a acestei pârâte, formulate de pârâta A.

La 28 martie 2019, reclamanta a depus la dosar o precizare a acțiunii, cu privire la câtimea pretențiilor.

Prin sentința civilă nr. 1 din 6 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A., invocată de aceasta prin întâmpinare.

De asemenea, au fost respinse, ca nefondate, acțiunea în pretenții, formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta A., astfel cum a fost precizată la 28 martie 2019, și cererea accesorie, formulată de către reclamantă, având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, s-a luat act de faptul că cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia și s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.000 RON.

Împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, reclamanta a declarat apel la 27 martie 2020.

Prin decizia nr. 488/2020 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost respinsă calea de atac declarată, ca nefondată, reclamanta fiind obligată să achite intimatei-pârâte suma de 5.950 RON, reprezentând onorariu de avocat în apel.

Prin încheierea din 11 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca nefondată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta S.C. A. și s-a admis sesizarea din oficiu, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele deciziei pronunțate în apel, în sensul că în ultimul alineat se va menționa suma de 5.950 RON, cheltuieli de judecată, în loc de 9.950 RON, cum din eroare s-a trecut.

La 21 decembrie 2020, reclamanta Azi S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 488/2020 din 26 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat faptul că decizia atacată nu reflectă aplicarea principiului contradictorialității, ci o reluare a argumentelor intimatei-pârâte formulate prin întâmpinare, astfel că instanța de apel nu a realizat o analiză proprie a motivelor de apel invocate.

Nu au fost analizate condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei, motivarea fiind întemeiată în totalitate pe analiza răspunderii civile contractuale în baza Contractului nr. x/22.03.2013, cu toate că, o astfel de analiză, nu face obiectul cauzei. În mod greșit a reținut instanța de apel că aspectele privind inopozabilitatea contractului menționat anterior ar fi fost invocate pentru prima dată în apel și de aceea, această chestiune ar depăși limitele căii de atac, consecința fiind aceea că nu au mai fost analizate nici aspectele care țin de inopozabilitatea față de recurentă a dispozițiilor contractuale privind împărțirea răspunderii, chestiune determinantă în soluționarea fondului cauzei.

Recurenta arată că fapta ilicită invocată de aceasta nu este neîndeplinirea obligației contractuale a pârâtei de a indica construcțiile, cum greșit a reținut instanța de apel, ci modul în care le-a indicat, cunoscând consecințele păgubitoare la adresa recurentei, care însă nu a fost analizat. Susține recurenta că nu s-a analizat faptul că pârâta a indicat clădirile care aveau ziduri și structură de rezistență comune cu cele ale recurentei.

S-a mai invocat și faptul că instanța de apel nu a analizat întrunirea condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, care decurge din lege și nu din contract, în ceea ce privește răspunderea pentru fapta prepusului și cea care privește fapta proprie, întrucât obligațiile și limitările prevăzute de Contractul nr. x/22.03.2013 privesc exclusiv părțile semnatare și nu fac obiectul cauzei, fiind străine acestuia

Decizia atacată este nemotivată și față de soluția pronunțată cu privire la susținerile referitoare la răspunderea pârâtei pentru culpa cea mai ușoară.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea prevederilor art. 477 alin. (2), art. 481, art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că instanța de apel nu a pus în discuție aspectele referitoare la un eventual cadru procesual incomplet pentru soluționarea cererii de atragere a răspunderii civile a pârâtei pentru fapta proprie și, implicit, nici imposibilitatea de soluționare a acestuia prin raportare la părțile dosarului. Din acest motiv soluția este lipsită de temei legal întrucât nu sunt indicate dispozițiile legale care ar face "imposibilă" analiza răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Recurenta arată că au fost încălcate și dispozițiile art. 59 și 78 alin. (2) C. proc. civ..În cazul în care instanța de apel considera că răspunderea în solidar a două persoane pentru fapta proprie reprezintă un litisconsorțiu obligatoriu și ca atare nu putea fi analizat în absența antreprenorului, trebuia să dispună introducerea în cauză a acestuia.

Or, răspunderea solidară are în vedere repararea prejudiciului și proporția în care cei vinovați vor contribui la aceasta, însă verificarea întrunirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, care este prealabilă stabilirii modului în care urmează să repare prejudiciul, se face pentru fiecare pârât în parte, chiar dacă nu toate persoanele vinovate de producerea prejudiciului au calitatea de parte. În cauză a fost parte și antreprenorul însă prima instanță a dispus disjungerea acțiunii față de acesta, prin urmare nu se poate reține vreo culpă în sarcina recurentei pentru stabilirea unui cadru procesual incomplet.

Recurenta a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 1.373 C. civ., întrucât instanța de apel nu a statuat că nu există un raport de prepușenie, iar, pe de altă parte, a procedat și la o greșită aplicare a textului de lege, atunci când a decis că nu se poate reține existența unui raport de prepușenie, prin raportare la două dintre clauzele contractuale care limitează răspunderea beneficiarului, respectiv trasează una dintre obligațiile antreprenorului, clauze care nu sunt opozabile terților.

Obligația comitentului de a răspunde pentru prejudiciile cauzate terților izvorăște din lege, iar nu din contractul încheiat cu antreprenorul, prin urmare, clauzele contractuale exoneratoare de răspundere pentru pârâtă nu pot anihila un raport de prepușenie sau răspunderea civilă delictuală angajată în baza acesteia.

Motivarea instanței de apel în sensul că nu sunt întrunite condițiile pentru aplicarea art. 1373 C. civ., întrucât antreprenorul era cel care trebuia să obțină autorizația de demolare și trebuia să răspundă pentru prejudiciile cauzate terților ca urmare a lucrărilor de demolare, reflectă, în susținerea recurentei, o încălcare și aplicare greșită a art. 1373, 1851 și 1876 C. civ., întrucât activitatea de demolare s-a desfășurat sub îndrumările și controlul efectiv al pârâtei, care a indicat construcțiile supuse demolării și care cunoștea că o parte din acestea prezintă ziduri comune și structură de rezistență comună cu imobilele aparținând recurentei.

Recurenta susține că noțiunea de subordonare dintre presupus și comitent nu trebuie privită dintr-o perspectivă restrictivă sau limitativă, raportul comitent -prepus, în cazul unui contract de antrepriză, existând și în situația în care antreprenorul se conformează autorității decizionale a beneficiarului său. Ca atare, în condițiile în care antreprenorul a acționat sub supravegherea și controlul beneficiarului, în cauză a pârâtei, existența unei clauze contractuale de delimitare a răspunderii pentru daunele provocate de activitatea de demolare nu poate echivala cu lipsa unui raport de prepușenie între pârâtă și antreprenor.

A mai învederat recurenta că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1373 alin. (1) și art. 1876 alin. (1) C. civ. când a reținut că beneficiarul avea doar un drept de a verifica modalitatea de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către antreprenor, nu și o obligație în acest sens, motiv pentru care nu s-a reținut existența unui raport de prepușenie.

Arată recurenta că interpretarea corectă a dispozițiilor legale menționate, contrar celor reținute de instanța de apel, este în sensul că pârâta avea obligația de a verifica modul de executare a lucrărilor, ceea ce corelat cu obligația de a indica construcțiile ce urmează a fi demolate, face dovada unui raport de prepușenie.

S-a invocat și încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1382 C. civ. susținându-se că instanța de apel a absolvit pârâta de orice răspundere delictuală față de recurentă, nereținând caracterul solidar al răspunderii beneficiarului și antreprenorului.

Recurenta arată că instanța de apel a confundat etapa analizării întrunirii condițiilor necesare angajării răspunderii civile cu etapa reparării prejudiciului, subsidiară și interdependentă de prima etapă. Ca atare, acoperirea prejudiciului în solidar poate fi analizată față de pârâtă chiar și în lipsa antreprenorului, solidaritatea nefiind condiționată de calitatea de parte în proces a acestuia.

De asemenea, prin decizia atacată au fost încălcate și aplicate greșit și dispozițiile art. 1357 C. civ. deoarece instanța de apel a analizat incidența acestui text de lege în lumina unei eventuale răspunderi contractuale a pârâtei. Astfel, nu au fost analizate cele trei condiții necesare atragerii răspunderii civile delictuale, din decizia recurată lipsind cu desăvârșire orice mențiune cu privire la art. 1357 C. civ. și cu atât mai puțin o analiză a acestui text de lege.

Fără nicio legătură cu răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtei, instanța de apel a reținut că nu există o faptă ilicită a acesteia întrucât și-a îndeplinit obligația față de antreprenor de a indica clădirile și că nu era în sarcina pârâtei să obțină documentația tehnică, această obligație având-o antreprenorul.

Interpretarea instanței de apel în sensul că pârâta nu răspunde nici pentru cea mai ușoară culpă, date fiind obligațiile asumate contractual de antreprenor, încalcă prevederile art. 1357 C. civ., întrucât nu se poate reține că beneficiarul unor lucrări de demolare, care are cunoștință de faptul că acestea se desfășoară ilegal, este exonerat de răspundere pentru că antreprenorul s-a obligat să obțină autorizația de demolare și să execute lucrările.

La 31 mai 2021, intimata-pârâtă S.C. A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Ambele părți au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2021, a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat faptul că decizia atacată nu reflectă o analiză proprie a motivelor de apel invocate.

Față de aceste critici, Înalta Curte constă că prin decizia atacată s-a reținut că între părțile semnatare ale contractului de antrepriză nr. x/22.03.2013, respectiv între S.C. A. și S.C. B. S.R.L., nu a existat un raport de prepușenie raportat la dispozițiile art. 7 lit. e), care stabilesc faptul că antreprenorul (prestatorul) răspunde integral pentru eventualele daune provocate prin afectarea clădirilor învecinate, proprietatea altor firme sau pentru orice prejudiciu cauzat ca urmare a demolării clădirilor, prevedere ce este în acord cu dispozițiile art. 1851 C. civ.

S-a mai reținut că, potrivit art. 1876 C. civ., pârâta S.C. A. are dreptul, iar nu obligația de a supraveghea lucrările ce fac obiectul contractului de antrepriză, motiv pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei în sensul că pârâta a fost cea care a coordonat întreaga activitate de demolare a clădirilor, antrepenorul fiind obligat conform art. 2 din contract să obțină autorizația de demolare și apoi să demoleze până la cota zero clădirile în cauză.

Instanța de apel a înlăturat criticile referitoare la nereținerea de către prima instanță a răspunderii pentru fapta proprie în sarcina pârâtei, apreciindu-se că nu poate fi analizată o astfel de răspundere în condițiile în care acest capăt de cerere a fost formulat ca o răspundere solidară cu celălalt pârât, față de care acțiunea a fost disjunsă. Întrucât nu se poate disocia răspunderea față de beneficiar, astfel încât doar împreună, iar nu individual se justifică calitatea procesuală pasivă în litigiul pornit de beneficiarul lucrării, instanța de apel a reținut că în mod greșit a fost analizată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie de către prima instanță cu raportare la cadrul procesual, astfel cum a fost el stabilit de către reclamant prin cererea modificatoare a acțiunii (la 19.01.2015).

Chiar și în aceste condiții, instanța de apel a apreciat că și pe fondul lor aceste critici nu pot fi primite, nefiind întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie având în vedere că obligația de a obține autorizația de construire și demolarea contrucțiilor a fost prevăzută conform contractului nr. x/2013 în sarcina antreprenorului, și nu a S.C. A..

Rezultă din cele expuse anterior că instanța de apel a argumentat în fapt și în drept soluția pronunțată, motivarea deciziei atacate fiind în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din considerentele acesteia rezultând raționamentul logico -juridic propriu pe care se întemeiază soluția instanței de apel, fiind arătate atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Astfel instanța de apel a analizat motivele de apel arătând că obiectul judecății îl formează hotărârea primei instanțe raportat la motivele care au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, în apel neputându-se schimba cauza acesteia și nici formula apărări noi, care nu au fost invocate în fața primei instanțe, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită direct în apel cererea de a se analiza aspectele legate de inopozabilitatea și chiar nevalabilitatea contractului nr. x/22.03.2013 încheiat între S.C. A. și S.C. B. S.R.L.

Se constată că este nefondată și critica recurentei prin care susține că nu au fost analizate condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei, recurenta susținând greșit că motivarea este întemeiată în totalitate pe analiza răspunderii civile contractuale în baza Contractului nr. x/22.03.2013, cu toate că, o astfel de analiză, nu face obiectul cauzei.

Prioritar, se reține că instanța de apel, analizând criticile apelantei, referitoare la antrenarea răspunderii societății A., în calitate de comitent, a pornit chiar de la analiza dispozițiilor art. 1373 C. civ., reținând că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiții care se grefează pe condițiile de drept comun, și anume: raportul de prepușenie dintre autorul faptei ilicite și prejudiciabile și persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârșită de către prepus în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate de comitent.

Pentru a stabili dacă pârâta are sau nu calitate de comitent, deci pentru a verifica îndeplinirea primei condiții pentru a atrage răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 1373 C. civ., instanța de apel a pășit la analiza conținutului contractului încheiat de pârâtă cu antreprenorul său și a concluzionat că între părțile semnatare ale contractului de antrepriză nr. x/22.03.2013, respectiv între societatea A. și societatea B. S.R.L. nu a existat un raport de prepușenie.

Înalta Curte reține că însăși recurenta, prin cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, față de afirmațiile făcute de pârâta A., prin întâmpinare, a precizat că răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului este una autonomă și independentă de răspunderea prepusului. De asemenea, reclamanta a arătat că, pentru a putea califica raportul juridic delictual născut ca urmare a demolării în totul sau în parte a clădirilor proprietatea reclamantei, precum si a utilităților deținute întru-un regim de coproprietate cu pârâta A., urmează a se stabili dacă contractul de antrepriză invocat de către aceasta a fost într-adevăr caracterizat de autonomie sau dacă, antreprenorul, renunțând la caracterul independent al activității sale, a efectuat lucrările sub subordonarea și autoritatea decizională a beneficiarului.

În consecință, însăși reclamanta a făcut apărări raportate la contractul indicat anterior ca reprezentând temeiul juridic al raportului de prepușenie existent între pârâta S.C. A. S.A în calitate de beneficiar și S.C. B. S.R.L., aceasta relevând necesitatea analizării contratului și a situației de fapt, pentru a se stabili dacă a existat sau nu un raport juridic între părți caracterizat de autonomie sau de subordonare. A arătat în mod expres reclamanta că, în opinia sa, antreprenorul a efectuat toate lucrările sub coordonarea și supravegherea societății A., astfel că acesta a fost un simplu executant căruia i s-a indicat ce trebuie să demoleze, fără a i se pune la dispoziție documentele din care ar fi putut face o identificare corectă a regimului juridic și faptic al imobilelor de pe platforma industrială, contractul de prestări servicii nefiind caracterizat de o reală autonomie și independentă.

Tocmai pentru a verifica existența sau inexistența raportului de prepușenie, instanța de apel a analizat dispozițiile contractuale, respectiv art. 2 și 7 din Contractul nr. x/22.03.2013, reținând că rezultă contrariul celor susținute de recurentă, invalidând astfel această apărare.

Prin urmare instanța de apel nu a analizat un alt tip de răspundere decât cea dedusă judecății, ci a verificat legalitatea hotărârii primei instanțe prin prisma motivelor de apel formulate de recurenta-reclamantă și a apărărilor formulate în cauză.

Critica recurentei conform căreia instanța de apel a reținut în mod greșit că inopozabilitatea contractului a fost invocată pentru prima dată în apel, ceea ce a avut drept consecință neanalizarea chestiunilor care țin de inopozabilitatea față de recurentă a dispozițiilor contractuale privind împărțirea răspunderii, chestiune determinantă în soluționarea fondului cauzei, este nefondată.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod corect că nu poate fi primită direct în apel cererea de a se analiza aspectele legate de inopozabilitatea și chiar nevalabilitatea contractului nr. x/22.03.2013, încheiat între societatea A. și societatea B. S.R.L., deoarece acestea nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată adresată primei instanțe și nici prin cererile modificatoare, astfel că dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. au fost corect aplicate în speță.

Mai mult, așa cum s-a arătat deja mai sus, prin cererea modificatoare reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă și a societății B. S.R.L. arătând că, în ipoteza în care probele vor dovedi că această societate a fost un simplu executant, fără a avea posibilitatea reală de a duce la îndeplinire contractul semnat cu pârâta A. în condiții de independență, în cauză sunt incidente temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost inițial formulată, putând fi atrasă răspunderea exclusivă a pârâtei A.. În situația în care însă pârâta nou chemată în judecată va susține punctul de vedere al pârâtei A., cu privire la autonomia contractului încheiat cu aceasta, atunci evident că vor fi incidente dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Prin urmare, reclamanta nu a invocat în fața instanței de fond inopozabilitatea sau nevalabilitatea contractului încheiat între cele două pârâte. Dimpotrivă, prin cererea modificatoare, aceasta și-a întemeiat pretențiile pe contractul de antrepriză și pe efectele ce rezultă din acesta, solicitând analiza clauzelor contractului sub acest aspect. Inopozabilitatea și nevaliditatea contractului de antrepriză sunt apărări ce au fost invocate pentru prima dată prin motivele de apel, astfel că în mod corect a reținut instanța de apel că se tinde la schimabrea cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel, contrar dispozițiilor art. 478 alin. (3) Cod procedură.

În consecință, apărările recurentei privind inopozabilitatea și nevaliditatea contractului de antrepriză nu puteau face obiect de analiză în apel, astfel că instanța de apel nu a încălcat principiul contradictorialității, ci a respectat limitele efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Constatând inexistența raportului de prepușenie invocat de recurentă nu s-a mai impus analizarea întrunirii condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei din această perspectivă, recurenta susținând greșit că acest raport ar decurge, în cauză, din lege și nu din contract și că, în acest context, se impunea analizarea acestei răspunderi civile delictuale.

Potrivit legii, principala condiție a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său este existența unui raport de prepușenie, stabilit fie în virtutea unui contract, fie în temeiul legii. În cauza de față, între părți a fost încheiat un contract de antrepriză. Constatând însă că din acest contract nu rezultă existența unui raport de prepușenie între părțile contractante și că antreprenorului îi revenea obligația de a demola construcțiile numai după obținerea autorizațiilor de demolare și a documentației tehnice, în mod judicios a stabilit instanța de apel că nu se mai impune verificarea îndeplinirii celorlalte condiții pentru atragerea răspunderii pârâitei A., în calitate de comitent.

Înalta Curte va reține ca nefondată și critica prin care se arată că decizia atacată este nemotivată și față de soluția pronunțată cu privire la susținerile referitoare la răspunderea pârâtei pentru fapta proprie, pentru culpa cea mai ușoară.

În ceea ce privește solicitarea recurentei de angajare a răspunderii pârâtei pentru culpa cea mai ușoară, instanța de apel a reținut că nu poate fi analizată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie în condițiile în care acest capăt de cerere a fost formulat ca o răspundere solidară cu celălalt pârât. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că nu sunt întrunite nici condițiile pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie, deoarece, chiar dacă în contract, la art. 8, este prevăzută obligația în sarcina pârâtei S.C. A. de a indica clădirile ce urmau a fi demolate, activitatea de demolare în sine trebuia execută numai cu obținerea în prealabil a documentației tehnice și a autorizației de demolare, obligație care nu poate fi pusă în sarcina pârâtei S.C. A.. Demolarea clădirilor care aveau ziduri sau structură comună cu cele ale recurentei urma a se realiza, de asemenea, numai după obținerea autorizațiilor de demolare, în condițiile legii, motiv pentru care nu era necesară o analiză separată și a acestui argument al apelantei de către instanța de apel.

În consecință, instanța de apel a argumentat soluția sa și cu privire la acest aspect.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se reține că recurenta invocă încălcarea prevederilor art. 477 alin. (2), art. 481, art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., arătându-se faptul că instanța de apel nu a pus în discuție aspectele referitoare la un eventual cadru procesual incomplet pentru soluționarea cererii de atragere a răspunderii civile a pârâtei pentru fapta proprie și, implicit, nici imposibilitatea de soluționare a acestuia prin raportare la părțile dosarului și nu au fost indicate dispozițiile legale care nu ar permite analiza răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Înalta Curte reține că acest motiv de recurs poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Critica este nefondată.

Instanța de apel a reținut că nu poate fi analizată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a S.C. A., în condițiile în care acest capăt de cerere a fost formulat ca o răspundere solidară cu celălalt pârât, față de care, la termenul de judecată din data de 05.12.2019, instanța a dispus disjungerea acțiunii principale și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta A.. A concluzionat instanța de apel că în mod greșit a fost analizată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie de către prima instanță cu raportare la cadrul procesual, astfel cum a fost el stabilit de către reclamant prin cererea modificatoare a acțiunii (la 19.01.2015).

Susține recurenta că instanța de apel și-ar fi depășit limitele învestirii, întrucât nu s-a solicitat prin apel să se analizeze posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. De asemenea, a mai invocat și încălcarea dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., arătând că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât cea din hotărârea atacată. Cu toate acestea, i s-a agravat situația în propriul apel prin argumentele privitoare la solidaritate.

Critica este neîntemeiată, întrucât apelanta a formulat critici cu privire la răspunderea pârâtei A. pentru fapta proprie iar analiza condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea acestei răspunderi, presupune verificarea unor elemente privitoare la existenta faptei, stabilirea persoanelor care au săvârșit-o, forma de vinovăție, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Or, pentru a analiza aceste aspecte, în mod corect instanța de apel a pornit de la verificarea cadrului legal stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și cererile modificatoare.

Raportat la faptul că recurenta este cea care a modificat acțiunea solicitând obligarea pârâtei, în solidar cu antreprenorul, la repararea prejudiciului pretins, invocând în subsidiar răspunderea pârâtei pentru fapta proprie, în măsura în care urma a se aprecia că sunt incidente dispozițiile art. 1859 din C. civ., ținând seama însă și de faptul că prin încheierea din data de 05.12.2019, instanța a dispus disjungerea acțiunii principale și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta A., încheiere care nu a fost atacată cu apel, se constată că instanța de apel a respectat cadrul procesual și limitele devoluțiunii potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ. dar și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Se mai constată, de asemenea, că instanța de apel a analizat totuși condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei A., în cadrul procesual menționat mai sus, reținând că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile deoarece pârâta și-a îndeplinit obligația contractuală de a indica clădirile ce urmau a fi demolate. A mai reținut instanța de apel că activitate de demolare trebuia execută cu obținerea în prealabil a documentației tehnice, obligație ce nu putea fi pusă în sarcina pârâtei. De asemenea, s-a mai reținut și conduita pârâtei în sensul că imediat ce a fost notificată de către apelantă referitor la activitatea de demolare, a solicitat întocmirea unui raport de către un expert, aspecte ce rezultă și din dosarul Judecătoriei sectorului 1 București, nr. x/2015.

Prin urmare, instanța de apel a respectat cadrul procesual așa cum a fost stabilit în fața instanței de fond și, în aceste limite, a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei, stabilind că nu există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care să fi fost săvârșită de aceasta.

De altfel, motivul pentru care s-a dispus disjungerea a fost deschiderea procedurii insolvenței antreprenorului, situație în care, potrivit Legii nr. 85/2014, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

Procedând astfel, instanța de apel nu i-a agravat apelantei situația în propria cale de atac, disjungerea acțiunii principale și a cererii de chemare în garanție operând încă de la prima instanță de fond.

Recurenta a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 59 și 78 alin. (2) C. proc. civ., susținând că instanța de apel trebuia să dispună introducerea în cauză a antreprenorului, dacă considera că răspunderea în solidar a două persoane pentru fapta proprie reprezintă un litisconsorțiu obligatoriu și ca atare nu putea fi analizat în absența antreprenorului, neputându-se reține vreo culpă în sarcina recurentei pentru stabilirea unui cadru procesual incomplet.

Înalta Curte constată că și această critică este nefondată în condițiile în care recurenta nu a atacat măsura disjungerii luată prin încheierea din data de 05.12.2019, pusă în discuție de instanță. Mai mult, așa cum s-a menționat deja mai sus, de la data deschiderii procedurii insolvenței față de antreprenor s-au suspendat de drept toate acțiunile judiciare. Totodată, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu i-a reținut vreo culpă în privința cadrului procesual, ci a relevat faptul că, astfel cum a fost devoluată cauza în apel, nu poate fi analizată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a S.C. A., în condițiile în care acest capăt de cerere a fost formulat ca o răspundere solidară cu celălalt pârât, respectiv antreprenorul. Totuși, instanța de apel a analizat răspunderea pentru fapta personală a pârâtei în cadrul procesual stabilit la fond, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru antrenarea unei astfel de răspunderi.

Așadar, în cauză nu a avut loc încălcarea art. 59 și 78 alin. (2) C. proc. civ. și nici nu a fost agravată situația apelantei în propria cale de atac. De asemenea, nu au fost încălcate dispozițiile art. 14 C. proc. civ., instanța de apel nerespingând apelul pe acest aspect, ci pentru că, pe fondul cauzei, criticile recurentei au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, nefiind întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie.

Recurenta a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 1.373 C. civ., care reglementează condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, arătând că instanța de apel, verificând existența raportului de prepușenie, a procedat greșit la analiza contractului încheiat de pârâtă cu antreprenorul.

Astfel cum s-a reținut anterior, în verificarea existenței raportului de prepușenie și implicit a calității de comitent a pârâtei, instanța de apel s-a raportat la conținutul clauzelor contractuale care defineau condițiile și limitele activității antreprenorului, din care reiese că acesta și-a asumat răspunderea integrală pentru eventualele daune provocate prin afectarea imobilelor învecinate ca urmare a demolării clădirilor, concluzionând că rezultă fără echivoc inexistența raportului de prepușenie.

În aceste condiții, contrar susținerilor recurentei, motivarea instanței de apel în sensul că nu sunt întrunite condițiile pentru aplicarea art. 1373 C. civ., pârâta neavând calitatea de comitent întrucât antreprenorul era independent în realizarea obligațiilor sale, asumându-și riscul și răspunzând de pagubele cauzate, el fiind cel care trebuia să obțină autorizația de demolare și tot el cel care trebuia să răspundă pentru prejudiciile cauzate terților ca urmare a lucrărilor de demolare, reprezintă aplicarea corectă a art. 1373, 1851 și 1876 C. civ.

Conform recurentei, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1373 alin. (1) și art. 1876 alin. (1) C. civ. când a reținut că beneficiarul avea doar un drept de a verifica modalitatea de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către antreprenor, nu și o obligație în acest sens, motiv pentru care nu s-a reținut existența unui raport de prepușenie.

Și această critică este nefondată și reprezintă o interpretare greșită a art. art. 1876 C. civ. conform căruia, în cursul exercitării contractului, beneficiarul are dreptul ca, fără a stânjeni activitatea normală a antreprenorului, să controleze stadiul de execuție, calitatea și aspectul lucrărilor efectuate și al materialelor întrebuințate, precum și orice alte aspecte referitoare la îndeplinirea de către antreprenor a obligațiilor sale contractuale.

Antreprenorul execută lucrarea pe riscul său și răspunde de calitatea și realizarea la timp a lucrării față de beneficiar. Exercitarea dreptului de control al beneficiarului a executării lucrării, drept acordat de lege, nu schimbă raporturile juridice contractuale dintre părți și nu relevă o renunțare la independență a antreprenorului în realizarea obligațiilor.

Așadar instanța de apel, a interpretat corect dispozițiile legale menționate în sensul că pârâta avea dreptul, iar nu obligația de a verifica modul de executare a lucrărilor, procesul de demolare cu toate consecințele acestuia fiind o sarcină asumată de antreprenor.

S-a mai invocat și încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1382 C. civ., recurenta susținând că instanța de apel a absolvit pârâta de orice răspundere delictuală față de recurentă, nereținând caracterul solidar al răspunderii beneficiarului și antreprenorului.

Invocarea de către recurentă a acestui text de lege este de asemenea greșită deoarece soluția instanței nu s-a raportat la solidaritatea obligației, ci la constatarea prioritară a inexistenței condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei, inclusiv pentru atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie.

Recurenta arată că prin decizia atacată au fost încălcate și aplicate greșit și dispozițiile art. 1357 C. civ. deoarece instanța de apel a analizat incidența acestui text de lege în lumina unei eventuale răspunderi contractuale a pârâtei, în loc să analizeze cele trei condiții necesare atragerii răspunderii civile delictuale.

Susținerile recurentei sunt greșite, analiza instanței vizând nu răspunderea contractuală, ci verificarea raportului de prepușenie considerat de recurentă temeiul răspunderii pârâtei, așa cum s-a menționat pe larg mai sus. Or, în lipsa contractului, nici nu ar fi rezultat calitatea de comitent a societății A., întrucât o astfel de calitate nu rezultă din lege.

Astfel fiind, nici acest motiv de casare invocat de recurentă nu este întemeiat, instanța de apel interpretând și aplicând corect normele de drept material menționate mai sus.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 488/2020 din 26 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Totodată, reținând culpa procesuală a acesteia, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimatei S.C. A. suma de 119.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 488/2020 din 26 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă recurenta să plătească intimatei S.C. A. suma de 119.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2022.